Inadmissibility of civil cassation appeal for failure to develop specific grounds of illegality regarding factoring claims and contractual compensation mechanisms

Şedinţa publică din data de 05 iunie 2019

Asupra cererii de recurs de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 13.06.2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.703.340,34 RON, aferentă facturilor cesionate în baza contractului de factoring nr. x/03.08.2009 de către S.C. C. S.A. în favoarea reclamantei.

Prin sentinţa civilă nr. 5368/03.11.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.000.546,30 RON, reprezentând rest de plată aferent facturilor emise de S.C. C. S.R.L. în perioada 11.05.2010-16.12.2011 şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 19.529,31 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de către pârâtă împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia civilă nr. 1158/07.07.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, iar hotărârea atacată a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate.

Împotriva acestei decizii, a promovat recurs reclamanta, calea de atac astfel exercitată fiind admisă prin decizia nr. 724/07.04.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă; în consecinţă, decizia atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă, spre rejudecare, curţii de apel, care a pronunţat decizia nr. 2306/21.12.2017, prin care a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei din urmă decizii, a declarat recurs S.C. B. S.R.L.

Recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit normele de drept material în materia cesiunii de creanţă, nu a analizat concret criticile şi apărările formulate prin raportare la condiţiile particularizate în cuprinsul notificării de creanţă şi nu a dat eficienţă concluziilor raportului de expertiză contabilă.

În opinia recurentei, nu se poate susţine faptul că prevederile contractuale aferente contractelor de bază cu privire la mecanismul de deducere şi compensare a creanţelor reciproce ale S.C. C. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. ar reprezenta de fapt mecanismul de formare a creanţelor cesionate către S.C. A. S.A., interpretare care nu este conformă cu definiţia creanţelor cesionate menţionată în cuprinsul notificării de cesiune.

Determinarea creanţei cesionate prin scăderea din valoarea facturilor emise de către S.C. C. S.R.L. a facturilor de servicii emise de S.C. B. S.R.L. şi a retururilor de marfă efectuate de S.C. B. S.R.L. nu este condiţionată de recunoaşterea de către S.C. C. S.R.L. a creanţelor deţinute de S.C. B. S.R.L. în baza contractelor de bază şi reprezentând sumele aferente serviciilor prestate de către S.C. B. S.R.L. în favoarea S.C. C. S.R.L. în condiţiile specificate în ATC şi sumele reprezentând valoarea bunurilor returnate. Practic, dacă s-ar reţine această interpretare, creanţele cesionate S.C. A. S.A. nu ar deţine caracter cert, lichid şi exigibil până când nu ar fi recunoscute de către S.C. C. S.R.L. creanţele reciproce ale S.C. B. S.R.L. aferente facturilor de servicii şi retururi de marfă; or prin decizia de casare s-a reţinut că aceste considerente depăşesc cadrul procesual stabilit de părţi prin cererea de apel.

A mai susţinut recurenta că decizia atacată reia concluziile instanţei de fond fără a aduce argumente noi pe fondul motivelor de apel formulate, apreciindu-se că nu se aplică mecanismul compensării stabilit între S.C. C. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. conform art. 7 din contractul de bază, având în vedere imposibilitatea verificării de către instanţă, în baza probatoriului administrat, a caracterului cert al facturilor de servicii.

Instanţa de apel nu a fost învestită să verifice existenţa acordului S.C. C. S.R.L. pentru compensarea contractuală a sumelor reprezentând facturile de servicii, mecanismul compensării fiind stabilit prin art. 7.4 din contractul de bază. Pe de altă parte, excedează cauzei verificarea existenţei acordului S.C. C. S.R.L. pentru scăderea sumelor reprezentând facturile de servicii.

Deşi instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond trebuia să analizeze dacă returul de bunuri s-a făcut cu respectarea prevederilor contractuale, a apreciat apoi că nu sunt îndeplinite cerinţele compensaţiei legale, deoarece creanţa invocată nu are caracter cert, lichid şi exigibil, nefiind asumată expres prin contract.

Instanţa trebuia să analizeze dacă returul de bunuri s-a efectuat cu respectarea prevederilor contractuale şi că valoarea bunurilor returnate este cea confirmată prin expertiză contabilă efectuată în cauză.

Motivarea instanţei că facturile de servicii sau valoarea bunurilor returnate nu au fost recunoscute de S.C. C. S.R.L. excedează cadrul procesual.

Cu referire la comisionul agentului de plată, arată că ambele instanţe au omis să ia în considerare că această creanţă rezultă din contractul încheiat între S.C. C. S.R.L. şi agentul de plată, independent de existenţa raportului de mandat dintre S.C. B. S.R.L. şi agent.

Recurenta a mai criticat nemotivarea hotărârii, arătând că instanţa nu a dat relevanţă raportului de expertiză contabilă.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 din acelaşi Cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurenţi.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul legii de procedură anterioare sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din C. proc. civ. de la 1865.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurenta a indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., însă, în expunerea motivelor de recurs nu a dezvoltat critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în aceste texte de lege.

Susţinerile recurentei că instanţa nu a analizat concret criticile şi apărările formulate prin raportare la condiţiile particularizate în cuprinsul notificării de creanţă şi nu a dat eficienţă concluziilor raportului de expertiză contabilă ţin de netemeinicia hotărârii, întrucât vizează modul de interpretare a probelor, iar nu de nelegalitatea acesteia. Mai mult, analiza deciziei atacate relevă că instanţa de prim control judiciar a examinat într-o manieră detaliată susţinerile şi apărările părţilor. Recurenta a mai afirmat că instanţa de apel nu a dat relevanţă raportului de expertiză contabilă; această chestiune priveşte însă modul de interpretare a probatoriului şi de stabilire a situaţiei de fapt, care nu conturează critică ce poate fi încadrată în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, cu toate că a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, recurenta nu a fost în măsură să indice în concret textele de lege încălcate sau greşit aplicate de către instanţa de apel, ceea ce impune concluzia că motivul de casare la care s-a făcut referire mai sus a fost invocat doar formal.

Din această perspectivă, amplele referiri ale recurentei asupra eventualei greşitei interpretări, date în apel, asupra mecanismului raporturilor contractuale (cu incidenţă expresă asupra modalităţilor de deducere şi de compensare a creanţelor reciproce) nu mai pot fi reevaluate în recurs, deoarece ele nu se pot circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar noua reglementare procesual civilă nu mai cuprinde un motiv de recurs similar celui prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865.

În fapt, recurenta încearcă, pe calea recursului, să repună în discuţie situaţia de fapt şi reinterpretarea probatoriului, aspecte care contravin raţiunii acestei căi de atac.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată şi dezvoltarea motivelor de nelegalitate. Se cuvine subliniat şi că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte va anula recursul, în temeiul art. 489 alin. (2), rap. la art. 486 alin. (3), în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2306/21.12.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 05 iunie 2019.