Validity of a settlement signed by a de facto manager: apparent mandate and consent defects in corporate representation

Şedinţa publică din data de 6 iunie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 16 februarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L. Braşov, solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 1.240.570,04 RON debit principal, precum şi dobânda legală calculată de la momentul scadenţei debitului principal împărţit în două rate egale valoric, dar şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu, constând în taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

Reclamanta a formulat o precizare a cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.227.856 RON .

Pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care, pe cale reconvenţională, a solicitat să se constate nulitatea absolută a actului juridic intitulat "tranzacţie", încheiat la data de 01.10.2013, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta S.C. A. S.A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei invocate de pârâtă şi să se constate că Tribunalul Bucureşti este competent teritorial pentru a soluţiona cauza. Prin întâmpinarea la cererea reconvenţională a solicitat respingerea acesteia cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractului de tranzacţie încheiat de părţi.

Pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de S.C. A. S.A. la cererea reconvenţională.

Reclamanta S.C. A. S.A. a formulat cerere de chemare în garanţie, prin intermediul căreia a solicitat introducerea în cauză, în calitate de chemat în garanţie, a numitului C. şi, în ipoteza respingerii acţiunii introductive, obligarea sa la plata sumei de 1.227.856 RON.

C. a depus întâmpinare la cererea de chemare în garanţie formulată de S.C. A. S.A., solicitând respingerea în principiu a cererii de chemare în garanţie, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din data de 16 noiembrie 2015 s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de necompetenţă a Tribunalului Bucureşti, instanţa reţinând că în cauză se poate face aplicarea art. 113 alin. (3) din C. proc. civ., întrucât este vorba de o acţiune de drept comun, astfel cum ambele părţi cataloghează prezenta speţă.

Faţă de împrejurarea că au fost deduse judecăţii pretenţii rezultând dintr-un contract de tranzacţie, instanţa a apreciat că sunt aplicabile prevederile legale anterior menţionate, competenţa alternativă fiind special introdusă prin acest text de lege pentru a lăsa reclamantei, în speţele nespecifice, de drept comun, posibilitatea opţiunii.

Prin urmare, dosarul a fost reţinut spre competentă soluţionare, apreciindu-se ca nerelevante susţinerile vizând introducerea ordonanţei, această cale specială neexcluzând competenţa alternativă în materia dreptului comun .

Cererea de chemare în garanţie a lui C., formulată de S.C. A. S.A. a fost respinsă, ca inadmisibilă, la termenul de judecată din 28 aprilie 2016 .

Prin sentinţa civilă nr. 6506, pronunţată la data de 17 octombrie 2016, în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea principală, formulată de reclamanta-pârâtă S.C. A. S.A., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta- reclamantă S.C. B. S.R.L. şi a obligat pârâta la plata sumei de 1.227.856 RON, contravaloarea contractului de tranzacţie încheiat de părţi, precum şi la plata dobânzii legale pentru această sumă, conform art. 1489 din Noul C. proc. civ., conform ratei de referinţă stabilite de B.N.R. de la momentul introducerii acţiunii 16.02.2015 şi, în continuare, până la plata efectivă; a respins, ca nefondată, cererea reconvenţională.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen, reclamanta-pârâtă S.C. A. S.A. şi pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L., aceasta din urmă formulând apel şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 16 noiembrie 2015.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 2135/A din 5 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, a respins, ca nefondat, apelul formulat de S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 6506 din 17.10.2016 şi a încheierii de şedinţă din data de 16.11.2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, având ca obiect pretenţii; a admis apelul formulat de S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 6506 din 17.10.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei dobânda legală aferentă debitului principal de 1.227.856 RON după cum urmează: pentru suma de 613.928 RON începând cu data de 10.01.2014 şi până la plata efectivă; pentru suma de 613.928 RON începând cu data de 10.04.2014 şi până la plata efectivă. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În ceea ce priveşte apelul formulat de S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 16 noiembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că este vorba despre o competenţă teritorială alternativă între instanţa de la sediul debitoarei, conform art. 107 C. proc. civ. şi cea de la sediul creditoarei, potrivit art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., în raport de locul plăţii, care este sediul creditoarei S.C. A. S.A., în conformitate cu prevederile art. 1949 alin. (1) lit. a) din C. civ.

Cum sediul reclamantei creditoare se află în Bucureşti, s-a statuat că sesizarea Tribunalului Bucureşti cu soluţionarea litigiului este legală, astfel că prima instanţă a respins, în mod corect, excepţia de necompetenţă teritorială.

Cu privire la competenţa de soluţionare a cererii reconvenţionale, Curtea a arătat că aceasta este o cerere incidentală, care se judecă, în condiţiile art. 123 C. proc. civ. şi art. 210 alin. (1) C. proc. civ., împreună cu cererea principală, de către instanţa competentă pentru cererea principală, respectiv Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Pentru aceste motive, constatând că apelul formulat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva acestei încheieri de şedinţă este nefondat, Curtea l-a respins ca atare, în temeiul art. 480 alin. (1) C. proc. civ.

Apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 6506 din 17 octombrie 2016 a Tribunalului Bucureşti a fost respins, ca nefondat, instanţa de apel reţinând următoarele:

Referitor la prima critică adusă sentinţei tribunalului, Curtea a apreciat că semnarea acesteia de către preşedintele de secţie nu poate fi echivalată cu situaţia în care semnătura lipseşte şi nici cu aceea în care hotărârea poartă semnătura altui judecător decât cel care a pronunţat hotărârea, ipoteze în care, într-adevăr, sancţiunea ar fi nulitatea hotărârii.

În ceea ce priveşte nemotivarea hotărârii instanţei de fond, Curtea a considerat că, chiar dacă motivarea este succintă, aceasta nu este de natură să conducă la concluzia susţinută de apelantă, în sensul că nu întruneşte exigenţele art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., în condiţiile în care prima instanţă a reţinut, în esenţă, îndeplinirea de către reclamantă a obligaţiilor asumate prin contractului de tranzacţie, respectiv achitarea sumei de 17.327.207,82 RON până la 11.10.2013, fără ca pârâta să-şi execute partea din obligaţie şi anume aceea de a achita până la 10.01.2014 prima tranşă, în valoare de 613.928 RON, din totalul de 1.227.856 RON.

De asemenea, prima instanţă a conchis în sensul că tranzacţia a cărei nulitate s-a solicitat este valabilă în condiţiile art. 2267 şi urm. din C. civ.

În plus, Curtea a arătat că, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, motivarea soluţiei primei instanţe va fi completată, cu ocazia analizării celorlalte critici aduse sentinţei.

Referitor la situaţia de fapt, din susţinerile ambelor părţi şi din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că deşi, este de necontestat existenţa unor relaţii între reclamantă şi pârâtă, întemeiate pe contractul de asigurare - poliţa seria x nr. x, având ca obiect "Asigurare de incendiu şi alte riscuri" pentru care reclamanta a achitat în data de 10.10.2013 suma de 17.327.207,82 RON către pârâta S.C. B. S.R.L. şi între reclamantă şi S.C. D. S.R.L., situat în Braşov, B-dul x nr. 7, materializate în poliţa seria x nr. x, având ca risc acoperit "Asigurarea lucrărilor de construcţii-montaj şi a răspunderii civile a Hotelului" S+P+10E "E.", faţă de care S.C. B. S.R.L. este un terţ, apreciind că în economia litigiului acestea nu prezintă importanţă.

Împrejurarea că, foarte probabil, producerea incendiului în data de 17.12.2012 şi existenţa poliţelor de asigurare anterior menţionate au condus la încheierea contractului de tranzacţie nu duce la o altă concluzie decât aceea că acest contract de tranzacţie, încheiat de părţi la data de 01.10.2013, este cel care reprezintă premisa litigiului.

S-a mai reţinut că este fără relevanţă împrejurarea că suma de 1.227.856 RON, pretinsă de reclamantă de la pârâtă în prezentul litigiu, a fost suma plătită de reclamantă către S.C. D. S.R.L., separat în baza poliţei de asigurare F nr. x.

Astfel, contractul de tranzacţie este cauza cererii de chemare în judecată şi, în analiza temeiniciei acesteia, nu prezintă nicio relevanţă cele două poliţe de asigurare încheiate de reclamantă cu pârâta şi cu S.C. D. S.R.L.

Faţă de cele arătate, Curtea nu şi-a însuşit opinia apelantei, potrivit căreia prin tranzacţie s-a tranzacţionat o valoare patrimonială ce nu putea intra în patrimoniul S.C. B. S.R.L., rezultând dintr-o poliţă de asigurare al cărui beneficiar este terţul S.C. D. S.R.L.

Susţinerea apelantei, în sensul că tranzacţia nu este un act juridic care să nască obligaţia de plată a despăgubirii, nu a fost reţinută de instanţă, deoarece ceea ce pretinde reclamanta este îndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de plată asumate prin acest contract.

Referitor la susţinerea apelantei, conform căreia tranzacţia este semnată de directorul executiv al S.C. B. S.R.L., persoană care nu avea astfel de atribuţii şi nu putea angaja societatea în astfel de obligaţii şi, prin urmare, a lipsit consimţământul societăţii la încheierea contractului, Curtea a reţinut că potrivit art. 1204 C. civ., aplicabil în cauză având în vedere data încheierii contractului (01.10.2013) şi dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., pentru a fi valabil exprimat consimţământul trebuie să fie serios, adică să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ şi exprimat în cunoştiinţă de cauză, adică să provină de la o persoană cu discernământ, sancţiunea pentru lipsa discernământului fiind nulitatea relativă a actului, conform art. 1205 C. civ.

S-a statuat că potrivit dispoziţiilor art. 70 alin. (1) din legea societăţilor administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv, de unde rezultă că nu există vreo limitare legală a mandatului general al administratorilor, indiferent de obiectul sau valoarea actului încheiat de aceştia cu terţii, ca reprezentanţi legali, indiferent de valoarea actului, ci doar posibile limitări statutare.

Instanţa de apel a apreciat că precizările teoretice ale apelantei-pârâte, în sensul că societatea este valabil angajată de administratorul său sunt corecte, dar, deşi dispoziţiile legale menţionate sunt incidente în cauză (fiind vorba despre o societate cu răspundere limitată), această împrejurare nu are efectul afirmat de apelanta-pârâtă, respectiv nulitatea tranzacţiei, ca urmare a lipsei discernământului societăţii pârâte la încheierea acesteia.

Pentru a conchide astfel, curtea de apel a constatat că pentru S.C. B. S.R.L. tranzacţia a fost semnată de C., în calitate de director executiv, fiind astfel reală susţinerea apelantei că persoana care a semnat tranzacţia nu era administratorul societăţii.

Însă, deşi C. nu era, potrivit menţiunilor de la Registrul Comerţului, administratorul societăţii pârâte, s-a constatat că, în fapt, acesta exercita atribuţii specifice de administrare a societăţii, fiind administrator de fapt al societăţii.

Curtea de Apel Bucureşti a statuat că este administrator de fapt cel care conduce societatea fără a fi legal învestit cu putere de reprezentare de către organele sociale şi că administratorul de fapt se distinge de administratorul statutar în mod esenţial, cel din urmă fiind expres desemnat prin statut sau legal învestit de către organele sociale.

Drept urmare, prezenţa unuia sau mai multor administratori statutari nu exclude demersul menit să identifice existenţa unei puteri autonome de control, exercitată de o altă persoană, care nu a fost învestită cu prerogative de conducere, ipoteză care rezultă în speţă, din probatoriul administrat.

Că C. a administrat în fapt societatea pârâtă a rezultat din împrejurarea că acesta a fost persoana care a corespondat în numele B. cu A. în legătură cu încheierea tranzacţiei, aspect care se reţine din corespondenţa electronică aflată la dosarul Tribunalului Bucureşti .

S-a reţinut că această corespondenţă a fost invocată chiar de apelantă în cuprinsul cererii de apel, iar împrejurarea că a fost menţionată de pârâtă pentru a justifica starea de necesitate în care a pretins că s-a aflat la momentul încheierii tranzacţiei, nu este de natură a duce la concluzia că ea nu poate fi folosită şi pentru a justifica un alt aspect, apreciat ca relevant de Curte, respectiv dovedirea calităţii în care C. a acţionat în numele B. şi anume aceea de reprezentant al acesteia.

De asemenea, s-a constatat că C. a formulat, afirmând calitatea de reprezentant al pârâtei, cererea de despăgubiri cu privire la dosarul nr. x şi a solicitat plata despăgubirii în cuantum de 3.878.502,03 euro, sumă agreată prin acelaşi contract de tranzacţie .

S-a menţionat că demersul a fost finalizat şi despăgubirea în cuantum de 17.327.207,82 RON a fost încasată de pârâtă în data de 10.10.2013, astfel cum rezultă din extrasul de cont aflat la dosar Tribunalul Bucureşti.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că această împrejurare nu este, astfel cum a susţinut apelanta, lipsită de importanţă, deoarece este de neconceput ca pentru o parte din contract o persoană să justifice calitatea de reprezentant al pârâtei (încasarea despăgubirii în cuantum de 17.327.207,82 RON, echivalentul a 3.878.502,03 euro), iar pentru o altă parte (obligaţia de plată a sumei de 1.227.856 RON, solicitată de reclamantă prin prezenta acţiune) să se susţină că aceeaşi persoană nu avea atribuţii de reprezentare a aceleiaşi persoane juridice.

Faptul că C. administra în fapt societatea a rezultat şi din împrejurarea că acesta a purtat discuţii cu F., aspect afirmat de apelantă în cererea de apel şi confirmat de martorul audiat în cauză, care a participat la încheierea actelor adiţionale pentru creditul accesat de pârâtă.

Instanţa a mai apreciat că pârâta care a încheiat acte juridice prin mandatar, chiar învestit în baza unui mandat tacit, nu poate opune terţilor limitele puterii conferite mandatarului, decât dacă dovedeşte că aceştia cunoşteau întinderea însărcinărilor date mandatarului, rezultând astfel că semnătura oricărui prepus, care acţionează în temeiul unui mandat tacit, angajează în mod valabil societatea comercială, iar aceasta nu se poate exonera de răspunderea contractuală, invocând depăşirea de către mandatar a puterilor conferite, decât dacă dovedeşte că terţii cocontractanţi cunoşteau întinderea dreptului de reprezentare.

Cum, în cauză, nu aceasta este ipoteza care rezultă din probatoriul administrat nu se poate reţine lipsa discernământului pârâtei la încheierea tranzacţiei, semnarea tranzacţiei de C. angajând în mod valabil societatea.

De asemenea, s-a reţinut că din dispoziţiile art. 55 alin. (1) din legea societăţilor, a căror încălcare a fost reclamată de apelanta-pârâtă, rezultă că actul încheiat de un administrator cu putere de reprezentare este valabil indiferent de obiectul lui, astfel că încălcarea dreptului colectiv de reprezentare, ca şi lipsa unui mandat special de la adunarea generală pentru o anumită operaţiune angajează răspunderea societăţii faţă de terţi, societatea neputând decât, atunci când actul este prejudiciabil, să se îndrepte împotriva administratorului respectiv cu o acţiune în răspundere civilă.

Faţă de cele arătate, instanţa de apel a apreciat că C. nu avea nevoie de o procură specială, care să îi confere dreptul să angajeze societatea în raporturile juridice materializate în tranzacţia din data de 01.10.2013, astfel cum a susţinut apelanta-pârâtă.

Pe cale de consecinţă, s-a conchis că nu se poate reţine, astfel cum a susţinut pârâta, că obligaţia de plată a sumei de 1.227.856 RON, asumată prin tranzacţia în litigiu, nu este un act de dispoziţie, care putea fi încheiat de C. în calitate de reprezentant al pârâtei.

În ceea ce priveşte împrejurarea afirmată de apelantă, în sensul că relaţiile dintre asociaţi şi directorul executiv sunt tensionate şi că relaţiile de familie nu trebuie să fie apreciate ca prezumţie de mandat şi autorizarea efectuării anumitor operaţiuni în numele şi pentru societate, s-a reţinut că nu prezintă relevanţă, chiar dacă ar fi reală, avându-se în vedere faptul că în speţă calitatea de administrator de fapt a lui C. nu s-a conturat din analiza relaţiilor de familie pe care acesta le avea cu asociaţii pârâtei, ci prin prisma activităţii desfăşurate, fără echivoc, în reprezentarea societăţii pârâte.

Curtea de Apel Bucureşti a analizat dacă pierderea sumei de 17.327.207,82 RON sau tergiversarea plăţii acesteia prin prisma stării de necesitate pretinse de apelanta-pârâtă îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerată violenţă distrugătoare de consimţământ şi, pe cale de consecinţă, duce la nulitatea tranzacţiei încheiate de părţi în data de 1 octombrie 2013.

Pentru a stabili dacă în cauză se poate reţine starea de necesitate, ca viciu de consimţământ (prin aplicarea regulilor de la violenţă), instanţa de prim control judiciar a avut în vedere, pe de o parte, contextul economic în care se afla societatea, iar pe de altă parte, relaţia dintre reprezentantul B., C. şi reclamantă.

S-a apreciat că această ultimă relaţie se impune a fi analizată chiar dacă, fără dubiu, efectele tranzacţiei se reflectă în privinţa B., deoarece nu trebuie pierdut din vedere că o persoană juridică are o existenţă abstractă şi că aceasta se manifestă în relaţiile contractuale cu terţii prin intermediul reprezentanţilor săi.

Curtea nu a reţinut susţinerile martorului audiat referitoare la iminenţa falimentului pârâtei în ipoteza în care tranzacţia nu ar fi fost încheiată, deoarece probatoriul administrat în cauză nu a confirmat această ipoteză, martorul însuşi fiind contradictoriu în declaraţii.

În ceea ce îl priveşte pe reprezentantul S.C. B. S.R.L., C., Curtea a apreciat că nici acesta nu s-a aflat în perioada încheierii contractului de tranzacţie într-o stare de necesitate, întrucât este vorba despre o persoană cu o pregătire economică, care îi permitea, fără echivoc, să cunoască exact efectele unei poliţe de asigurare în ipoteza producerii riscului asigurat.

Faţă de aceste aspecte, s-a concluzionat că nu se poate reţine, astfel cum a susţinut apelanta-pârâtă, că ameninţarea cu pierderea sumei de 17.327.207,82 RON născută din poliţa de asigurare F 2135204 sau tergiversarea plăţii acesteia a fost o violenţă reală cu efect patrimonial, menită să insufle o temere reală persoanei juridice dat fiind că neîncasarea sumei de 17.327.207,82 RON ori încasarea cu întârziere ar fi reprezentat un prejudiciu apt să ducă societatea în pragul incapacităţii de plată şi a incapacităţii continuării activităţii cotidiene.

Cu privire la aspectele invocate de apelanta-pârâtă referitoare la situaţia contractuală pe care a avut-o cu F. S.A. (care a evoluat, potrivit propriilor susţineri, în sensul că creditoarea i-a acordat câteva facilităţi cu consecinţe împovărătoare asupra situaţiei sale financiare), precum şi la faptul că în aceeaşi perioadă reclamanta a tergiversat finalizarea dosarului de daună, curtea de apel a apreciat că nu conturează lipsa unei capacităţi de a contracta, lipsa unui obiect determinat şi licit sau o cauză ilicită/imorală, care să ducă la nulitatea contractului de tranzacţie. Totodată, s-a reţinut că apelanta-pârâtă nici nu a detaliat în ce măsură în privinţa contractului de tranzacţie nu sunt îndeplinite condiţiile esenţiale pentru validitatea acestuia.

Prin urmare, Curtea a apreciat că obligaţia asumată de pârâta S.C. B. S.R.L. prin contractul de tranzacţie încheiat în data de 01.10.2013 este valabilă, susţinerile acesteia referitoare la nulitatea contractului fiind neîntemeiate.

Cum în cauză pârâta nu a făcut dovada executării obligaţiei de plată asumate prin contract, reţinând dispoziţiile art. 1271 C. proc. civ., Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanţă a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 1.227.856 RON.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 480 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 6506 din 17 octombrie 2016 a Tribunalului Bucureşti.

Analizând apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, Curtea a constatat că este întemeiat, motiv pentru care, în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., a fost admis, sentinţa apelată fiind schimbată, în parte, în sensul că pârâta a fost obligată să plătească reclamantei dobânda legală, aferentă debitului principal de 1.227.856 RON după cum urmează: pentru suma de 613.928 RON începând cu data de 10.01.2014 şi până la plata efectivă; pentru suma de 613.928 RON începând cu data de 10.04.2014 şi până la plata efectivă. Faţă de soluţia pronunţată cu privire la apelul formulat de pârâtă au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că raporturile dintre părţi se situează, fără echivoc, pe tărâm contractual (cauza cererii de chemare în judecată fiind tranzacţia încheiată de părţi), astfel încât dispoziţiile art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ., care se referă la ipoteza săvârşirii unei fapte ilicite extracontractuale nu sunt incidente în cauză.

Referitor la cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata dobânzii, Curtea a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1523 alin. (2) lit. d) C. civ., potrivit cărora "debitorul se află de drept în întârziere când nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi".

S-a statuat că ipoteza menţionată de acest text de lege se regăseşte pe deplin în speţă, avându-se în vedere faptul că pârâta şi-a asumat obligaţia de plată a sumei de 1.227.856 RON în două tranşe egale, fiecare tranşă în cuantum de 613.928 RON, cu scadenţele: 10.01.2014, respectiv 10.04.2014 (art. 2.2 din contract).

Cum pârâta nu a achitat suma la care s-a obligat prin tranzacţia încheiată cu reclamanta la termenele agreate, Curtea a constatat, în condiţiile art. 1523 alin. (2) lit. d) C. civ., întemeiată cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L., înregistrat la data de 9 martie 2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, pct. 2 şi pct. 5 din C. proc. civ. recurenta-pârâtă a invocat nulitatea sentinţei pronunţate de instanţa de fond, întrucât judecătorul a redactat hotărârea după ce a fost eliberat din funcţie prin pensionare. Astfel, a menţionat faptul că au fost nesocotite prevederile art. 426 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea se redactează de judecătorul care a soluţionat procesul, sentinţa primei instanţe fiind redactată de o persoană care nu era judecător.

Sub acest aspect, recurenta a menţionat faptul că potrivit consemnărilor din finalul hotărârii, sentinţa instanţei de fond a fost redactată de către doamna judecător G. la data de 3 aprilie 2017, ulterior momentului la care a intrat în vigoare decretul de pensionare, respectiv 20.02.2017.

Recurenta precizează că sentinţa tribunalului nu este motivată şi că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererilor formulate şi a excepţiilor invocate.

Mai exact, se arată că prin întâmpinare şi cererea reconvenţională tribunalul a fost învestit, atât pe cale de excepţie, cât şi pe cale de acţiune, să cerceteze şi să se pronunţe asupra mai multor probleme ridicate în legătură cu valabilitatea tranzacţiei şi anume dispoziţia cu privire la dreptul altuia, lipsa consimţământului, viciile consimţământului, cauza ilicită etc.

Susţine faptul că motivarea efectivă se întinde pe ultimele două pagini ale sentinţei şi că în ceea ce priveşte cererea introductivă, instanţa a conchis că tranzacţia întruneşte toate condiţiile de valabilitate, făcând simple referiri la textele de lege, fără să aibă în vedere faptele şi probele evocate de parte, fiind o motivare pur formală, care nu dă posibilitatea înţelegerii raţionamentelor juridice şi exercitării controlului judiciar, iar cu privire la cererea reconvenţională instanţa a fost şi mai tranşantă.

În opinia recurentei-pârâte, prin motivarea sentinţei Tribunalului Bucureşti de maniera arătată, judecătorul fondului nu şi-a respectat obligaţia consacrată de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. şi nu a fost realizată menirea instanţei de a descoperi adevărul judiciar real, obiectiv, şi nu un adevăr formal.

Recurenta relevă că acest motiv de apel ce a vizat nulitatea sentinţei atacate a fost respins, completul de apel procedând el însuşi la judecata pe fond.

Prin urmare, recurenta apreciază că, procedându-se în acest fel, a fost privată de un grad de jurisdicţie, fondul fiind judecat, în fapt, o singură dată.

O altă critică formulată de către recurenta-pârâtă vizează faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi că a fost motivată greşit. În acest sens, susţine că tranzacţia a fost semnată cu încălcarea tuturor condiţiilor esenţiale prevăzute de lege pentru încheierea ei valabilă. Menţionează că tranzacţia a fost semnată pentru recurentă de o altă persoană decât acelea desemnate în mod riguros şi imperios de lege pentru exercitarea capacităţii de exerciţiu şi reprezentarea voinţei juridice a persoanei juridice, fără acordul şi fără ştiinţa organelor de administrare.

Recurenta-pârâtă consideră că obiectul contractului are la bază o obligaţie pur şi simplu inexistentă, în sensul că suma pretinsă de intimată (1.227.856 RON) a fost plătită de către aceasta antreprenorului D., cu titlu de despăgubire, în baza asigurării antreprenorului pentru lucrări, deşi beneficiarul poliţei era însăşi recurenta, şi nu D., aşa cum, în mod greşit, au reţinut instanţele anterioare.

Sub acest aspect, recurenta arată că este vorba despre un caz atipic, în condiţiile în care devine beneficiara unei asigurări, conform tranzacţiei, însă nu şi-a încasat despăgubirea, ca urmare a producerii evenimentului asigurat şi, mai mult, trebuie să îl despăgubească pe asigurător pentru că acesta, prin fapta lui, a plătit despăgubirea unei alte persoane.

Prin urmare, apreciază că nu se poate vorbi de îndeplinirea condiţiei preexistenţei unui drept litigios sau cel puţin îndoielnic şi nu este îndeplinită nici condiţia unor concesii şi renunţări reciproce, avându-se în vedere că intimata nu a transferat, nu a renunţat la un drept şi nu a făcut nicio concesie prin încheierea tranzacţiei.

De asemenea, precizează că obligaţia A. de plată a sumei de 3.878.502,03 euro a fost prevăzută în tranzacţie doar ca o condiţie, prin care se afecta obligaţia recurentei, fără să facă parte din obiectul contractului.

Recurenta mai susţine că această obligaţie a A. nici nu putea deveni obiect al tranzacţiei, întrucât nu a fost niciodată contestată de A., fapt declarat la pct. B din preambulul tranzacţiei, iar titularul dreptului la despăgubire pentru plata respectivă era F., în calitate de cesionară a poliţei, părţile neputând să dispună prin tranzacţie cu privire la un drept al altuia.

În altă ordine de idei, recurenta-pârâtă consideră că tranzacţia încheiată are la bază o cauză imorală şi ilicită, câtă vreme a fost constrânsă să efectueze o plată nedatorată, pe fondul stării de necesitate în care se afla.

Menţionează că toate aceste cazuri de nulitate sau inopozabilitate a tranzacţiei au fost evocate în toate stadiile procesului, atât pe cale de excepţie, cât şi pe cale de acţiune, prin cererea reconvenţională.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurenta-pârâtă a invocat şi excepţia inopozabilităţii tranzacţiei faţă de societatea recurentă, în susţinerea căreia a precizat faptul că numai organele de administrare deţin prerogativa exprimării voinţei persoanei juridice, ca subiect distinct de drept. Per a contrario, actele juridice care nu sunt încheiate prin voinţa organelor de administrare, nu sunt actele persoanei juridice, sancţiunea de drept fiind inopozabilitatea actului faţă de persoana juridică.

Raportând toate acestea la prevederile actului constitutiv al societăţii B. S.R.L., recurenta concluzionează că tranzacţia nu putea fi încheiată valabil decât în baza voinţei juridice exprimate pentru societate de administratorii H. şi I., acţionând împreună, valoarea actului fiind mai mare de 20.000 RON.

Susţine că practica judiciară a fost constantă de-a lungul timpului în a statua că tranzacţia poate fi încheiată şi prin mandatar, însă pentru aceasta mandatarul are nevoie de procură specială şi că soluţia a fost preluată şi de legiuitorul procesual, care, prin art. 81 din C. proc. civ., dispune că achiesarea la pretenţii, renunţarea la drept sau încheierea unei tranzacţii nu se pot face decât în baza unui mandat special, norma fiind, evident, imperativă.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că şi autorul dreptului substanţial a adoptat prin art. 2016 alin. (2) din C. civ. aceeaşi soluţie, consacrând regula de drept comun în materie de mandat, cu următorul text:

"Pentru a încheia acte de înstrăinare sau grevare, tranzacţii ori compromisuri, pentru a se obliga prin cambii sau bilete la ordin ori pentru a intenta acţiuni în justiţie, precum şi pentru a încheia orice alte acte de dispoziţie, mandatarul trebuie să fie împuternicit în mod expres".

Or, în speţă, intimata-reclamantă cunoştea că C. nu este reprezentant legal, ci director executiv (aşa cum figurează şi în tranzacţie) şi avea obligaţia să cunoască, inclusiv prin departamentele sale de specialitate, principiile juridice privind capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice şi încheierea actelor de dispoziţie, care erau menite să o protejeze atât pe intimată, cât şi o ordine publică, securitatea şi predictibilitatea circuitului civil.

Mai mult, recurenta-pârâtă relevă că intimata nu a adus niciodată la cunoştinţa reprezentanţilor legali ai societăţii B. S.R.L. intenţia de a încheia o tranzacţie şi nici măcar existenţa pretenţiei ce a făcut obiectul tranzacţiei, deşi cererea de deschidere a dosarului de daună a fost făcută de societate prin administratorul H., în scris.

Învederează că toate problemele legate de lipsa reprezentării au fost invocate în faţa Tribunalului Bucureşti, care nu le-a cercetat şi nu s-a pronunţat asupra lor, iar instanţa de apel le-a ignorat, dând preferinţă unei construcţii juridice întemeiate pe mandatul aparent şi teoria administratorului de fapt.

Recurenta apreciază că mandatul aparent şi administratorul de fapt sunt fenomene juridice incompatibile cu regulile de reprezentare a persoanelor juridice la încheierea tranzacţiilor, dar şi cu faptele.

În acest sens, arată că deşi "administratorul de fapt" este laitmotivul aflat la baza dispozitivului deciziei din apel, instanţa nu a indicat şi un temei de drept al acestuia, întemeindu-şi, în drept, soluţia pe prevederile legii societăţilor comerciale referitoare la reprezentanţii legali, precum şi pe dispoziţiile art. 1309 alin. (2) din C. civ. ce reglementează mandatul aparent.

În opinia recurentei-pârâte, motivarea deciziei recurate este o asociere eclectică de teme juridice, în condiţiile în care după ce directorul executiv este considerat administratorul de fapt al societăţii, în temeiul prevederilor mandatului aparent, instanţa îi atribuie acestuia puterile conferite de lege administratorilor de drept.

Consideră că o primă aplicare greşită a legii constă în faptul că instanţa a motivat teoria administratorului de fapt pe dispoziţiile art. 1309 alin. (2) din C. civ. referitoare la mandatul aparent, în condiţiile în care între cele două instituţii sunt diferenţe de structură.

Recurenta mai susţine că există un viciu de motivare şi că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, împrejurarea că C. ar fi condus societatea fără să fie legal învestit.

Sub acest aspect, apreciază că nu se poate pune problema că C. conducea societatea, întrucât el deţinea atribuţiile inerente unei funcţii de conducere, conform fişei postului de director executiv, iar actele de dispoziţie, inclusiv cele invocate de instanţă şi încheiate cu F., se realizau prin voinţa organelor statutare şi în baza împuternicirii primite de la acestea în vederea punerii deciziei în executare.

Instanţa de apel a apreciat greşit că din moment ce C. este administrator de fapt, acestuia îi sunt aplicabile, în relaţia cu societatea, prevederile legale stabilite, în mod specific, de legiuitor să reglementeze raporturile juridice dintre persoanele juridice şi reprezentanţii lor legali.

Raţionând astfel, prin înlănţuirea prevederilor legale referitoare la director executiv, mandat aparent, administrator de fapt şi administrator de drept, motivarea deciziei recurate a reuşit să creeze nu numai aparenţa, ci şi consecinţa faptului că, din postura juridică a unui salariat cu funcţie executivă, acesta poate reprezenta cu puteri depline societatea, la fel ca şi un reprezentant legal, fără a avea nevoie de împuternicire.

Prin urmare, recurenta consideră că decizia recurată este nelegală, întrucât instanţa de apel a aplicat situaţiei directorului executiv C. regulile speciale prevăzute, în mod expres, de lege numai pentru situaţia reprezentanţilor legali ai persoanelor juridice, respectiv prevederile art. 55 din Legea nr. 31/1990 şi cele ale art. 218 din C. civ.

Or, procedând de această manieră, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 10 din C. civ. referitoare la interzicerea analogiei, în cuprinsul acestora menţionându-se că nu pot fi extinse şi la alte situaţii legile care derogă de la o dispoziţie generală.

În opinia recurentei-pârâte, persoanele cu putere de exercitare a capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice sunt doar reprezentanţii legali, individualizaţi potrivit actelor de constituire, indiferent de cine exercită conducerea sau administrarea de fapt şi, pe cale de consecinţă, în lipsa ratificării, tranzacţia semnată de directorul executiv C. este inopozabilă faţă de societatea recurentă şi nu îşi poate produce efectele.

Cu alte cuvinte, apreciază că administratorul de fapt nu poate reprezenta persoana juridică în relaţia cu terţii, el neavând vocaţia legală să exercite capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice.

O altă critică se referă la faptul că prin încheierea tranzacţiei au fost nesocotite şi toate condiţiile de valabilitate a obiectului specific naturii actului juridic. Raportându-se la definiţia dată tranzacţiei, conform art. 2267 alin. (1) din C. civ., recurenta menţionează că niciuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită.

Astfel, recurenta susţine că tranzacţia presupune un raport juridic preexistent, care în prezenta cauză este reprezentat de asigurarea antreprenorului pentru lucrări, fiind încheiată între asigurătorul A. şi D., în calitate de asigurat, iar recurenta avea calitatea de terţ beneficiar.

Mai arată că potrivit acestui raport juridic, recurenta ar fi trebuit să încaseze despăgubirea, în calitate de beneficiar, ca urmare a producerii riscului asigurat, însă despăgubirea a fost plătită de intimată antreprenorului D., fără ştirea recurentei - adevăratul beneficiar.

Sub acest aspect, recurenta precizează că nu există un temei legal sau convenţional de atragere a răspunderii societăţii B. S.R.L. pentru plata sumei de 1.227.856 RON, pe care intimata a făcut-o către D., ci, dimpotrivă, recurenta era cea îndreptăţită să pretindă această plată.

Referitor la obiectul tranzacţiei arată că acesta nu era văzut de părţi ca un drept litigios sau îndoielnic, iar în ceea ce priveşte intenţia părţilor de a pune capăt litigiului sau de a îl preîntâmpina susţine că din perspectiva recurentei nu poate exista intenţie de a pune capăt litigiului, aceasta neavând la acea dată reprezentarea existenţei unui litigiu sau a unei pretenţii de orice fel pentru simplul motiv că o atare pretenţie nu a fost niciodată formulată de A..

În fine, recurenta menţionează că tranzacţia a fost încheiată pentru o cauză imorală şi ilicită, respectiv a fost încheiată cu titlu de oportunitate pentru A., pe fondul unei profunde stări de necesitate în care se afla societatea recurentă. Susţine că din probe reiese că A. tergiversa plata despăgubirii către bancă, iar colapsul societăţii B. S.R.L. era iminent din cauza acestui fapt, astfel că se explică inexistenţa oricărui beneficiu patrimonial al recurentei prin efectul tranzacţiei.

Prin urmare, recurenta arată că motivele din decizia recurată sunt contradictorii şi în deplină antiteză cu probele indicate chiar de către instanţă.

Totodată, precizează că motivarea instanţei este străină de natura cauzei şi contradictorie şi că au fost avute în vedere două probe pe care completul de apel le-a coroborat pentru a determina că tranzacţia nu s-a încheiat pe fondul unei stări de necesitate.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel Bucureşti, în termenul prevăzut la art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

La data de 23 aprilie 2018 intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, pe cale de excepţie, respingerea recursului, ca inadmisibil; respingerea primului motiv de recurs în virtutea intervenirii puterii de lucru judecat şi, respingerea, ca lipsit de interes, a recursului întemeiat pe lipsa motivării hotărârii de primă instanţă. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata a invocat inadmisibilitatea primului motiv de recurs invocat de către recurentă, întrucât prin el se critică hotărârea de primă instanţă, iar nu decizia pronunţată în apel, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.

S-a arătat că, în calea de atac a apelului, societatea pârâtă a invocat nulitatea sentinţei primei instanţe, din perspectiva faptului că a fost pronunţată de un judecător şi motivată de un alt judecător, critică analizată de către instanţa de apel şi respinsă, ca neîntemeiată, iar prin cererea de recurs a înţeles să critice acelaşi aspect, raportându-se la un motiv nou, pe care îl invocă pentru prima dată în recurs, în sensul că sentinţa ar fi fost redactată după eliberarea din funcţie a magistratului care a pronunţat-o.

Intimata-reclamantă susţine că acest motiv de recurs este nefondat, în condiţiile în care recurenta nu indică, în concret, o normă care să fi fost încălcată prin faptul că sentinţa s-a redactat ulterior ieşirii la pensie a magistratului care a pronunţat-o, apreciind, totodată, că aceasta nu este o împrejurare de natură să afecteze garanţiile privitoare la înfăptuirea justiţiei şi/sau imparţialitatea sau independenţa magistratului.

Consideră util să sublinieze faptul că motivarea, ca raţionament logic şi convingere intimă a judecătorului, exista încă de la momentul pronunţării soluţiei şi este opera judecătorului respectiv, chiar dacă la acel moment motivarea nu este consemnată în vreun document.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă lipsa de motivare a hotărârii instanţei de fond, intimata-reclamantă apreciază că societatea B. nu mai are interes să solicite desfiinţarea acesteia, în condiţiile în care în apel s-a procedat la o rejudecare a fondului sub toate aspectele, iar soluţia instanţei de apel este motivată corespunzător.

În cuprinsul întâmpinării s-a mai arătat că, la acest moment procesual, soluţia pronunţată în cauză este explicată şi motivată atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel, cu respectarea exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, s-a susţinut că în faţa instanţelor anterioare recurenta a invocat doar nulitatea contractului de tranzacţie din 01.10.2013, nu şi inopozabilitatea acestui contract, apreciind că o astfel de apărare nu poate fi formulată direct în recurs.

Intimata opinează că excepţia inopozabilităţii tranzacţiei, care este mai degrabă o apărare de fond şi nu este una de ordine publică, nu poate fi invocată direct în recurs, astfel încât se impune respingerea acesteia, ca inadmisibilă.

De asemenea, apreciază că această apărare de fond nu se circumscrie motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă în ipoteza în care s-ar considera că se circumscrie unui motiv de nelegalitate, sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (2) din acelaşi cod, avându-se în vedere că putea să fie invocată în apel.

Sub acest aspect, intimata a menţionat că recurenta din prezenta cauză invocă inopozabilitatea doar în raport de efectele care nu îi convin, în condiţiile în care instanţa de apel, a reţinut, pe baza probelor administrate, că C. avea un mandat tacit din partea societăţii pârâte B., mandat în baza căruia exercita în concret atribuţii specifice de administrare, iar această situaţie de fapt nu poate fi schimbată în calea de atac a recursului.

Referitor la motivul de recurs ce vizează nulitatea tranzacţiei din data de 1 octombrie 2013, intimata-reclamantă a susţinut faptul că recurenta formulează două apărări contradictorii, care se exclud reciproc, avându-se în vedere că se pretinde, pe de o parte, că tranzacţia nu ar fi fost semnată şi nici însuşită sau cunoscută de reprezentantul legal al societăţii, iar pe de altă parte, se afirmă că a fost încheiată de recurentă datorită stării de necesitate în care se afla, situaţie ce a fost exploatată de A..

Or, în condiţiile în care contradicţia între afirmaţii demonstrează că situaţia de fapt prezentată de S.C. B. S.R.L. nu este una reală, apărările întemeiate pe această situaţie nu pot fi primite.

În fine, intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a precizat că este neîntemeiată şi se impune a fi respinsă şi critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 10, art. 218 şi art. 1309 alin. (2) din C. civ., precum şi la încălcarea prevederilor art. 55 din Legea nr. 31/1990.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare anterior modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 14 februarie 2019, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fost admis în principiu recursul şi s-a fixat termen la data de 6 iunie 2019 pentru judecata pe fond a căii de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prealabil, se impune precizarea că, în conformitate cu dispoziţiile art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., recursul trebuie motivat prin însăşi cererea de recurs, astfel încât motivele care exced aspectelor învederate prin cererea iniţială, depusă la 7 martie 2018, nu se impun a fi analizate, fiind invocate cu depăşirea termenului defipt de lege şi cu încălcarea prevederilor arătate.

Primul motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi are în vedere situaţiile în care instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.

Instanţa este greşit alcătuită, în primul rând, atunci când numărul de judecători este necorespunzător, fie din cauza faptului că la judecată au participat mai puţini judecători decât prevede legea, fie că au participat mai mulţi.

Modul în care a fost alcătuită instanţa se poate stabili prin verificarea primei părţi a hotărârii (practicaua), care trebuie să cuprindă şi numele judecătorilor care au participat la soluţionarea pricinii, precum şi prin verificarea semnăturilor judecătorilor respectivi, aflate la sfârşitul hotărârii.

În cazul în care, după pronunţarea hotărârii, unul dintre judecătorii completului este împiedicat să semneze, preşedintele completului va semna hotărârea în locul său, iar dacă şi acesta ori judecătorul unic se află într-o astfel de situaţie, hotărârea se va semna de către preşedintele instanţei.

Instanţa este greşit alcătuită şi atunci când la judecată a participat un judecător incompatibil.

Prin acest motiv de casare se poate invoca şi faptul că, deşi legea prevede obligativitatea participării acestora la judecată, instanţa nu a fost constituită şi cu participarea procurorului sau a asistenţilor judiciari.

De asemenea, prin acelaşi motiv se pot invoca, în condiţiile legii, şi incompatibilitatea grefierului, a procurorului sau a magistratului-asistent ori, după caz, a asistenţilor judiciari, precum şi orice alte situaţii în care, potrivit legii de organizare judiciară, instanţa nu a fost alcătuită corespunzător.

Cel de-al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., se referă la situaţia în care hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii.

Ca atare, în sistemul nostru procesual, principiul continuităţii impune numai ca hotărârea să fie pronunţată de către judecătorii în faţa cărora au avut loc dezbaterile pe fond (concluziile părţilor, eventual ale procurorului, pe fond, după rezolvarea excepţiilor procesuale şi administrarea probelor). De aceea, nu prezintă relevanţă că judecătorul care a pronunţat hotărârea nu este acelaşi cu cel de la termenele anterioare.

Din cele mai sus arătate, rezultă că susţinerea recurentei, potrivit căreia sentinţa primei instanţe a fost redactată de către magistratul judecător ulterior eliberării acestuia din funcţie, prin pensionare, nu se subsumează niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 sau pct. 2 C. proc. civ.

Chiar dacă o atare critică ar putea fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constată că nu a fost invocată pe calea apelului sau în cursul judecăţii acestei căi de atac. Concret, în faţa instanţei de prim control judiciar s-a formulat o altă susţinere, anume aceea că sentinţa a fost redactată de un alt judecător decât cel care a pronunţat-o, critică înlăturată prin decizia instanţei de apel. Aşadar, acest motiv de casare a fost invocat omisso medio şi, în raport de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi primit. De altfel, nu există niciun indiciu că ar fi fost redactate motivele de fapt şi de drept ale sentinţei ulterior pensionării magistratului, data de 3 aprilie 2017 din finalul hotărârii fiind data tehnoredactării actului jurisdicţional de către grefier.

Cât priveşte încălcarea normelor de drept material de către instanţa de apel, în referire la modul de soluţionare a cererii de constatare nulitate tranzacţie, critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că nici aceasta nu poate fi primită.

Motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi se referă la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Ipoteza normativă are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege aplicabile speţei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Prin concept, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu include şi cazurile în care greşeala de raţionament a instanţei ar fi săvârşită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar şi anume reţinerea situaţiei de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activităţii jurisdicţionale care conduce la pronunţarea soluţiei, respectiv confruntarea faptelor la condiţiile de aplicare a regulii de drept.

Înalta Curte va înlătura criticile ce vizează netemeinicia deciziei atacate cu recurs, respectiv a celor referitoare la stabilirea situaţiei de fapt, întrucât exced controlului judiciar exercitat în această etapă procesuală.

Astfel, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, nelegalitate care trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., sub denumirea de motive de casare. De lege lata, o critică de netemeinicie a hotărârii pronunţate în apel nu poate fi formulată prin intermediul căii de atac a recursului, avându-se în vedere faptul că este o cale de atac extraordinară, care se poate exercita numai pentru motivele prevăzute de lege şi nedevolutivă.

Toate argumentele se referă la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, considerată de pârâtă o consecinţă a interpretării greşite a probelor administrate în cauză, iar nu la încadrarea greşită în drept a situaţiei respective, ceea excede, conform celor expuse anterior, controlului instanţei de recurs.

Pornind de la definiţia cuprinsă în art. 2267 din C. civ., se desprind trei condiţii, a căror existenţă cumulativă este necesară pentru a fi în prezenţa unui contract de tranzacţie şi anume:

1) existenţa unui drept litigios sau cel puţin îndoielnic, cu potenţial de a genera un proces;

2) intenţia părţilor de a stinge procesul început ori de a preveni un proces pe cale să fie declanşat;

3) existenţa concesiilor reciproce, indiferent dacă acestea sunt sau nu de valoare egală;

Totodată, contractul de tranzacţie trebuie să întrunească condiţiile generale de validitate ale contractelor prevăzute de art. 1179 C. civ., respectiv capacitatea părţilor de a contracta, consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală.

Cu privire la capacitatea părţilor de a contracta, art. 2271 C. civ. stabileşte că pentru a tranzacţiona, părţile trebuie să aibă deplină capacitate de a dispune de drepturile care formează obiectul contractului. Cei care nu au această capacitate pot tranzacţiona numai în condiţiile prevăzute de lege.

Capacitatea deplină de exerciţiu este necesară raportat la caracterul renunţărilor reciproce ce formează obiectul tranzacţiei şi care sunt veritabile acte de dispoziţie.

Cu privire la obiect s-a reţinut că numai lucrurile care sunt în comerţ pot face obiectul unei tranzacţii, iar acest obiect trebuie să fie licit.

Tranzacţia poate fi afectată de aceleaşi cauze de nulitate ca orice alt contract.

C. civ. enumeră limitativ, în cuprinsul art. 2274 - art. 2277, ipotezele în care intervine sancţiunea nulităţii tranzacţiei, iar doctrina a reţinut că toate aceste situaţii (cauze de nulitate/anulabilitate) reprezintă aplicări ale dreptului comun în materie de contracte.

Pentru a fi valabil exprimat şi a produce efecte juridice, consimţământul trebuie dat în cunoştinţă de cauză şi în deplină libertate, respectiv să nu fie afectat de vicii care să-l altereze. În acest sens, dispoziţiile art. 1204 C. civ. statuează, cu referire la condiţiile consimţământului, că acesta trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză.

Conform art. 1206 C. civ. consimţământul este viciat atunci când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă sau în caz de leziune.

În concepţia Noului C. civ., violenţa, ca viciu de consimţământ, este înţeleasă ca "temerea justificată indusă fără drept de cealaltă parte sau de un terţ, de aşa manieră încât partea ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent" (art. 1216).

În stabilirea caracterului determinant al violenţei trebuie să se ţină seama, aşa cum dispune art. 1216 alin. (4) din Noul C. civ., de "vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra caruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului". Având în vedere că nu orice ameninţare constituie, prin ea însăşi, violenţă viciu de consimţământ, se cere ca aceasta să reprezinte o încălcare a legii (să fie ilicită), pentru a atrage nevalabilitatea actului.

Pe de altă parte, potrivit Noului C. civ. reprezintă violenţă "temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje nejustificate" (art. 1217).

Faptul că ameninţarea trebuie să fie determinantă, rezultă în mod implicit şi din dispoziţiile art. 1219 C. civ., care nu recunosc caracterul de viciu de consimţământ, simplei temeri reverenţiare, izvorâte din respect, fără ca aceasta să fi fost însoţită de violenţă.

Ameninţarea cu un rău nu este, potrivit C. civ. considerată constitutivă de violenţă, atunci când ea rezultă dintr-o stare de necesitate, decât în măsura în care cealaltă parte a profitat de această împrejurare (art. 1218 C. civ.).

Faţă de aceste consideraţii teoretice, constată că recurenta în ce priveşte cauza de anulabilitate a tranzacţiei decurgând din vicierea consimţământului sau din starea de necesitate în care s-ar fi aflat la data perfectării convenţiei, de care ar fi profitat cocontractantul său, nu arată, în concret, care au fost normele de drept încălcate sau greşit aplicate de către instanţa de apel. Practic, titularul căii de atac, reiterând susţinerile formulate în fazele procesuale anterioare, solicită reinterpretarea materialului probator administrat şi, pe cale de consecinţă, stabilirea unei alte situaţii de fapt.

Or, criticile de netemeinicie nu pot face obiectul căii de atac extraordinare a recursului, limitată doar la aspecte de nelegalitate.

Cât priveşte cauza de nulitate decurgând din lipsa obiectului tranzacţiei, în sensul că nu ar fi existat raporturi juridice preexistente între părţi, din care să se fi născut drepturi litigioase şi nici intenţia părţilor de a preîntâmpina un litigiu, în sensul art. 2267 alin. (1) C. civ., reţine următoarele:

Este de netăgăduit că între părţile din prezentul litigiu s-a perfectat un contract de asigurare de bunuri şi că, după producerea riscului asigurat (incendiu), în patrimoniul recurentei s-a născut dreptul la plata despăgubirii. Pe de altă parte, între acelaşi asigurator şi antreprenorul D.#D. s-a încheiat un alt contract de asigurare de bunuri, iar asiguratorul, după plata despăgubirii către acest asigurat, s-a subrogat, în limitele indemnizaţiei achitate, în drepturile acestuia, împotriva celui răspunzător de producerea pagubei, în condiţiile art. 2210 alin. (1) C. civ., nimeni altul decât recurenta din prezenta cauză.

Drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor decurgând din cele două raporturi juridice au făcut obiectul tranzacţiei în litigiu şi, deşi recurentei i s-a achitat ceea ce i se cuvenea, aceasta, contrar prevederilor art. 2269 C. civ., referitor la indivizibilitatea obiectului acestui act juridic complex, solicită desfiinţarea în parte a acestuia, numai în ceea ce priveşte obligaţiile pe care şi le-a asumat.

Cât priveşte lipsa calităţii de reprezentant al societăţii a celui care a semnat tranzacţia, respectiv a directorului executiv al acesteia, se cuvine a face următoarele precizări:

Potrivit art. 1309 din C. civ., ca regulă, contractul nu va produce efecte faţă de terţi, dacă acesta a fost încheiat cu depăşirea limitelor împuternicirii sau în lipsa acesteia. Prin excepţie, reprezentatul nu poate invoca lipsa împuternicirii conferite, atâta timp cât prin acţiunile sale a creat convingerea terţului că reprezentantul acţionează în limitele mandatului.

Câtă vreme legea specială, respectiv Legea nr. 31/1990 nu conţine o dispoziţie care să prevadă ce se întâmplă în situaţia în care o societate comercială este reprezentată de o persoană care nu deţine calitatea de reprezentant legal, s-a avut în vedere salvgardarea drepturilor terţilor de bună-credinţă, societatea fiind angajată prin actele organelor sale, chiar dacă depăşesc limitele puterilor prevăzute de lege.

În condiţiile lipsei unui mandat ori atunci când limitele acestuia sunt depăşite, terţii de bună-credinţă sunt ocrotiţi, iar dispoziţiile art. 1309 din C. civ. sunt pe deplin incidente, căci mandantul (societatea recurentă din prezenta cauză), prin comportamentul său, constând în faptul că avea cunoştinţă de împrejurarea că directorul executiv C. îşi afirma prin actele pe care le încheia calitatea de reprezentant al B. S.R.L. i-a determinat pe terţi să creadă, în mod rezonabil, în condiţiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, că are puterea de reprezentare.

Totodată, conform art. 72 din acelaşi act normativ obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege.

Cât priveşte susţinerea recurentei, potrivit căreia tranzacţia încheiată este afectată de nulitate, întrucât persoana juridică nu şi-a dat consimţământul în acest sens, instanţa supremă reţine că potrivit dispoziţiilor art. 218 C. civ., persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. Au calitatea de organe de administrare, în sensul alineatului anterior, persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.

În conformitate cu prevederile art. 197 din Legea nr. 31/1990 societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulţi administratori, asociaţi sau neasociaţi, numiţi prin actul constitutiv sau de adunarea generală, iar conform art. 71 alin. (1) din acelaşi act normativ, aplicabil şi societăţii cu răspundere limitată, administratorii care au dreptul de a reprezenta societatea nu îl pot transmite decât dacă această facultate li s-a acordat în mod expres.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că se poate reţine, în speţă, existenţa unui mandat tacit acordat directorului executiv C. pentru a reprezenta societatea în raporturile cu terţii, de vreme ce reprezentanţii legali nu au făcut niciun demers pentru a înştiinţa aceşti terţi cu privire la împrejurarea că directorul executiv nu deţine prerogative de reprezentare a persoanei juridice.

Mai mult, se reţine că potrivit deciziei nr. 27 din data de 08.02.2005, emisă de societatea B. S.R.L. şi semnată de administratorul H., aflată la dosarul de recurs, C. a fost numit în funcţia de director economic începând cu aceeaşi dată, având atribuţiile prevăzute în fişa postului, decizie în cuprinsul căreia se menţionează expres, între altele, faptul că "are puterea de a semna acte în numele societăţii".

De altfel, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, administratorii statutari ai societăţii recurente au ratificat actul juridic încheiat de mandatarul aparent, primind sumele achitate de asigurator urmare încheierii tranzacţiei.

Înalta Curte notează că pentru a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Este ştiut că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia respectivă.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Nu vor fi analizate criticile prin care se invocă nemotivarea sentinţei instanţei de fond, din moment ce instanţa de apel a înlăturat, motivat, această critică, pe de o parte, iar, pe de altă parte, a complinit motivarea.

În cauză, din lecturarea deciziei recurate rezultă că au fost respectate exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., motivarea succintă a primei instanţe fiind completată de instanţa de apel, care a arătat considerente de fapt şi de drept care au condus la adoptarea soluţiei de respingere a apelului formulat de pârâta S.C. B. S.R.L. şi de admitere a apelului declarat de reclamantă.

Totodată, se constată că hotărârea pronunţată de către instanţa de prim control judiciar nu cuprinde motive contradictorii şi nici străine de natura cauzei şi, prin urmare, nu este susceptibilă de a fi casată pentru acest motiv.

Susţinerea recurentei, potrivit căreia tranzacţia încheiată de părţi la data de 1 octombrie 2013 este inopozabilă societăţii B. S.R.L. nu va fi analizată, de vreme ce a fost invocată direct în calea de atac a recursului, cu nesocotirea prevederilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, conform prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând că recurenta, prin respingerea căii de atac al cărei titular este, a pierdut procesul şi se află, prin urmare, în culpă procesuală, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată către partea adversă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SOCIETATEA B. S.R.L. BRAŞOV împotriva deciziei civile nr. 2135/A din 05 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta- pârâtă Societatea B. S.R.L. BRAŞOV să plătească intimatei- reclamante A. S.A. BUCUREŞTI suma de 16.638,34 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2019.