Territorial competence in tort actions: prohibition of ex officio declination when defendant fails to raise relative incompetence exception

Şedinţa publică din data de 6 iunie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti, la data de 19 septembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul SPITALUL JUDEŢEAN DE URGENŢĂ PLOIEŞTI a chemat în judecată pe pârâţii BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA şi FONDUL DE PROTECŢIE A VICTIMELOR STRĂZII BUCUREŞTI, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să îi oblige pe aceştia la plata sumei de 2.868,88 RON către reclamant, cu titlu de cheltuieli de spitalizare acordate numitului A..

În şedinţa publică din data de 05 decembrie 2018, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale teritoriale cu privire la soluţionarea cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 9535, pronunţată la data de 19 decembrie 2018, în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Ploieşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Ploieşti, invocată din oficiu de instanţă, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect pretenţii, formulată de reclamantul SPITALUL JUDEŢEAN DE URGENŢĂ PLOIEŞTI, în contradictoriu cu pârâţii BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA şi FONDUL DE PROTECŢIE A VICTIMELOR STRĂZII BUCUREŞTI, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

În speţă, pârâţii Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România are sediul în Bucureşti, str. x 40 bis, şi Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii Bucureşti, are sediul în Bucureşti, str. x 40 bis.

Aplicând dispoziţiile legale ale art. 107 alin. (1) Noul C. proc. civ., a considerat instanţa, rezultă că, în speţă, singura instanţă competentă teritorial este Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, conform regulii de drept comun, instanţa apreciind, totodată, că nu este incident niciunul dintre cazurile care ar atrage competenţa teritorială alternativă a Judecătoriei Ploieşti, prevăzute de art. 113 Noul C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 11 ianuarie 2019, sub nr. x/2018.

În şedinţa publică din 25 februarie 2019, a fost invocată, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă, prin sentinţa civilă nr. 1911, pronunţată la data de 25 februarie 2019, în dosarul nr. x/2018, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul SPITALUL JUDEŢEAN DE URGENŢĂ PLOIEŞTI, în contradictoriu cu pârâţii BIROUL ASIGURATORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMANIA şi FONDUL DE PROTECŢIE A VICTIMELOR STRAZII x, în favoarea Judecătoriei Ploieşti; a constatat ivit un conflict negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă; în temeiul dispoziţiilor art. 134 C. proc. civ., a suspendat judecarea cauzei până la soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

În primul rând, instanţa a reţinut că este de domeniul evidenţei că în discuţie se pune necompetenţa de ordine privată, fiind aplicabile dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. Or, în cauză, Judecătoria Ploieşti este cea care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, iar nu pârâtul prin întâmpinare, aspect ce nu poate fi primit din perspectiva prevederilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanţa a reţinut că dispoziţiile legale cuprinse în art. 108-113 C. proc. civ., reglementează competenţa alternativă, cazurile în care aceasta poate fi reţinută fiind reglementate expres, iar alegerea unei instanţe în ipoteza unei competenţe alternative aparţine, conform art. 116 C. proc. civ. reclamantului, iar nu instanţei de judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata unor cheltuieli de spitalizare în baza unei obligaţii de despăgubire derivată dintr-o faptă ilicită extracontractuală. Instanţa a constatat din înscrisurile depuse în dovedire de reclamant, respectiv din ordonanţa din data de 20.08.2018 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti, că fapta ilicită a fost săvârşită în localitatea Ploieşti pe str. x din direcţia Ariceştii Rahtivani, localitate aflată în circumscripţia Judecătoriei Ploieşti.

În raport de situaţia de fapt descrisă de reclamant, a reţinut instanţa, rezultă, fără îndoială, că fundamentul juridic al pretenţiilor acestuia este reprezentat de răspunderea civilă delictuală. Aspectul că sunt chemaţi în judecată pârâţii Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România şi Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, iar nu direct persoana responsabilă de săvârşirea faptei ilicite nu este de natură a schimba fundamentul juridic al cauzei deduse judecăţii.

Astfel, instanţa a reţinut a fi incidente în cauză dispoziţiile art. 113 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că în afară de instanţa domiciliului/sediului pârâtului, în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit este competentă şi instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit acel fapt.

Având în vedere că presupusa faptă ilicită a fost săvârşită în circumscripţia teritorială a Judecătoriei Ploieşti, această din urmă instanţă este competentă a soluţiona cauza, fiind în mod legal învestită potrivit art. 116 C. proc. civ.

Potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente. După ce a făcut această alegere, reclamantul nu mai poate reveni asupra ei, deoarece instanţa pe care a sesizat-o este competentă să soluţioneze cauza, iar pârâtul nu ar putea să solicite declinarea competenţei şi nici instanţa nu ar putea să o dispună din oficiu.

Aşadar, ulterior alegerii de competenţă făcute de reclamant prin introducerea cererii sale la una dintre instanţele competente potrivit dispoziţiilor legale, această instanţă nu poate admite excepţia necompetenţei teritoriale şi declina competenţa de soluţionare a cauzei spre o altă instanţă de asemenea competentă, întrucât competenţa cauzei a fost deja stabilită potrivit dispoziţiilor legale evidenţiate anterior.

Având în vedere cele expuse anterior, instanţa a constatat că în cauza dedusă judecăţii competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Judecătoriei Ploieşti, în a cărei rază teritorială s-a săvârşit fapta ilicită ce reprezintă cauza pretenţiilor formulate de reclamant şi care a fost întâi sesizată cu cererea având ca obiect "pretenţii", declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti.

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe- Judecătoria Ploieşti şi Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

Competenţa materială, privită sub aspectul ei funcţional, stabileşte ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanţe - judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - care desfăşoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competenţa materială determină, în funcţie de obiectul, natura şi valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluţionate numai de anumite categorii de instanţe.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, respectiv delimitarea competenţei între instanţe de acelaşi grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv şi norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.

Trecând de aceste verificări preliminare, Înalta Curte observă că, instanţele au reţinut corect obiectul cererii de chemare în judecată, ca fiind un litigiu de drept comun- acţiune în pretenţii, ce are drept obiect obligarea pârâţilor Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România şi Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii Bucureşti la plata sumei de 2.868,88 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate numitului A., pe temeiul delictului civil.

Din această perspectivă, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 107, raportate la cele ale art. 113 alin. (1) pct. 9 Noul C. proc. civ., care stabilesc competenţa alternativă în soluţionarea prezentului litigiu, normele fiind, în acest caz, dispozitive, motiv pentru care reclamantul a avut posibilitatea să aleagă între instanţa de la sediul pârâţilor, sau instanţa locului săvârşirii faptei ilicite, competenţa teritorială fiind relativă, iar normele care o reglementează, de ordine privată, având, în principiu, caracter dispozitiv.

Art. 130 alin. (3) Noul C. proc. civ., în vigoare la momentul sesizării instanţei de judecată, stabileşte:

"Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe".

Fiind vorba însă despre o normă de competenţă teritorială relativă, nesocotirea ei putea fi invocată pe calea excepţiei de necompetenţă numai de către pârât prin întâmpinare, conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., în caz contrar, instanţa sesizată rămânând competentă să judece litigiul ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepţie relativă.

Aşadar, potrivit acestui text, instanţa judecătorească nu este îndreptăţită să îşi decline competenţa, ci numai dacă o atare excepţie a fost invocată de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Or, în speţă, aşa cum corect şi legal a reţinut şi Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, pârâţii Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România şi Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii Bucureşti nu au formulat întâmpinare, deşi au primit comunicarea cererii de chemare în judecată şi a înscrisurilor anexate, conform dovezilor de la dosarul declinat, ceea ce înseamnă că, la primul termen de judecată cu părţile legal citate, Judecătoria Ploieşti avea dobândită competenţa sub aspect teritorial, prin alegerea de competenţă efectuată de reclamant în condiţiile art. 116 Noul C. proc. civ., în raport de dispoziţiile art. 130 alin. (3) Noul C. proc. civ.

Aşadar, la primul termen de judecată cu părţile legal citate, eventuala necompetenţă teritorială de ordine privată era acoperită prin neinvocarea excepţiei de către partea interesată în termenul de decădere expres prevăzut de art. 130 alin. (3) Noul C. proc. civ., astfel că, Judecătoria Ploieşti a rămas competentă să judece litigiul, doar partea interesată putând invoca excepţia de necompetenţă teritorială în situaţia de faţă.

Prin urmare, cum pârâţii nu au depus întâmpinare, iar la prima zi de înfăţişare la care au fost legal citaţi, aceştia nu s-au prezentat, invocarea excepţiei necompetenţei teritoriale alternative de către instanţă, din oficiu, nu poate avea drept consecinţă schimbarea competenţei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, deoarece a fost invocată cu nerespectarea normei imperative prevăzute de textul art. 130 alin. (3) Noul C. proc. civ.

Faţă de acestea, excepţia de necompetenţă teritorială, fiind una de ordine privată, şi cum o atare excepţie nu a fost invocată doar de către pârât prin întâmpinare, ci de instanţă, din oficiu, Judecătoria Ploieşti nu era în termen să analizeze competenţa teritorială şi să se considere necompetentă.

Prin urmare, nu are nicio relevanţă în cauză împrejurarea că instanţa sesizată cu cererea de chemare în judecată, respectiv, Judecătoria Ploieşti, nu era cea de la sediul pârâţilor, deoarece, atât timp cât pârâţii, singurii care puteau ridica excepţia de necompetenţă teritorială relativă nu au invocat-o, această instanţă a rămas competentă să judece litigiul, instanţa neavând dreptul de a primi o atare excepţie de necompetenţă teritorială relativă invocată, din oficiu.

Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale mai sus- arătate, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine Judecătoriei Ploieşti şi, în considerarea prevederilor art. 130 alin. (3) Noul C. proc. civ., cu referire la art. 113 alin. (1) pct. 9 Noul C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

În plus, în aplicarea art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., şi în raport de obiectul cauzei- acţiune în pretenţii derivând dintr-un delict civil-, având în vedere faptul că instanţa din circumscripţia săvârşirii faptei ilicite este Judecătoria Ploieşti, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine acestei judecătorii şi,

Pentru considerentele arătate, în aplicarea prevederilor art. 130 alin. (3) Noul C. proc. civ., prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Ploieşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2019.