Misinterpretation of res judicata scope and fault allocation in prior lease termination litigation

Şedinţa publică din data de 05 iunie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 4235/07.07.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea pe care reclamanţii A. şi B. au îndreptat-o împotriva pârâtei S.C. C. S.A.; în consecinţă, a dispus rezilierea contractului de locaţiune nr. x/15.02.2012 şi a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 217.125,98 euro, în echivalent în RON, cu titlu de daune-interese, dar şi suma de 27.238,37 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. C. S.A. a declarat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 2329A/13.12.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă; ca atare, sentinţa atacată a fost schimbată în tot, în sensul respingerii cererii, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei decizii, A. şi B. au declarat recurs, solicitând casarea sa şi trimiterea cauzei la instanţa de apel, spre o nouă judecată.

În motivare, recurenţii au arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, că ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, dar şi că a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material; au invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de casare, au precizat că la data de 15.02.2012 au încheiat, în calitate de locatori, un contract de locaţiune cu intimata, căreia i-au transmis dreptul de folosinţă asupra unei clădiri de birouri situate în Bucureşti, Calea x, pe un termen de 5 ani. Recurenţii au mai arătat că la 22.05.2012 au încheiat un act adiţional, prin care au agreat ca intimata să finalizeze lucrările de amenajare interioară a spaţiului într-o variantă ce nu deroga de la proiectul autorizat, însă la 28.06.2012 intimata a declarat unilateral rezilierea contractului.

În acest context, au precizat că anterior demarării procedurii judiciare care formează obiect al dosarului de faţă, între părţi s-a derulat un alt litigiu, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2012, în cadrul căruia au fost chemaţi în judecată de către locatar, pentru a se constata încetat prin reziliere unilaterală contractul şi a fi obligaţi la plata de despăgubiri. La rândul lor, locatorii au înregistrat o acţiune separat, formându-se dosarul nr. x/2013, prin care au solicitat să se constate nulitatea declaraţiei unilaterale de reziliere şi să fie obligat locatarul la plata unor despăgubiri. Cele două dosare au fost conexate, iar prin sentinţa civilă nr. 2499/19.05.2014, rămasă definitivă şi irevocabilă, ambele acţiuni au fost respinse.

Recurenţii au susţinut că în aceste circumstanţe au promovat acţiunea de faţă, în care au solicitat să se dispună rezilierea judiciară a contractului, iar intimata să fie obligată la plata unor despăgubiri şi, după ce au primit o hotărâre favorabilă în primă instanţă, au pierdut procesul în apel, când s-a reţinut puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2499/19.05.2014 a Tribunalului Bucureşti.

Criticând lipsa unei analize a apărărilor pe care le formulaseră, în calitate de intimaţi în apel, subliniind şi caracterul succint al motivării expuse, recurenţii au indicat următoarele două propoziţii, pe care curtea de apel le-a selectat din deciziile instanţelor care au judecat căile de atac exercitate în procesul anterior:

"nereţinerea îndeplinirii condiţiilor rezilierii nu înseamnă transferul culpei în sarcina celui care a solicitat rezilierea" (decizia nr. 885/16.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, apel împotriva sentinţei civile nr. 2499/19.05.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti), dar şi "instanţele anterioare nu au reţinut lipsa culpei locatorilor ci, dimpotrivă, culpa ambelor părţi" (decizia nr. 1535/04.06.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, recurs împotriva deciziei nr. 885/16.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă), precizând că din aceste expresii, instanţa de apel a tras concluzia că dezlegarea dată de tribunal puterii de lucru judecat este greşită, deoarece din considerentele citate rezultă culpa celor doi reclamanţi. Ca o consecinţă, instanţa de prim control judiciar a găsit că este întemeiată şi critica derivată din pretinsa greşită aplicare a art. 1.517 C. civ., potrivit căruia "o parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune".

Recurenţii au subliniat că din considerentele deciziei atacate lipseşte analiza elementelor culpei lor, după cum lipseşte şi o explicaţie a faptului că în litigiul anterior, dacă totuşi ar fi fost în culpă, acţiunea părţii adverse care a urmărit să se constate încetat prin reziliere unilaterală contractul a fost respinsă.

În aceste condiţii, au arătat că cele două propoziţii, extrase de curtea de apel din deciziile pronunţate în căile de atac din procesul anterior, nu se integrează în conceptul de autoritate de lucru judecat, căci nu susţin dispozitivul de respingere a acţiunii promovate de către S.C. C. S.A. în dosarul nr. x/2012.

Autorii recursului au afirmat că instanţa de apel este cea care, prin decizia sa, a încălcat puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2499/19.05.2014 a Tribunalului Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a reţinut neîndeplinirea cerinţelor legii pentru ca S.C. C. S.A. să utilizeze declaraţia unilaterală de reziliere; or, recurenţii au subliniat din nou că acţiunea promovată de S.C. C. S.A. în dosarul nr. x/2012 ar fi fost admisă dacă li s-ar fi reţinut culpa, nu respinsă.

De aceea, au apreciat că analiza considerentelor prezentate de tribunal în sentinţa civilă nr. 2499/19.05.2014 relevă lipsa culpei lor în derularea contractului, sprijinind dispozitivul de respingere a acţiunii promovate de către S.C. C. S.A.

Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că aspectele tranşate în procesul anterior trebuie să rămână neschimbate; aşadar, nu mai pot fi contrazise utilizarea neîntemeiată a declaraţiei unilaterale de reziliere de către locatar şi nici lipsa încălcării, de către locatori, a obligaţiilor contractuale şi, ca o consecinţă, lipsa culpei lor.

Acestea au constituit fundamentul introducerii acţiunii de faţă, întrucât, dacă nu s-a constatat reziliată convenţia părţilor ca urmare a declaraţiei provenite de la locatar, care însă nu a mai continuat, în fapt, să folosească spaţiul închiriat şi dacă nu s-a constatat vreo încălcare a obligaţiilor contractuale de către locatori, aceştia din urmă au solicitat instanţelor să dispună rezilierea contractului, pentru încetarea fără justificare a executării sale de către locator, precum şi să le fie acordate despăgubiri pentru prejudiciul astfel cauzat. Or, recurenţii au apreciat că, dând o interpretare nelegală efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel a contrazis cele statuate prin sentinţa civilă nr. 2499/19.05.2014 şi a transferat culpa asupra lor, încălcând astfel dispoziţiile art. 1.516, 1.270, 1.548, 1.555 şi urm. C. civ.

În cadrul ultimului motiv de casare invocat - cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. -, au precizat că motivarea instanţei de apel a fost limitată la reproducerea celor două texte identificate în hotărârile din litigiul anterior, în căile de atac, lipsind însă o analiză în contextul soluţiei definitive pronunţate acolo, aşa încât au apreciat-o ca fiind inexactă, insuficientă, dar şi arbitrară, căci apărările lor au fost ignorate; în acest sens, au prezentat pe larg jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în domeniu.

La 26.03.2018, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, act de procedură la care recurenţii au prezentat un răspuns la 18.04.2018.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; doar recurenţii şi-au prezentat punctul de vedere.

Recursul a fost admis în principiu la 26.02.2019, stabilindu-se un termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării sale.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Situaţia de fapt reţinută în etapele devolutive ale procesului presupune existenţa unui contract de locaţiune încheiat la 15.02.2012, prin care recurenţii i-au transmis intimatei dreptul de folosinţă asupra unei clădiri de birouri situate în Bucureşti, Calea x, pe un termen de 5 ani. La 22.05.2012, părţile au încheiat un act adiţional, agreând ca intimata să finalizeze lucrările de amenajare interioară a spaţiului într-o variantă care nu deroga de la proiectul autorizat, însă la 28.06.2012, intimata a declarat unilateral rezilierea contractului.

Anterior demarării procedurii judiciare de faţă, între părţi a mai avut loc un litigiu, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2012, în cadrul căruia locatarul a solicitat să se constate încetat prin reziliere unilaterală contractul şi să fie obligaţi locatorii la plata de despăgubiri. Se cuvine subliniat că, pe calea notificării formale de reziliere din 28.06.2012, S.C. C. S.A. a susţinut că nu i-au fost puse la dispoziţie planurile aferente spaţiului închiriat în varianta open space, inclusiv documentaţia tehnică, semnată şi ştampilată de proiectanţi şi cu viza verificatorului de proiect.

La rândul lor, locatorii au înregistrat separat o acţiune, formându-se astfel dosarul nr. x/2013, prin care au solicitat să se constate nulitatea declaraţiei unilaterale de reziliere, iar locatarul să fie obligat la plata unor despăgubiri.

Cele două dosare au fost conexate şi Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ambele acţiuni, pronunţând sentinţa civilă nr. 2499/19.05.2014.

Acestea sunt circumstanţele în care a fost promovată acţiunea de faţă, în care reclamanţii (locatorii din contract) au solicitat instanţelor să dispună rezilierea contractului, motivat de neîndeplinirea de către locatar a obligaţiilor de amenajare a spaţiului închiriat, precum şi să oblige intimata să le achite despăgubiri.

Prin decizia atacată, curtea de apel a schimbat în tot sentinţa primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii, reţinând puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2499/19.05.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Motivarea expusă de instanţa de apel relevă că aceasta a selectat următoarele două propoziţii, din considerentele deciziilor pronunţate în căile de atac exercitate în procesul anterior:

"nereţinerea îndeplinirii condiţiilor rezilierii nu înseamnă transferul culpei în sarcina celui care a solicitat rezilierea" (decizia civilă nr. 885/16.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în apel împotriva sentinţei civile nr. 2499/19.05.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti), dar şi "instanţele anterioare nu au reţinut lipsa culpei locatorilor ci, dimpotrivă, culpa ambelor părţi" (decizia nr. 1535/04.06.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în recurs împotriva deciziei nr. 885/16.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă), iar din aceste expresii, a tras concluzia că dezlegarea dată de tribunal puterii de lucru judecat este greşită, deoarece ele denotă şi culpa reclamanţilor. Ca o consecinţă, instanţa de prim control judiciar a reţinut că potrivit art. 1.517 C. civ., "o parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune".

Puterea de lucru judecat se extinde şi asupra considerentelor, dar aceasta în măsura în care ele sprijină şi reflectă dispozitivul; este necesar, de aceea, ca instanţele să evalueze în mod just această măsură, căci o expresie desprinsă din context sau înţeleasă insuficient poate conduce la o soluţie nelegală.

În speţă, dispozitivul sentinţei civile nr. 2499/19.05.2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă cuprinde dispoziţia de respingere a cererii prin care S.C. C. S.A. solicitase să se constate că a reziliat unilateral contractul încheiat cu recurenţii din prezenta cauză.

Printre considerentele reţinute de tribunal, relevante sunt cele potrivit cărora probele nu au relevat culpa locatorilor (pârâţi în dosarul nr. x/2012) pentru neîndeplinirea obligaţiilor invocate în declaraţia unilaterală de reziliere, pretins a nu fi fost executate; de aceea, a constatat că sancţiunea rezilierii nu a operat şi a respins acţiunea.

Aşa fiind, Înalta Curte impune părţilor concluzia că, în litigiul anterior, prima instanţă a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile privind existenţa faptei ilicite şi a culpei pârâţilor (recurenţi în cauza de faţă) în executarea raportului juridic obligaţional; totodată, ia act că în considerentele hotărârii sale, instanţa a exprimat opinia că întârzierea în preluarea în folosinţă a spaţiului a fost cauzată de faptul că părţile au menţionat în mod echivoc conţinutul obligaţiilor asumate, iar caracterul lapidar al formulărilor din contract a condus către o înţelegere diferită a modului de executare a obligaţiilor şi, în final, la deteriorarea relaţiei contractuale.

Acesta este sensul în care trebuiau înţelese propoziţiile selectate de curtea de apel din deciziile instanţelor care au judecat căile de atac exercitate în procesul anterior, dar, pentru a explica mai pe larg acest aspect, este necesară evocarea, cu prioritate, a soluţiilor pronunţate atunci, în apel şi în recurs.

Apelurile exercitate de părţi împotriva sentinţei civile nr. 2499/19.05.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă au fost respinse, prin decizia civilă nr. 885/16.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Toate părţile au recurat decizia instanţei de apel.

Prin decizia nr. 1535/04.06.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a constatat nul recursul declarat de S.C. C. S.A. şi a respins ca nefondat recursul promovat de A. şi de B..

Or, de vreme ce recursul S.C. C. S.A., care critica soluţia dată cererii formulate în dosarul nr. x/2012, a fost constatat nul, dispoziţia de respingere a respectivei cereri a devenit irevocabilă şi a intrat în puterea de lucru judecat, la fel ca şi considerentele care au fundamentat-o.

Aceasta era premisa, indicată de altfel la pagina 22 din decizia de recurs, de la care a pornit analiza recursului promovat de A. şi de B., analiză în cadrul căreia s-a regăsit propoziţia care în litigiul de faţă a determinat schimbarea sentinţei primei instanţe.

În cadrul propriei căi extraordinare de atac, în procesul anterior locatorii au supus cenzurii Înaltei Curţi, prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865, abordarea instanţelor de fond, care nu au calificat actul juridic al S.C. C. S.A., de notificare a rezilierii, drept denunţare unilaterală a contractului. O atare critică a fost înlăturată în recurs, reţinându-se că actul juridic dedus judecăţii (notificarea expresă de reziliere) nu avea natura sau înţelesul lămurit de denunţare unilaterală, ci, dimpotrivă, avea înţeles vădit neîndoielnic de reziliere - chiar dacă ea nu a produs efectul urmărit, de vreme ce acţiunea locatarului a fost respinsă, în considerarea lipsei culpei locatorilor. Acesta este motivul pentru care instanţa de recurs nu a găsit critica circumscrisă art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865 ca fiind fondată. Instanţa de recurs nu a reţinut că atitudinea locatarului - care, în concret, s-a desistat de contract - nu ar fi putut să fie calificată drept denunţare unilaterală, ci că actul juridic dedus judecăţii nu avea nici natură, nici înţeles lămurit ori vădit neîndoielnic de denunţare unilaterală, ci, aşa cum chiar intenţia părţii o indica, pe cea de reziliere.

Pentru a justifica acest raţionament, Înalta Curte a reţinut că atitudinea locatarului, exprimată în cuprinsul notificării formale de reziliere, a fost aceea de a imputa locatorilor neîndeplinirea culpabilă a unor obligaţii şi că, în concret, relaţia dintre părţi se deteriorase pe fondul indicării echivoce în contract a conţinutului obligaţiilor asumate, ceea ce a condus la înţelegere diferită a modului de executare a obligaţiilor; în acest context, deci derivat din modul impropriu de consemnare în contract a obligaţiilor, la pagina 24 a deciziei de recurs a fost inserat considerentul potrivit căruia "instanţele anterioare nu au reţinut lipsa culpei locatorilor, ci, dimpotrivă, culpa ambelor părţi".

Cum denunţarea unilaterală este străină de culpă, însă în litigiul anterior tocmai culpa era disputată, instanţa supremă a evaluat conduita părţilor şi a ajuns la concluzia că aspectele prezentate mai sus au fost de natură să "consolideze natura actului juridic - aceea de reziliere, iar nu de denunţare".

Din aceste considerente au reieşit că actul juridic dedus judecăţii (notificarea expresă de reziliere) nu avea natura sau înţelesul lămurit de denunţare unilaterală.

De aceea, expresia selectată de instanţa de prim control judiciar, citată anterior, ar fi trebuit să fie înţeleasă în sensul prezentat aici şi în care a fost expusă în hotărârea irevocabilă din litigiul anterior, dar pentru ca acest deziderat să fie atins, ar fi fost necesară studierea atentă a deciziei, iar nu extragerea sa din context, într-o modalitate căreia pare să-i lipsească profunzimea.

În considerarea argumentelor prezentate mai sus, Înalta Curte constată că paragrafele preluate de instanţa de apel din deciziile pronunţate în căile de atac exercitate în procesul anterior nu sprijineau dispoziţia de respingere a acţiunii formulate de S.C. C. S.A., ci pe cea de respingere a căilor de atac exercitate de A. şi B. - care vizau soluţia dată cererii conexe -, aşa încât ele nu se integrează în puterea de lucru judecat în sensul dat de instanţa de apel.

De aceea, dezlegarea dată prin decizia atacată este rezultat al încălcării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, fiind fondate atât motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - întrucât cel reglementat la pct. 7 al aceluiaşi articol sancţionează numai încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, aspect care rezultă din soluţia oferită de art. 497 C. proc. civ. -, cât şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., căci deciziei atacate îi lipseşte analiza puterii de lucru judecat în contextul hotărârii pronunţate în litigiul anterior, aşa încât motivarea sa nu satisface cerinţele procesului echitabil.

Argumentele expuse în cele ce preced conduc spre concluzia caracterului fondat al căii de atac exercitate, care, aşadar, în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., urmează să fie admisă; în consecinţă, decizia atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2329A/13.12.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 05 iunie 2019.