Cassation admissibility: failure to substantiate improper motivation and erroneous application of unjust enrichment (undue payment) clauses in extraordinary appeal

Şedinţa publică din data de 05 iunie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secţia Civilă la 22.02.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtele S.C. B. S.R.L. şi C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâtele la plata sumei de 610.230 RON, reprezentând contravaloarea facturilor nr. x, emise conform contractului de prestări servicii/executare lucrări nr. x/02.10.2012 şi să oblige pârâta S.C. B. S.R.L. la plata penalităţilor în cuantum de 0,05% pe zi de întârziere, de la data scadenţei până la plata efectivă a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Întrucât sentinţa civilă nr. 102/24.02.2017, Tribunalul Teleorman, secţia Civilă a deschis procedura insolvenţei împotriva S.C. B. S.R.L., primă instanţă a dispus, prin încheierea din 26.04.2017, disjungerea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. şi formarea unui dosar separat.

În aceste condiţii, obiectul prezentului dosar îl reprezintă numai acţiunea formulată împotriva C. S.A., prin care reclamanta a solicitat obligarea acesteia, pe calea acţiunii oblice, la plata sumei de 209.997 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 359/05.07.2017, Tribunalul Teleorman, secţia Civilă a respins ca nefondată acţiunea.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 299A/15.02.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, apelanta fiind obligată să plătească intimatei suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei decizii, susţinând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de nelegalitate, recurenta a arătat că instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt a cauzei sub aspectul recuperării sumelor datorate de către S.C. D. S.R.L. către C. S.A. din contractul de credit nr. x/05.12.2012, având ca obiect acordarea unui împrumut de 1.000.000 RON.

Din considerentele deciziei recurate rezultă, în ceea ce priveşte susţinerile privind plata nedatorată, că instanţa de apel a apreciat printre altele că, şi dacă s-ar pune problema plăţii unor sume peste valoarea creanţei înscrise la masa credală a S.C. D. S.R.L, acestea ar fi aferente plăţilor efectuate ulterior de către S.C. E. S.A., atât timp cât, la momentul la care s-au efectuat plăţile de către S.C. B. S.R.L., creanţa rezultată din contractul de credit bancar nu fusese stinsă prin plată.

Din cele arătate rezultă că, în ceea ce priveşte soluţionarea acestui motiv de apel, situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită, din moment ce prima instanţă a reţinut că sumele încasate de către C. S.A. de la alt garant ipotecar (S.C. E. S.A.) nu prezintă relevanţă (practic neanalizând aceste motive ale acţiunii introductive), iar instanţa de apel şi-a însuşit anumite susţineri ale părţilor cu privire la data plăţilor/recuperării sumelor datorate, fără a realiza o analiză proprie, motivată.

Din motivarea deciziei instanţei de apel nu rezultă cu certitudine dacă suma de 209.997 RON a fost achitată de S.C. B. S.R.L. înainte sau după momentul la care C. S.A. recuperase întreaga creanţă aferentă contractului de credit nr. x/05.12.2012 de la alt garant ipotecar, în speţă S.C. E. S.A.

În ceea ce priveşte acest aspect cu caracter determinant în soluţionarea litigiului, instanţa de apel, fără a avea o motivare proprie, a făcut trimitere la susţinerile părţilor, în sensul că suma de 209.997 RON a fost plătită de S.C. B. S.R.L. în intervalul iulie- decembrie 2013, iar suma de 810.856,37 RON a fost plătită de celălalt garant ipotecat, S.C. E. S.A., la 17.02.2014.

Stabilirea situaţiei de fapt în baza unor simple susţineri ale părţilor este contrazisă chiar de către sentinţa civilă nr. 10332/03.12.2013 a Tribunalului Bucureşti (dosar nr. x/2013), din care rezultă că obligaţia stabilită prin titlul executoriu - contractul de credit nr. x/05.12.2012 - a fost integral executată cel târziu la data de 13.06.2013 (data emiterii încheierii de încetare a executării silite emise de către B.E.J.A. F.).

Deşi instanţa de apel a prezentat anumite argumente, nu a tranşat problema litigioasă şi nu a arătat clar şi fără echivoc dacă suma de 209.997 RON era datorată sau nu de către S.C. B. S.R.L. la momentul plăţii, făcând o apreciere generală bazată pe informaţii relative prezentate de părţi.

Cercetarea fondului este un element esenţial pentru exercitarea controlului de legalitate, întrucât situaţia de fapt corect determinată constituie fundamentul aplicării dispoziţiilor legale şi presupune luarea în examinare a tuturor elementelor care ar putea duce la stabilirea situaţiei de fapt pornind de la raporturile juridice ce au existat între părţile în proces.

De aceea, a apreciat că motivarea hotărârii recurate face imposibilă examinarea legalităţii sale, aşa încât a solicitat casarea ei şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă, în vederea rejudecării, ocazie cu care a considerat că ar trebui stabilită situaţia de fapt şi analizate criticile formulate de părţi în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor într-o formă clară şi concisă şi, nu în ultimul rând, analizate din această perspectivă efectele sentinţei civile nr. 10332/03.12.2013 a Tribunalului Bucureşti, cu privire la momentul şi modalitatea de stingere a creanţei deţinute de C. S.A. faţă de S.C. D. S.R.L.

Nu în ultimul rând, în raport de dispoziţiile art. 501 alin. (4), coroborat cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanţa trebuia să ceară părţilor să administreze toate probele pe care le consideră necesare şi utile soluţionării cauzei în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs invocat, a susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a art. 1341 C. civ. referitoare la plata nedatorată.

Practic, în condiţiile în care instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt a cauzei sub aspectul momentului şi al modului de recuperare a sumelor datorate de către S.C. D. S.R.L. către C. S.A. din contractul de credit nr. x/05.12.2012, având ca obiect acordarea unui împrumut de 1.000.000 RON, implicit a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor din C. civ. ce reglementează instituţia plăţii nedatorate.

În condiţiile în care instanţa de apel nu a răspuns criticilor reclamantei cu privire la prezumţia dreptului de proprietate întemeiată pe titlul exhibat şi nici nu a lămurit deplin situaţia de fapt, nu se poate determina dacă norma juridică a fost corect aplicată.

Soluţionarea litigiului presupunea, în baza principiului rolului activ al instanţei, ce guvernează procesul civil, conform art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., verificarea (administrând tot probatoriul necesar) momentului la care intimata-pârâtă a încasat creanţa sa izvorâtă din contractul de credit nr. x/05.12.2012.

Concluzia că plata este datorată în baza unor simple susţineri ale părţilor (contrazise de raportul de expertiză şi sentinţa civilă nr. 10332/13.12.2013) nu reprezintă o dezlegare judicioasă a problemei litigioase, pentru că nu elucidează situaţia de fapt căreia să i aplice norma de drept incidentă - art. 1341 C. civ.

Toată analiza instanţei de apel cu privire la concursul dintre creditorul ipotecar (C. S.A.) şi cesionar (S.C. A. S.R.L.) este inutilă, în contextul în care recurenta nu a susţinut că C. S.A. nu ar fi îndreptăţită la recuperarea propriei creanţe, ci faptul că a recuperat o sumă mai mare decât cea cuvenită, iar această diferenţă se cuvenea în fapt reclamantei. Concluzia la care a ajuns instanţa de apel, în sensul că este cert că la momentul la care s-au efectuat plăţile de către S.C. B. S.R.L. creanţa rezultată din contractul de credit bancar nu fusese stinsă prin plată, nu este susţinută de niciun element probatoriu.

În aceste condiţii, recurenta a susţinut că reţinerea sau nu a dispoziţiilor art. 1341 C. civ. nici nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs, impunându-se casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În drept, au fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

Recurenta a depus punct de vedere cu privire la raport.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 din acelaşi Cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurenţi.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul legii de procedură anterioare sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din C. proc. civ. de la 1865.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, căci el este reglementat ca o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, iar părţile au avut deja la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurenta a indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, precum şi când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau ea cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Recurenta, în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt a cauzei sub aspectul recuperării sumelor datorate de către D. S.R.L. către C. S.A., dar în acest mod titularul căii de atac tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei, pentru că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

În esenţă, nu corespunde realităţii afirmaţia recurentei, potrivit căreia decizia atacată ar fi nemotivată, pentru că, atunci când a reţinut că suma de 209.997 RON nu a fost plătită nedatorat către C. S.A., curtea de apel a prezentat propriile argumente, deduse din analiza intervalului de timp în care banca a primit plata de la cei doi garanţi, în condiţiile în care aceste informaţii îi fuseseră aduse la cunoştinţă chiar de către S.C. A. S.R.L.

Casarea unei hotărâri, conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se mai poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurenta, în susţinerea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1341 C. civ., referitoare la plata nedatorată.

Cu toate acestea, în susţinerea acestui motiv de recurs, a arătat că, în condiţiile în care, în opinia sa, instanţa de apel nu a lămurit situaţia de fapt a cauzei sub aspectul momentului şi al modului de recuperare a sumelor datorate de către D. S.R.L. către C. S.A., nu se poate determina dacă norma juridică a fost corect aplicată.

Reiese, aşadar, că recurenta nu a prezentat argumente care să susţină afirmaţia privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1341 C. civ. De aceea, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost formal invocat, aşa încât încadrarea criticilor prezentate în ipoteza normativă rămâne doar aparentă.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced şi având în vedere că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte, dând eficienţă sancţiunii prevăzute de art. 486 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., va anula recursul în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar G. I.P.U.R.L., împotriva deciziei civile nr. 299A/15.02.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 05 iunie 2019.