Exclusive territorial competence in labor disputes and non-application of joinder for jurisdictional prorogation due to lack of strict legal connection between distinct claims
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice issued a competence regulator assigning jurisdiction to the Court of Appeal of Vâlcea, resolving a negative conflict of jurisdiction where both the Bucharest and Vâlcea courts declined competence. The case involved 56 employees of the Public Accounts Court who initially filed a consolidated labor dispute in Bucharest seeking salary recalculations and indexation in line with constitutional rulings; however, the Bucharest court severed the file for the specific claimant residing in Vâlcea and declined territorial competence, while the Vâlcea court subsequently claimed it was incompetent due to the potential effect of joinder on the original consolidated action. The High Court determined that the individual labor claims lacked the strict legal connection required for voluntary procedural joinder under Article 59 of the Code of Civil Procedure to justify prorogation of jurisdiction, noting instead that the separate legal relationships fell under Article 100, which precludes aggregation for jurisdictional purposes. Relying on the exclusive and alternative territorial competence rules for individual labor conflicts under Articles 269 of the Labor Code and 210 of Law No. 62/2011, the Court held that jurisdiction is tied to the plaintiff’s domicile or actual workplace, not the defendant’s seat, thereby confirming that the Vâlcea tribunal, being competent based on the claimant’s residence and workplace, had the exclusive authority to adjudicate the severed claim.
Legislator headnote
AI generatedart. 269 din Legea nr. 53/2003, art. 210 din Legea nr. 62/2011, art. 59 C. proc. civ, art. 135 C. proc. civ, art. 100 alin. (1) C. proc. civ, art. 95 pct. 1 C. proc. civ; Exclusive territorial competence in labor disputes and non-application of joinder for jurisdictional prorogation due to lack of strict legal connection between distinct claims: The case involved 56 employees of the Public Accounts Court who initially filed a consolidated labor dispute in Bucharest seeking salary recalculations and indexation in line with constitutional rulings; however, the Bucharest court severed the file for the specific claimant residing in Vâlcea and declined territorial competence, while the Vâlcea court subsequently claimed it was incompetent due to the potential effect of joinder on the original consolidated action. The High Court determined that the individual labor claims lacked the strict legal connection required for voluntary procedural joinder under Article 59 of the Code of Civil Procedure to justify prorogation of jurisdiction, noting instead that the separate legal relationships fell under Article 100, which precludes aggregation for jurisdictional purposes. Relying on the exclusive and alternative territorial competence rules for individual labor conflicts under Articles 269 of the Labor Code and 210 of Law No. 62/2011, the Court held that jurisdiction is tied to the plaintiff’s domicile or actual workplace, not the defendant’s seat, thereby confirming that the Vâlcea tribunal, being competent based on the claimant’s residence and workplace, had the exclusive authority to adjudicate the severed claim.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedSubstantive provision establishing the alternative territorial competence (workplace or domicile) that justifies assigning the case to the Tribunal of Vâlcea.
Procedural provision authorizing the court to issue the competence regulator and establish the competent tribunal.
Full text
Şedinţa publică din data de 6 iunie 2019
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 1 februarie 2018, sub nr. x/2018, un număr de 56 reclamanţi, între care, şi reclamanta A. au chemat în judecată pe pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună: plata către reclamanţi a salariului de bază şi emiterea de ordine în acest sens, la nivelul maxim cu cel pentru funcţii similare din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale şi categorii profesionale (funcţii, grade profesionale, gradaţii), aflat în plată din administraţia publică centrală, începând cu 21.12.2016, şi până la zi, conform Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale; plata către reclamanţi a drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie, şi, menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare, până la o eventuală modificare legislativă.
Prin încheierea de şedinţă publică din data de 19.09.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus disjungerea cauzei şi formarea a 19 noi dosare în privinţa reclamanţilor ale căror locuri de muncă nu sunt în Municipiul Bucureşti, între care, şi reclamanta A., cu consecinţa formării unui nou dosar, înregistrat sub nr. x/2018.
În şedinţa publică din data de 17 octombrie 2018, instanţa a invocat din oficiu şi a pus în discuţie excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, prin raportare la dispoziţiile art. 269 din Legea nr. 53/2003 şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, reţinând cauza în pronunţare asupra excepţiei invocate.
Prin sentinţa civilă nr. 7486, pronunţată la data de 17 octombrie 2018, în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, în favoarea Tribunalului Vâlcea.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, că, din termenii textelor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 rezultă că, în domeniul conflictelor de muncă, competenţa teritorială este exclusivă şi, în aceste condiţii, instanţa competentă potrivit legii să soluţioneze cauza este Tribunalul Vâlcea, de vreme ce domiciliul reclamantei, dar şi locul de muncă al acesteia sunt situate în judeţul Vâlcea, motiv pentru care, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Vâlcea, spre competentă soluţionare.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, la data de 29.11.2018, sub nr. x/2018.
În şedinţa publică din 19 martie 2019, instanţa a pus în discuţie excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Vâlcea, invocată de pârâtă prin notele scrise depuse la dosar, şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii.
Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 322/2019, pronunţată la data de 19 martie 2019, în dosarul nr. x/2018, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Vâlcea; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI Bucureşti, având ca obiect "drepturi băneşti", în favoarea Tribunalului Bucureşti; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:
Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii, competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect litigiu de muncă, aparţine tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul sau sediul reclamantului. Art. 269 alin. (3) Codul Muncii instituie excepţia potrivit căreia în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ., pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.
În acţiunea pendinte, a reţinut instanţa, acţiunea introductivă având ca obiect drepturi salariale formulată de mai mulţi reclamanţi având calitatea de angajaţi ai Curţii de Conturi a României, printre care şi reclamanta din prezentului litigiu, a fost înaintată Tribunalului Bucureşti, constituindu-se dosarul nr. x/2018.
Potrivit dispoziţiilor art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante şi pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură şi, cum drepturile băneşti pretinse angajatorului de către reclamanţi, în calitate de salariaţi, se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii sunt similare, a apreciat că dispoziţiile legale precitate sunt pe deplin aplicabile.
Astfel, instanţa a apreciat faptul că în mod legal şi temeinic Tribunalul Bucureşti a fost sesizat în temeiul art. 269 alin. (3) Codul muncii, şi potrivit Deciziei nr. 1845/16.05.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. x/2017, apreciind că prezenta cerere este de competenţa instanţei mai întâi învestite, respectiv, Tribunalului Bucureşti.
Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.
Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe- Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Vâlcea- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.
Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.
Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.
Competenţa materială, privită sub aspectul ei funcţional, stabileşte ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanţe - judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - care desfăşoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.
Sub aspect procesual, competenţa materială determină, în funcţie de obiectul, natura şi valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluţionate numai de anumite categorii de instanţe.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, respectiv delimitarea competenţei între instanţe de acelaşi grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv şi norme cu caracter imperativ.
În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.
În cauză, obiectul dosarului are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum este definit de dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, prin care un număr de 56 reclamanţi, între care, şi reclamanta A., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, plata salariului de bază şi emiterea de ordine în acest sens, la nivelul maxim cu cel pentru funcţii similare din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale şi categorii profesionale (funcţii, grade profesionale, gradaţii), aflat în plată din administraţia publică centrală, începând cu 21.12.2016, şi până la zi, conform Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, şi plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie, şi, menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare, până la o eventuală modificare legislativă.
Se observă că Tribunalul Bucureşti a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată înregistrate sub nr. x/2018, privind pe reclamanta A., formând dosar nou pentru aceasta, cu nr. x/2018.
În acest dosar, cu nr. x/2018, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competenţă supus analizei, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale de soluţionare a cauzei, pentru salariata domiciliată în judeţul Vâlcea.
În temeiul art. 135 C. proc. civ., analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, pentru următoarele considerente:
Cererea din cauza principală a fost formulată în nume propriu de un număr de 56 persoane fizice, care pretind drepturi individuale similare de la unitatea- pârâtă, în calitate de angajator/fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite.
Chiar dacă instanţa a dispus, printre altele, disjungerea cauzei principale şi formarea celei de faţă, aceasta îşi păstrează caracterul incident în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competenţă a Tribunalului Bucureşti, instanţă competentă doar pentru unii dintre reclamanţi, respectiv cei care au rămas în dosarul nr. x/2018.
Conform art. 59 din Noul C. proc. civ., prin care se defineşte coparticiparea procesuală, " Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.".
Art. 126 alin. (1) Noul C. proc. civ. prevede că:
"(1) Părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă".
Din coroborarea acestor prevederi, reiese că prorogarea de competenţă teritorială intervine doar în situaţia în care între pretenţiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speţă, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată (ca instrumentum probationis), există o strânsă legătură.
Înalta Curte reţine că legătura dintre raporturile juridice deduse judecăţii trebuie să aibă un caracter particular pentru a justifica judecarea împreună, rezultând din modul în care hotărârea asupra unei cereri influenţează sau poate să influenţeze hotărârea asupra celeilalte, iar interesele părţilor se găsesc astfel legate între ele, încât, statuând asupra unora, s-ar putea statua pe cale de consecinţă şi asupra celorlalte.
Rezultă, astfel, o interdependenţă între cereri, care în cauza de faţă nu există.
Aceasta, deoarece, hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influenţeze soluţia asupra alteia decât prin faptul că un singur judecător se pronunţă asupra problemei de drept deduse judecăţii, care este aceeaşi pentru toţi reclamanţii; aceeaşi interpretare a legii o poate avea oricare altă instanţă dintre cele care ar fi competente teritorial în afara prorogării de competenţă.
Simple raţiuni de jurisprudenţă unitară (care nu este izvor de drept) nu justifică păstrarea unor cauze de competenţa teritorială exclusivă a altor instanţe de către o instanţă necompetentă după criteriile legale.
Dacă s-ar interpreta altfel, s-ar ajunge în situaţia în care aspectele derivate din aplicarea unei legi să fie deduse judecăţii, printr-un proces colectiv, unei singure instanţe, eludându-se normele de organizare a sistemului judiciar, inclusiv, pe principiul competenţei de jurisdicţie teritorială.
Mai mult, Tribunalul Bucureşti a apreciat că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, şi că aceasta nu atrage prorogarea de competenţă teritorială a acestui Tribunal, motiv pentru care, prin încheierea din 19 septembrie 2018 a dispus disjungerea cererii formulate de reclamanta A. şi formarea unui nou dosar.
Or, a se considera că în privinţa cererii formulate de această reclamantă, a operat prorogarea legală de competenţă în favoarea Tribunalului Bucureşti, ca efect al formulării acţiunii introductive împreună cu ceilalţi reclamanţi, al căror domiciliu sau loc de muncă se află în circumscripţia acestei instanţe, ar însemna a se exercita un control judiciar asupra măsurii disjungerii înseşi, măsură definitivă, asupra căreia nu se mai poate reveni, cu atât mai mult într-un regulator de competenţă.
De altfel, Înalta Curte reţine că, oricum, în cauză nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 59 Noul C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală activă, ci, în realitate, sunt incidente prevederile art. 100 din acelaşi Cod.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. (1) C. proc. civ. "Dacă mai mulţi reclamanţi, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, formulează pretenţii proprii împotriva aceluiaşi pârât, invocând raporturi juridice distincte şi neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanţei competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fiecărei pretenţii în parte".
Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale susmenţionate, rezultă că în situaţia în care mai mulţi reclamanţi formulează o singură cerere de chemare în judecată împotriva aceluiaşi pârât, în baza unor raporturi juridice distincte, neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, stabilirea instanţei competente nu se face potrivit art. 269 alin. (3) din Codul Muncii.
Împrejurarea că reclamanţii, în virtutea dispoziţiilor care reglementează coparticiparea procesuală activă voluntară şi a principiului disponibilităţii procesului civil, au ales să formuleze împreună cererea de chemare în judecată, în cadrul căreia fiecare a solicitat pretenţii proprii faţă de pârâtă, nu poate justifica, în mod legal, prorogarea de competenţă.
În ce priveşte competenţa de soluţionare a cauzei, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.
Se constată totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din cod, în legătură cu competenţa de soluţionare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.
În consecinţă, în lumina dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparţine tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru situaţia în care salariatul are calitatea de reclamant.
Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale mai sus- arătate şi în raport de obiectul cauzei- conflict individual de muncă-, având în vedere faptul că instanţa de la domiciliul reclamantei este Tribunalul Vâlcea, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine acestui tribunal.
Înalta Curte reţine, de asemenea, că legiuitorul a stabilit, în adevăr, o competenţă teritorială alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă al reclamantului- salariat. Însă, în speţă, reclamanta nu are locul de muncă în jurisdicţia Tribunalului Bucureşti, ci a Tribunalului Vâlcea, legea având în vedere tocmai locul de muncă actual al reclamantei, iar nu sediul pârâtei.
Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.
Văzând şi dispoziţiile art. 135 Noul C. proc. civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2019.