Commercial sales dispute: accrual date of statutory interest on disputed price and limitation of counterclaims by strict construction of procedural causes.

Şedinţa publică din data de 6 iunie 2019

Asupra recursurilor civile de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constă următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2012, la data de 2 aprilie 2012, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata următoarelor sume:

- suma de 632.754,65 Euro, reprezentând preţ, pentru mărfurile livrate pârâtei în perioada martie 2009 - ianuarie 2010, constând în corpuri de iluminat, instalaţii de iluminat, electrice ş.a.m.d., plus dobânda legală aferentă pentru neplata la scadenţă a acestei sume, în cuantum de 89.811,43 Euro;

- suma de 117.136,11 Euro, daune constând în cheltuieli efectuate în vederea recuperării debitului, compuse din costuri de deplasare, plus dobânda legală aferentă, în sumă de 6.485,14 Euro. Deşi în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu se face o minimă referire la aceste cheltuieli, potrivit facturilor fiscale invocate, (emise de reclamantă pentru beneficiar - pârâta din prezenta cauză), este vorba de costul deplasărilor cu avionul la Bucureşti, Sofia sau Tel-Aviv, cazare la hotel, diurnă etc.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata sumei de 75.023,70 Euro, cu titlu de daune, fără ca din petitul cererii introductive de instanţă sau din motivele de fapt şi de drept ale cererii să rezulte în ce constau aceste despăgubiri, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Pârâta S.C. B. S.A. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata de daune-interese, pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a propriilor obligaţii contractuale, în cuantum de 871.110,14 RON şi 74.999,99 Euro. În esenţă, a arătat că pentru livrarea necorespunzătoare a bunurilor, pe componente şi nu asamblate, precum şi pentru neasigurarea suportului tehnic pentru instalare, au fost efectuate costuri cu forţa de muncă suplimentară în cuantum de 157.755,75 RON, costuri cu managementul tehnic al instalaţiei de 33.827,50 RON, costuri suplimentare generate de livrarea cu întârziere, în sumă de 538.484,76 RON. De asemenea, a solicitat şi suma de 74.999,92 Euro, daune pentru plata nedatorată a componentei "Reflector" din corpul de iluminat Tip L", precum şi marja de profit nerealizată de către pârâtă, urmare încălcării de către reclamantă a principiilor de concurenţă loială şi confidenţialitate care trebuie să guverneze orice relaţie contractuală dintre parteneri. Concret, a susţinut că reclamanta a trimis direct beneficiarului final al lucrării oferta pentru corpuri de iluminat, deşi părţile din prezentul litigiu conveniseră să nu facă acest lucru, astfel că pârâta a fost pusă în situaţia de a comanda anumite corpuri de iluminat şi, ulterior, de a le instala beneficiarului final la preţuri mai mici (agreate direct între beneficiarul final al lucrării şi reclamantă), fără a avea posibilitatea să îşi adauge propria marjă de profit, în cuantum de 141.042,13 RON.

În drept, pârâta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 1073, 1075 şi următoarele C. civ. şi art. 115, art. 119 C. proc. civ.

Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa nr. 1768 din 10 mai 2017, a admis în parte cererea principală şi a obligat pârâta-reclamantă către reclamanta-pârâtă la plata sumei de 217.358,41 Euro, cu titlu de preţ şi a sumei de 88.386,11 Euro, cu titlu de daune-intere.

A respins restul pretenţiilor, ca nefondate.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 23.742,32 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru despăgubirile ce fac obiectul cererii reconvenţionale, excepţie invocată de reclamanta-pârâtă.

A admis în parte cererea reconvenţională şi, în consecinţă, a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 143.119 Euro, reprezentând daune.

A respins restul pretenţiilor, ca nefondate.

A obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 131.966,09 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, ambele părţi au declarat apel, căi de atac înregistrate la data de 3 octombrie 2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin decizia nr. 1064 din 11 mai 2018 a fost admis atât apelul declarat de reclamanta-pârâtă A., cât şi apelul declarat de pârâta-reclamantă S.C. B. S.A.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost obligată pârâta-reclamantă şi la plata dobânzii legale aferente sumei de 217.358,41 Euro, de la data de 2 aprilie 2012 şi până la plata integrală a debitului principal.

A fost respins ca neîntemeiat, capătul de cerere formulat de reclamantă, referitor la plata de daune în sumă de 117.000 Euro.

Au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părţi în primă instanţă şi, în consecinţă, a fost obligată reclamanta-pârâtă la 80.000 RON, cheltuieli de judecată datorate după compensarea datoriilor reciproce.

Au fost compensate, de asemenea, cheltuielile de judecată efectuate de părţi în faza apelului şi, după compensare, a fost obligată intimata-reclamantă-pârâtă A. la 20.000 RON către partea adversă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Cererea principală formulată de reclamantă cuprinde următoarele capete de cerere: un prim capăt de cerere având ca obiect suma de 632.754,65 euro pretinsă cu titlu de preţ bunuri vândute pârâtei (deci cauza acestei pretenţii este obligaţia de plată ce revine cumpărătorului a preţului bunului cumpărat) la care se adaugă un capăt de cerere accesoriu privitor la dobânda legală aferentă respectivei sume (cauza acestei pretenţii accesorii este depăşirea termenului de plată; de menţionat că acţiunea nu cuprinde nicio motivare în fapt şi în drept a acestui capăt de cerere accesoriu pentru că nu se arată datele reprezentând scadenţele fiecărei componente a sumei, modul de calcul al dobânzii legale pretinse, justificarea legală a curgerii dobânzilor legale şi a cuantumul acestora); al doilea capăt de cerere având ca obiect suma de 117.136,11 euro pretinsă cu titlu de "cheltuieli efectuate în legătură cu executarea contractului şi soluţionarea amiabilă a litigiului" (cauza acestui capăt de cerere constă, conform cererii introductive, în neplata debitului care ar fi atras "costuri şi pierderi suplimentare" prin deplasări şi întâlniri cu pârâta; se observă lipsa indicării unei cauze concrete în sensul invocării unei instituţii juridice care să justifice obligarea pârâtei la plata acestor sume astfel individualizate; astfel, nu se invocă nici forţa obligatorie a contractului în sensul unei clauze contractuale care să stabilească o astfel de obligaţie în sarcina cumpărătorului care nu plăteşte preţul la termen, nici vreo răspundere civilă delictuală; practic singura susţinere pe acest capăt de cerere cuprinsă în acţiune este motivarea doar în fapt, nu şi în drept, a pretenţiilor) la care se adaugă un capăt de cerere accesoriu privitor la dobânda legală aferentă respectivei sume (acest capăt de cerere accesoriu nu are nicio susţinere dedicată în cuprinsul acţiunii, ci doar este enumerat în petitul cererii introductive ca pretenţie şi valoare); al treilea capăt de cerere având ca obiect suma de 75.023,70 euro pretinsă cu titlu de daune (în cuprinsul acţiunii se poate identifica doar susţinerea referitoare la costurile unui litigiu întreprins de reclamantă în faţa instanţelor britanice pentru obţinerea plăţii, litigiu respins pentru necompetenţa generală a acestora; chiar şi această susţinere se raportează la capătul de cerere menţionat nu prin cuprinsul susţinerilor din acţiune, ci prin observarea acţiunii prin prisma susţinerilor ulterioare ale reclamantei; prin urmare nici acest capăt de cerere nu are invocată o cauză a obligaţiei pretinse, ci doar se arată o motivare în fapt, nu şi în drept, a pretenţiilor); al patrulea capăt de cerere vizează cheltuielile de judecată (pe acest capăt de cerere, în cadrul dezbaterilor din faţa primei instanţe nu s-au susţinut aspectele referitoare la nivelul cuantumului cheltuielilor de judecată realizate de reclamantă invocate ulterior în apel).

Cererea reconvenţională formulată de pârâtă cuprinde următoarele capete de cerere: Un prim capăt de cerere are ca obiect suma de 871.110,14 RON pretinsă cu titlu de daune pentru nerespectarea obligaţiilor de către reclamantă (deci cauza acestei pretenţii este art. 969 C. civ., aplicabil dat fiind data raportului contractual) sumă compusă din 157.755,75 RON cost forţă de muncă suplimentară pentru montaj în regim de urgenţă (pare a fi o eroare de exprimare prin prisma susţinerilor ulterioare în sensul că această muncă a fost pentru asamblarea corpurilor livrate separat), 33.827,50 RON managementul tehnic (adică suportul tehnic pentru asamblare şi montare corecte), sumă majorată ulterior la valoarea de 59.040 RON (pentru cele două componente menţionate cauza invocată constă în neîndeplinirea obligaţiilor de livrare asamblate a bunurilor şi de asigurare suport tehnic), 538.484,76 RON cost forţă de muncă pentru montaj în regim de urgenţă (cauza invocată fiind livrarea bunurilor cu întârziere raportat la termenele comandate), 141.042,13 RON reprezentând "marja pierdută în raporturile cu beneficiarul lucrărilor" (suma este pretinsă pentru că reclamanta nu a respectat "principiile de concurenţă neloială sic! şi confidenţialitate" oferind o serie de bunuri direct beneficiarului la un preţ mai mic; se observă că se invocă încălcarea regulilor de concurenţă loială, dar la modul general, fără indicarea regulii încălcate prin cuprinsul regulii, prin temeiul legal/constrângător al acesteia, deci practic se invocă un tip de cauză specifică unor pretenţii, anume concurenţa neloială, iar nu o cauză concretă şi nu există în cadrul cererii reconvenţionale nicio motivare în fapt a valorii pretinse pe această cale;

în cuprinsul apelului B. apare prima motivare a acestei pretenţii, nu şi în drept, pentru că în continuare lipseşte demonstraţia logico-juridică a încălcării unei norme obligatorii în materia concurenţei loiale). Al doilea capăt de cerere al reconvenţionalei are ca obiect suma de 74.999,92 euro pretinsă cu titlu de prejudiciu cauzat cu privire la corpul de iluminat tip L (în afara motivării în fapt în care se arată că a fost achitată încă o dată, "chiar suplimentar", componenta "reflector" şi un transport aferent acestei componente în baza facturii x/14.01.2010, deşi corpul fusese plătit, nu există invocată şi demonstrată aplicabilitatea niciunei instituţii juridice ce ar justifica obligarea reclamantei la plata/restituirea acestei sume plătite suplimentar, adică nu este arătată cauza pretenţiei).

Al treilea capăt de cerere vizează cheltuielile de judecată.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, prin apelurile formulate s-au dedus judecăţii următoarele aspecte: cuprinsul contractului dintre părţi sub aspectul condiţiilor obligaţiei de livrare şi existenţei obligaţiei de asigurare suport tehnic, conformitatea bunurilor livrate cu comenzile formulate, culpa în nerespectarea termenelor de livrare.

Cu privire la cuprinsul contractului dintre părţi (privit ca fapt juridic lato sensu) a remarcat că în lipsa unui înscris doveditor al clauzelor contractuale, condiţiile contractuale trebuie dovedite de părţi prin intermediul altor mijloace de probă (inclusiv prezumţii). Sub aspectul condiţiilor obligaţiei de livrare, instanţa de apel a reţinut că ambele părţi se referă la aceste condiţii în sensul livrării bunurilor (corpuri de iluminat pentru C., magazin de tip Mall) asamblate, respectiv neasamblate. Instanţa de apel a apreciat că livrarea corpurilor de iluminat nu a fost contractată sub condiţia ca respectivele corpuri să fie livrate asamblate. În primul rând a subliniat că asamblarea completă a corpurilor de iluminat (aşa cum pretinde practic B. că trebuiau să fie livrate) ar împiedica montajul (deci nu ar facilita montajul cum pretinde B.) pentru că este vădit că modalităţile de fixare/prindere şi conectare la reţeaua electrică impun o anumită ordine a operaţiilor care înseamnă şi îndepărtarea unor componente ale corpului de iluminat, aplicarea măsurilor de fixare pe suportul vizat şi apoi remontarea acestora. Rezultă că doar o asamblare parţială (în măsura în care corpul de iluminat astfel asamblat ar permite direct montajul, fără alte operaţii pregătitoare) poate reprezenta o condiţie pertinentă de livrare. Însă B. nici nu a invocat o astfel de situaţie, nu a învederat pentru fiecare corp de iluminat în parte care ar fi fost măsura în discuţie, ci s-a referit la asamblare ca la o asamblare completă (aspect exclus după cum s-a arătat). În realitate, faţă de cele expuse şi raportat la tipicul bunurilor în discuţie (corpuri de iluminat particularizate, complexe, de dimensiuni mari, cu regim de funcţionare determinat de locul montării), apare clar că îngreunarea montajului este pertinent a fi pusă în relaţie cu obligaţia de asigurare a suportului tehnic, iar nu cu asamblarea completă la livrare a corpurilor de iluminat (suportul tehnic fiind cel care ar trebui să determine rapiditatea montajului).

În ceea ce priveşte această obligaţie de asigurare suport tehnic a arătat că suportul tehnic este în sine o noţiune complexă pentru că această expresie poate prezenta în concret o varietate de nuanţe. Astfel, asigurare a suportului tehnic este asigurarea informaţiilor necesare şi suficiente pentru utilizare (implicit montaj), dar asigurare a suportului tehnic este şi asigurarea a însuşi montajului (direct sau sub forma supravegherii efectuării acestuia). În cauză, părţile nu au concretizat cuprinsul obligaţiei în discuţie prin raportare la prevederile contractuale, ci s-au mărginit să afirme că obligaţia a fost asumată sub condiţia solicitării exprese şi a plăţii unui preţ distinct pentru acest serviciu (în sinteză aceasta susţine reclamanta A.), respectiv că obligaţia era asumată necondiţionat (conform B.) şi trebuia asigurată la faţa locului de un reprezentant al A. (fără să se arate dacă aceasta însemna că reprezentantul A. trebuia să dirijeze montajul sau doar să ofere informaţii generale şi punctuale la întrebările apărute faţă de necesităţile montajului).

Este cert că vânzătorul unor astfel de bunuri trebuie să asigure informaţiile necesare utilizării, iar utilizarea fără montare nu este posibilă, deci implicit vânzătorul trebuie să furnizeze informaţiile de montare (adică atât datele tehnice ce exprimă caracteristicile produsului, cât şi indicaţiile specifice pentru montajul efectiv), chiar şi în lipsa unei stipulaţii exprese, pentru că vânzătorul trebuie să asigure predarea bunului cu toate accesoriile acestuia (accesorii fizice sau informaţionale) necesare realizării scopului de funcţionare a unui bun (evident, dacă nu există clauză expresă contrară). În corespondenţa dintre părţi (comenzi) se menţionează (fără nuanţare) necesitatea asigurării suportului tehnic ceea ce, raportat la lipsa unei excluderi exprese din partea vânzătorului, face ca instanţa să reţină în sarcina A. existenţa unei obligaţii pure şi simple de asigurare a suportului tehnic măcar în varianta minimală (adică asigurarea informaţiilor necesare şi suficiente pentru utilizare, implicit montaj). Odată stabilită existenţa acestei obligaţii revenea A. să dovedească "plata" obligaţiei, adică executarea conform naturii acesteia. Or, A. nu a făcut nicio dovadă că a transmis la timp şi complet toate informaţiile necesare şi suficiente pentru utilizare (implicit cele referitoare la montaj), ci s-a mărginit să susţină că obligaţia sa nu a devenit exigibilă (fiind condiţionată, iar condiţiile nefiind împlinite). Prin urmare prima instanţă în mod corect a reţinut neîndeplinirea de către A. a obligaţiei de asigurare suport tehnic.

Cu privire la conformitatea bunurilor livrate cu comenzile formulate, instanţa de apel a observat că, dacă ar fi un caz de neconformitate (aşa cum pretinde B.), nu ar fi vorba de o neconformitate care să permită neplata, chiar şi parţială, a preţului (deci nu ar putea fi temeiul unei excepţii de neexecutare a contractului întemeiate). Aceasta deoarece nu orice neexecutare a unei obligaţii contractuale permite automat neplata preţului (a unei părţi a preţului). Neexecutarea trebuie să se refere la obligaţii sinalagmatice şi să fie însemnată (sub aspectul cadrului contractual). În speţă eventualele neconformităţi ale corpurilor de iluminat nu au avut relevanţă sub aspectul finalizării contractului. Finalizarea contractului (adică atingerea atât a scopului specific contractului dintre părţi, cel de cumpărare bunuri, dar şi atingerea scopului pentru care bunurile au fost cumpărate) s-a acceptat de către ambele părţi (chiar şi de către B. care a utilizat în cadrul lucrărilor sale bunurile neconforme, deci şi le-a însuşit aşa cum erau), deci eventualele neconformităţi au fost minore. Având caracter minor ele nu permit paralizarea plăţii preţului (chiar şi parţială) prin mecanismul exceptio non adimpleti contractus, iar în speţă nu există în cererea reconvenţională nici o pretenţie "reciprocă" a B. vizavi de o valoare mai mică a corpurilor neconforme sau a unor daune (altele decât cele generate de îngreunarea montajului) produse de aceste neconformităţi (de pildă reduceri ale preţului plătit de C. din cauza neconformităţilor). De remarcat şi că B. nu a explicat în concret care au fost neconformităţile şi efectele tehnice ale acestora. În concluzie pentru rezolvarea pretenţiilor din cauza de faţă nu are nicio relevanţă că bunurile livrate au avut anumite neconformităţi faţă de cererea de livrare făcută de B., fapt care susţine soluţia primei instanţe faţă de această chestiune.

Cu privire la culpa în nerespectarea termenelor de livrare s-a remarcat că reclamanta A. pretinde că B. s-a răzgândit asupra caracteristicilor bunurilor comandate de mai multe ori şi astfel s-a cauzat întârzierea la livrare. Însă în afară de comanda revizuită din 15 iulie 2009, A. nu a dovedit o altă modificare a comenzii (în realitate nici măcar nu a invocat în concret o astfel de modificare pentru că nu a indicat o dată anume la care să fi survenit). Raportând termenele asumate de A. conform corespondenţei la datele de livrare rezultă că acestea sunt depăşite (fapt acceptat de ambele părţi din apel, discuţia purtând doar asupra culpei în nerespectarea termenelor). În concluzie B. a dovedit depăşirea termenelor, A. nu a dovedit modificarea comenzii ulterior datei de 15 iulie 2009 (de fapt a invocat generic modificări fără individualizarea acestora, fără un calcul al termenelor raportat la aceste modificări, tocmai pentru că modificările nici nu sunt individualizate), deci în mod corect s-a reţinut vinovăţia A. pentru nerespectarea termenelor de livrare (vinovăţia în domeniul contractual fiind prezumată pentru debitorul care nu a respectat obligaţia la termenul stipulat).

În drept, faţă de cele expuse mai sus (atât sub aspectul limitelor date de cadrul procesual, cât şi cu privire la situaţia de fapt din speţă), rezultă următoarele aspecte:

În mod corect, raportat la art. 969 C. civ., obligaţia de plată a preţului ce revine cumpărătorului, dar şi la valoarea indicată în raportul de expertiză electro (prin care a fost comparată realitatea de la faţa locului, C., cu situaţia facturată), prima instanţă a stabilit obligaţia B. de plată a sumei de 217.358,41 euro.

Odată stabilită această obligaţie comercială se recunoaşte că B. este în întârziere cu privire la plata acestei sume. Prin urmare, faptul că reclamanta nu a dovedit scadenţa sumei (raportat la condiţiile contractuale condiţionate şi nuanţate de plată) nu poate conduce la pierderea totală a dreptului la dobânzi. De fapt, reclamanta A. în acţiune nici nu a invocat o scadenţă, pentru că nu a arătat o dată de la care ar curge dobânzile (de aceea afirmaţiile primei instanţe în sensul lipsei dovezilor apar şi certe, dar şi dincolo de limitele învestirii). Instanţa de apel nu poate însă sancţiona procedural lipsurile formale ale acţiunii, cât timp prima instanţă a judecat pe fond, iar în apel nu s-a dedus problematica aceasta. În condiţiile expuse instanţa de apel a reţinut că apare totuşi o dată ca fiind o dată sigură la care B. se află în întârziere, anume data cererii de chemare în judecată, 2 aprilie 2012. De la aceasta dată este vădit că B. datorează dobânzi legale pentru neplata sumei, evident fără ca aceste dobânzi să poată depăşi 89.811,43 euro, adică suma pretinsă de A. cu acest titlu (pentru a nu se acorda mai mult decât s-a cerut, în acţiune nu se pretind dobânzi şi dincolo de suma menţionată cu acest titlu!). Sub acest aspect apelul A. a fost admis şi sentinţa schimbată în sensul obligării B. la plata dobânzii legale aferente sumei de 217.358,41 euro de la data de 2 aprilie 2012 şi până la plata debitului antemenţionat (fără depăşirea sumei menţionate mai sus).

În mod eronat prima instanţă a acordat A. suma de 88.386,11 euro daune reprezentând cheltuieli pentru soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului. În primul rând acest capăt de cerere nu a fost întemeiat/fundamentat pe o cauză juridică. De aceea B. s-a apărat arătând că nu sunt aplicabile prevederile art. 274 C. proc. civ., deşi nici A., nici prima instanţă nu şi-au întemeiat pretenţia/respectiv soluţia, pe art. 274 C. proc. civ.. Aşadar prima instanţă nu a arătat niciun temei pentru care această sumă, reprezentând cheltuieli pentru soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului a fost stabilită în sarcina B. şi, cu atât mai mult se poate afirma, că nu a făcut nicio demonstraţie a incidenţei în cauză a acelui temei. Mai mult, prima instanţă nici nu putea face aceasta în lipsa indicării de către A. a unui temei pentru că ar depăşi limitele învestirii. Reţinând iarăşi că în apel nu se pot complini lipsurile procedurale ale acţiunii, nici nu se pot sancţiona în cazul judecăţii pe fond şi în lipsa deducerii în apel a acestei problematici, instanţa de apel a arătat că în aceste condiţii pretenţia nu poate fi primită. Astfel, în acţiune nu se arată nici din ce sunt compuse cheltuielile respective, când şi cum au fost făcute, utilitatea acestora, instanţa fiind în imposibilitate de a analiza atât pretenţia, cât şi apărările B. care susţine că aceste cheltuieli nu au fost reale. De aceea calculul expertului contabil nu poate avea o valoare juridică. Sub acest aspect apelul B. a fost admis, sentinţa schimbată în sensul respingerii ca neîntemeiat a acestui capăt de cerere (implicit aceeaşi soartă o are accesoriul acestuia referitor la dobânda legală aferentă).

În genere aceeaşi discuţie şi aceeaşi soluţie apar incidente pentru pretenţiile de 75.000 euro din acţiune reprezentând costurile litigiului din Marea Britanie, adăugându-se menţiunea frapantă că culpa pentru declanşarea unui litigiu în faţa instanţelor britanice necompetente aparţine numai A..

În mod corect prima instanţă a stabilit că prescripţia pentru daunele constând în costuri suplimentare de montaj începe să curgă dor de la data când B. a cunoscut întinderea acestora şi a respins în consecinţă excepţia prescripţiei. Este vădit că înainte de a cunoaşte întinderea daunelor nu se putea formula acţiune în instanţă, iar fără acţiune nu curge prescripţia. Prin raportare la motivele de apel formulate de către A., în mod corect prima instanţă a reţinut obligaţia lui A. la plata de daune constând în costuri suplimentare de montaj datorate neîndeplinirii obligaţiei de asigurare suport tehnic şi depăşirii termenelor de livrare (nerespectarea obligaţiei de asigurare suport tehnic şi depăşirea termenelor au fost stabilite mai sus). De subliniat că prin motivele de apel ale lui A. nu s-a pus în discuţie cuantumul (şi modul de stabilire a cuantumului) acestor daune, ci doar dreptul de a le pretinde. De asemenea, în aceleaşi limite procedurale instanţa de apel apreciază că prima instanţă în mod corect a obligat reclamanta A. la plata (restituirea) sumei de 74.999 euro, cât timp, coroborând cuprinsul comenzii şi al facturilor, rezultă că un element, "reflector", a fost plătit de două ori, a doua oară cu preţul de 74.999 euro (A. a contestat doar situaţia de fapt, nicio aserţiune a lui A. nu a vizat forma capătului de cerere, lipsa cauzei, a motivării în drept). În mod asemănător instanţa de apel a reţinut că în mod corect prima instanţă nu a acordat suma de 141.042,13 RON daune de concurenţa neloială pentru că, aşa cum s-a arătat mai sus, nu se poate acorda o pretenţie pentru care nu a fost indicat un temei, nu există o motivare concretă (fapta pretinsă nu a fost individualizată, încadrată în vreo categorie de prevederi ale legii concurenţei, nu s-a demonstrat logico-juridic incidenţa acesteia, efectele, nu s-a explicat întinderea pretenţiei). Cererea de apel B. nu poate complini aceste lipsuri. Pe acest capăt de cerere nici nu se poate stabili în acest moment dacă s-a invocat o clauză de neconcurenţă (cum a analizat prima instanţă) sau o răspundere delictuală pentru concurenţă neloială.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată din prima instanţă s-au învederat următoarele:

Ambele părţi au câştigat, dar au şi căzut în pretenţii. Ambele părţi au avut capete de cerere în care au obţinut respingerea pretenţiilor adversarului. Deci ambele părţi sunt în culpă procesuală. Culpa procesuală stă la baza acordării cheltuielilor de judecată conform art. 274-276 C. proc. civ.. Pe această linie de idei compensarea la care se referă art. 276 C. proc. civ. nu este una bazată pe raportul aritmetic specific compensaţiei legale a două datorii reciproce constând în sume de bani, ci pe raportul dintre culpele procesuale ale părţilor coroborat cu cuantumul cheltuielilor efectiv făcute de părţi.

Altfel ar însemna că partea care şi-ar angaja un apărător cu un onorariu mai mare decât cel al apărătorului adversarei şi decât taxele şi restul cheltuielilor să câştige automat cheltuieli de judecată, deşi culpa ei poate fi preponderentă. În cauză ambele părţi au plătit în prima instanţă taxele de timbru aferente pretenţiilor (având dreptul la restituirea celor aferente pretenţiilor câştigate), părţi din onorariile experţilor şi B. onorariu avocat de 207.845,19 RON. În mod corect prima instanţă a redus acest onorariu la suma de 100.000 RON (pentru aplicarea art. 274 C. proc. civ.) faţă de complexitatea cauzei raportată la natura litigiului, complexitatea situaţiei de fapt şi valoarea pretenţiilor (cauza este complexă prin numărul mare de corpuri de iluminat, varietatea acestora, dar mai ales prin imprecizia celor 2 părţi).

Instanţa de apel a apreciat însă, pentru cele de mai sus, că cheltuielile de judecată din prima instanţă se acordă global, nu separat pentru cererea principală şi pentru reconvenţională (oricum sumele fiind datorii reciproce s-ar compensa legal), iar în cauză culpa preponderentă aparţine reclamantei A. (dat fiind că valoarea pretenţiilor A. admise este apropiată de valoarea pretenţiilor B. admise, dar valoarea pretenţiilor A. respinse este mult mai mare decât cea a pretenţiilor B. respinse, dat fiind că lipsurile formale ale acţiunii reprezintă prima verigă ce a permis un lanţ de astfel de lipsuri inclusiv în cererea reconvenţională, dat fiind că fie întregul litigiu nu ar fi existat dacă A.

îşi respecta obligaţiile contractuale deplin, fie ar fi fost extrem de simplu). Ca o rezultantă globală instanţa de apel a considerat că pentru judecata în prima instanţă cheltuielile de judecată trebuie compensate între părţi (în parte pentru pârâta-reclamantă B.) şi în consecinţă obligată reclamanta-pârâtă A. la 80.000 RON cheltuieli de judecată.

Reiterând aceleaşi aspecte logico-juridice pentru cheltuielile de judecată din faza apelului, raportându-se la o culpă procesuală mai mare în apel pentru A. (pentru aceleaşi argumente aplicabile ca pentru cheltuielile din prima instanţă), dar şi la onorariul de avocat plătit de B., lipsa plăţii taxelor de timbru pentru A. (conform încheierii de reexaminare), instanţa de apel a considerat că pentru judecata în apel cheltuielile de judecată trebuie compensate între părţi (în parte pentru apelanta-pârâtă-reclamantă B.) şi în consecinţă obligată intimata-reclamantă-pârâtă A. la 20.000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs atât reclamanta-pârâtă A., cât şi pârâta-reclamantă S.C. B. S.A., recursuri înregistrate la data de 29 iunie 2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Recurenta S.C. B. S.A. a criticat decizia pronunţată în apel sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Prealabil formulării de critici propriu-zise în raport cu decizia pronunţată în apel, recurenta a făcut o prezentare a situaţiei de fapt, respectiv a modului de executare a obligaţiilor contractuale asumate de părţi, precum şi o scurtă descriere a parcursului procesual al litigiului, respectiv a soluţiilor pronunţate de instanţele de fond.

În ce priveşte motivele de recurs, a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, sub un prim aspect, a arătat că în mod nelegal s-a admis în parte capătul de cerere din acţiunea introductivă de instanţă, referitor la plata dobânzii legale aferente preţului, de la data introducerii cererii de chemare în judecată (2 aprilie 2012) şi până la plata debitului principal.

Consideră recurenta că nu există un temei legal pentru admiterea unei atare cereri, câtă vreme instanţa de prim control judiciar nu a identificat o dată a scadenţei şi că, prin urmare, s-a făcut o judecată în echitate.

O altă critică vizează greşita înlăturare, de către instanţa de apel, a temeiurilor care justificau invocarea, de către cumpărător, a excepţiei de neexecutare a contractului. Câtă vreme, prin invocarea acestei excepţii, partea dintr-un contract sinalagmatic, cum este cel în discuţie, poate obţine, fără intervenţia instanţei judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până când partea adversă îşi va îndeplini obligaţiile interdependente ce îi incumbă, este evident că obligaţia de plată a preţului nu a devenit exigibilă.

În plus, obligaţia de plată a preţului devenea exigibilă la data emiterii scrisorii de garanţie bancară şi aprobarea instalaţiei de către proiectant şi de către reprezentantul beneficiarului, împrejurare la care se adaugă faptul că reclamanta nu a indicat modul de calcul al dobânzii.

Recurenta a mai adăugat critici referitoare la împrejurarea că instanţa de apel nu şi-a însuşit constatări de fapt ce rezultau din Raportul de expertiză tehnică electro-energetică referitoare la conformitatea bunurilor livrate, la imposibilitatea efectuării montajului, la nerespectarea termenelor de livrare etc. Toate aceste aspecte ar fi condus la admiterea excepţiei de neexecutare şi, în consecinţă, la reţinerea scadenţei obligaţiei de plată a preţului la data pronunţării hotărârii de fond, iar nu la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Cel de al doilea motiv de recurs vizează greşita menţinere, de către instanţa de apel, a soluţiei de respingere a capătului de cerere din cererea reconvenţională referitor la marja pierdută, în sumă de 141.042,13 RON.

Apreciază recurenta că instanţele de fond au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 84 şi art. 129 C. proc. civ., nepunând în discuţie necesitatea precizării temeiului juridic al cererii.

Chiar dacă nu s-au indicat în cerere, recurenta arată că erau incidente prevederile art. 2 şi art. 7 din Legea nr. 11/1991, întrucât a fost vorba de o deturnare a clientelei unei întreprinderi de către un fost sau actual salariat, reprezentant al său ori de către orice persoană prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecţiei acestora şi a căror dezvăluire poate dăuna intereselor acelei întreprinderi.

Prin urmare, fundamentul cererii de dezdăunare era răspunderea civilă delictuală.

Recurenta a relevat că furnizorul nu a respectat principiile de neconcurenţă şi confidenţialitate şi a trimis oferta pentru corpurile de iluminat direct beneficiarului final al lucrării deşi, în prealabil, cei doi parteneri comerciali conveniseră în sens contrar. Ca atare, nu a avut posibilitatea de a contracta aceste lucrări şi de a adăuga marja de profit aferent materialelor livrate direct beneficiarului final de către reclamantă.

Aşadar, respingerea cererii de dezdăunare pe considerentul neindicării unui temei juridic este nelegală.

În drept, a invocat art. 299 din vechiul C. proc. civ.

Recurenta A. a criticat decizia pronunţată în apel, arătând, în esenţă, următoarele:

Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, contrar prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., au ignorat probele administrate în cauză (înscrisuri, două expertize), din care rezulta că debitul real datorat de către pârâtă este cel pretins prin cererea de chemare în judecată.

În mod eronat, susţine recurenta-pârâtă, s-au acordat dobânzi de la data introducerii cererii de chemare în judecată, deşi accesoriile erau datorate de la data emiterii facturilor.

Totodată, apreciază că în mod greşit s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, data de la care s-a apreciat că ar curge termenul (data înregistrării în contabilitate a costurilor de montaj) fiind eronată.

În sfârşit, recurenta invocă ignorarea împrejurării că a fost modificat în mod repetat conţinutul comenzilor, ceea ce a generat întârzieri în livrarea bunurilor, precum şi motivarea insuficientă a deciziei pronunţate în apel.

În continuare, cererea de recurs nu face altceva decât să reitereze susţinerile şi apărările formulate în fazele procesuale anterioare, fără a critica, în concret, considerentele pe care instanţa de prim control judiciar şi-a fundamentat soluţia.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 299, art. 304 alin. (1) pct. 7 - 9 C. proc. civ., art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997, art. 115 din Legea nr. 85/2014.

Ambele părţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de partea adversă.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2018 i s-a pus în vedere recurentei să îşi îndeplinească obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum de 16.393 RON, conform art. 11 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 146/1997 (act normativ în prezent abrogat, dar aplicabil litigiului de faţă, în raport de dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 55 din O.U.G. nr. 80/2013).

Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, recurenta A. a formulat cerere de reexaminare, în condiţiile art. 18 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 146/1997, cerere respinsă prin încheierea din 31 ianuarie 2019.

Totodată, aceeaşi parte a formulat cerere de acordare de facilităţi la plata taxei judiciare de timbru, sub formă de reduceri, amânări, eşalonări, potrivit art. 21 - art. 21^1, 212din Legea nr. 146/1997. Prin încheierea din 14 februarie 2019, cererea a fost admisă în parte, dispunându-se reducerea taxei judiciare de timbru stabilită în sarcina petentei de la 16.393 RON, la 9.000 RON. Împotriva acestei încheieri, recurenta A. a formulat cerere de reexaminare, conform art. 211alin. (3) şi (4) din Legea nr. 146/1997, cerere respinsă prin încheierea din 17 mai 2019.

Recurenta A. nu s-a conformat obligaţiei stabilite în sarcina sa de a achita taxa judiciară de timbru, în cuantumul redus de instanţă, până la termenul din 6 iunie 2019.

În aceste circumstanţe, pentru neîndeplinirea condiţiei extrinseci a actului de procedură, urmează a aplica sancţiunea prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, anume aceea a anulării cererii de recurs, ca netimbrată.

În ce priveşte recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. BUCUREŞTI, constată că este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prealabil analizei motivelor de recurs, instanţa constată că procesul de faţă a început în anul 2012, deci anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010), eveniment ce s-a produs la data de 15 februarie 2013, conform art. 81 din Legea nr. 76/2012, cu modificările şi completările ulterioare. Aşadar, litigiului de faţă îi sunt aplicabile prevederile C. proc. civ. din 1865, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012.

Reţine, de asemenea, premergător cenzurării criticilor formulate pe calea recursului, că şi în vechea reglementare procesuală (C. proc. civ. din 1865), această cale de atac în reformare poate fi exercitată numai pentru temeiuri de nelegalitate, nu şi de netemeinicie. Aşadar, susţinerile formulate de parte prin cererea de recurs urmează a fi analizate numai în măsura în care pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute limitativ de textul art. 304 alin. (1) C. proc. civ.

Acestea fiind spuse, constată că o primă critică vizează greşita aplicare a normelor de drept material (art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.), în ce priveşte soluţia de acordare a dobânzii legale aferente debitului principal, constând în preţ, de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Sub un prim aspect, recurenta a susţinut că această soluţie nu se întemeiază pe vreun text de lege aplicabil raportului juridic dedus judecăţii, ci a fost dată pe considerente de echitate. Sub un al doilea aspect, a arătat că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, creanţa constând în preţ nu era exigibilă şi, ca atare, nu putea produce accesorii, întrucât, pe de o parte, scadenţa era condiţionată de emiterea de către reclamantă a unei scrisori de garanţie bancară şi de aprobarea instalaţiei de către proiectant şi de către reprezentantul beneficiarului. Pe de altă parte, pârâta-cumpărător era îndrituită să îşi suspende executarea propriei obligaţii, anume aceea a plăţii preţului, ca urmare a invocării excepţiei de neexecutare a contractului de către partea adversă.

Toate aspectele susarătate, referitoare la scadenţa obligaţiei principale a pârâtei cumpărător, anume a plăţii restului de preţ, sunt elemente ale stării de fapt, şi nu motive de nelegalitate ale hotărârii. Altfel spus, recurenta nu poate solicita instanţei de recurs reinterpretarea probelor administrate în cauză, pentru ca, ulterior, să stabilească că reclamanta vânzător nu şi-a executat sau şi-a executat necorespunzător propriile obligaţii contractuale şi că această neexecutare era atât de însemnată încât să îndrituiască pârâta-cumpărător să îşi suspende executarea propriilor obligaţii, reciproce şi interdependente, prin invocarea excepţiei de neexecutare. În mod asemănător, instanţa de recurs nu poate examina probele administrate, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate şi să stabilească, în consecinţă, că exigibilitatea obligaţiei neexecutate de către pârâtă era legată de emiterea unei scrisori de garanţie bancară sau de aprobarea instalaţiei de iluminat de către terţi faţă de raportul contractual stabilit între părţile din litigiu. De altfel, scrisoarea de garanţie bancară pare a viza garantarea plăţii avansului din preţ, ce nu a făcut obiectul litigiului, iar aprobarea instalaţiei de iluminat de către beneficiarul final, indiferent de modalitatea în care o atare recepţie urma a fi făcută (formalizată printr-un înscris), este o împrejurare de fapt ce nu poate fi contestată, atâta vreme cât obiectivul final (instalaţia de iluminat dintr-un imobil cu destinaţia de mall) a fost dat în folosinţă încă din anul 2010. Ceea ce este însă important de reţinut este faptul că aprecierea probelor poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei şi reprezintă atributul exclusiv al instanţei de fond, precum şi al celei de apel, dat fiind caracterul devolutiv al acestei căi de atac, dar nu poate face obiectul recursului, limitat doar la aspecte de legalitate.

În ceea ce priveşte însă susţinerea potrivit căreia instanţa de apel a acordat dobânzi de la data introducerii cererii de chemare în judecată, în condiţiile inexistenţei unui temei de drept pentru o atare soluţie, constată că este vădit nefondată.

Astfel, potrivit art. 1088 alin. (1) C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii, în privinţa prejudiciului suferit de creditor în cazul executării cu întârziere a unei obligaţii care are ca obiect remiterea unei sume de bani, intervine o evaluare legală. Este vorba de dobânda penalizatoare prevăzută de art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aplicabilă ori de câte ori părţile nu au prevăzut, în convenţie daune moratorii în alt cuantum. În concret, în speţă fiind vorba de un raport juridic cu element de extraneitate, câtă vreme s-a statuat că legea română este aplicabilă şi s-a stipulat plata în monedă străină (în Euro), dobânda legală este de 6 % pe an (art. 4 din O.G. nr. 13/2011).

Potrivit art. 1088 alin. (2) C. civ. din 1864, aceste daune se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica vreo pagubă. În ce priveşte data de la care această dobândă legală se datorează, tot textul de lege susarătat statuează că aceasta se calculează de la data introducerii cererii de chemare în judecată (aşa cum instanţa de apel a stabilit), cu excepţia situaţiilor în care, după lege, dobânda curge de drept (deci ar putea fi pretinsă de la scadenţa obligaţiei, fără a fi necesară vreo punere în întârziere).

Este inutil a arăta că fiind vorba de o datorie comercială, aceasta producea dobândă de drept, de la data când devenea exigibilă, potrivit art. 43 Codul comercial (aplicabil, de asemenea, raportului juridic dedus judecăţii). Inutilitatea acestui demers derivă, pe de o parte, din împrejurarea că instanţele de fond şi de apel au statuat asupra caracterului nelichid al creanţei constând în rest preţ, anterior investirii instanţei cu prezenta cerere de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, din faptul că recurentei nu i se poate crea o situaţie mai grea în propria cale de atac (conduită prohibită de art. 316 raportat la art. 296 C. proc. civ. din 1865).

Faţă de cele susarătate, criticile referitoare la greşita aplicare a legii de către instanţa de apel, în ceea ce priveşte soluţia de acordare de dobânzi legale de la data introducerii cererii de chemare în judecată, subscrise de parte motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Cât priveşte criticile referitoare la menţinerea, de către instanţa de apel, a soluţiei de respingere a cererii reconvenţionale, în ce priveşte "marja pierdută", reţine, în primul rând, că acestea nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce vizează greşita aplicare a normelor de drept material.

Faţă de împrejurarea că prin cererea de recurs, se invocă încălcarea prevederilor art. 84 şi art. 129 C. proc. civ., prin pretinsa omisiune a instanţelor de fond de a pune în discuţia părţilor necesitatea precizării temeiului juridic al cererii, aceste critici ar putea fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În al doilea rând, constată că toate capetele de cerere din reconvenţională au fost întemeiate de parte pe răspunderea civilă contractuală, inclusiv cel referitor la "marja pierdută" (în termeni juridici adecvaţi, ar putea fi vorba de beneficiul nerealizat, în sensul dispoziţiilor art. 1084 teza a II-a C. civ. din 1864). Este adevărat că, potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul este îndreptăţit să ceară părţilor explicaţii cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept şi să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în actele de procedură întocmite de părţi, această conduită fiind de esenţa rolului activ al instanţei. Fără a nega însă dreptul judecătorului de a stabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, principiul disponibilităţii procesului civil se opune ca instanţa să schimbe cauza juridică a cererii, în redactarea căreia partea a beneficiat, de altfel, de asistenţa calificată a unui avocat. Mai mult decât atât, nici motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată (extrem de lacunare) nu permiteau o altă calificare a acestui capăt de cerere. Prin cererea de recurs pârâta invocă incidenţa art. 2 şi art. 7 din Legea nr. 11/1991 şi împrejurarea că fundamentul cererii de dezdăunare ar fi fost răspunderea civilă delictuală, pentru fapta de deturnare a clientelei pârâtei-reclamante prin folosirea de către reclamanta-pârâtă a unor secrete comerciale pentru care a luat măsuri rezonabile de protecţie, însă din motivele de fapt expuse în continuare nu se poate identifica vreo relaţie logică cu pretinsa faptă de concurenţă neloială. În mod contradictoriu, în continuare, arată că reclamanta a iniţiat raporturi contractuale directe cu beneficiarul final al lucrării "deşi în prealabil subscrisa şi reclamanta au convenit ca reclamanta să nu facă acest lucru". Aşadar, demersul instanţei de fond, de a verifica dacă în ansamblul raporturilor contractuale dintre părţile în litigiu a fost inclusă vreo clauză de neconcurenţă pe care vânzătorul să o fi încălcat a fost singurul demers posibil, în raport de temeiurile de fapt ale cererii.

Aşadar, pe de o parte, instanţa de fond a aplicat în mod corect principiul rolului activ ce îi incumba, găsind un just echilibru între acest principiu şi dreptul de dispoziţie al părţilor, astfel cum sunt reglementate de art. 129 alin. (4), (5) şi (6) C. proc. civ.. Pe de altă parte, în mod judicios a stabilit instanţa de apel că în calea de atac nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată şi nu se pot face alte cereri noi, aceasta contravenind dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Faţă de cele ce preced, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta-reclamantă S.C. B. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de reclamanta A. - prin administrator judiciar, SOCIETATEA "D." împotriva deciziei civile nr. 1064 din 11 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. BUCUREŞTI împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2019.