Electricity under-billing claim perempted by limitation period running from actual consumption; appellate decision quashed and remanded

Şedinţa publică din data de 5 iunie 2019

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 3200/25.05.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtelor S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A., a constatat inexistenţa dreptului de creanţă al pârâtei S.C. B. S.A., ca urmare a prescripţiei dreptului de creanţă în cuantum de 1.582.239,22 RON şi a respins ca neîntemeiate capetele de cerere prin care reclamanta a solicitat anularea notei de constatare nr. x/25.05.2011 şi a procesului-verbal de verificare nr. x/11/25.05.2011 emise de către pârâta S.C. C. S.A., dar şi anularea a 36 de facturi fiscale emise de pârâta S.C. B. S.A.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. B. S.A. a declarat apel principal, iar S.C. A. S.R.L., apel incident.

Prin decizia civilă nr. 719/11.04.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul principal şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a constatat inexistenţa dreptului de creanţă al S.C. B. S.A. în sumă de 762.734,06 RON, pentru care au fost emise 19 facturi, ca fiind prescris, a respins ca nefondat capătul de cerere privind inexistenţa dreptului de creanţă pentru care au fost emise celelalte facturi, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei, a respins ca nefondat apelul incident şi a obligat apelanta-reclamantă la plata sumei de 9.714 RON către apelanta-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, atât S.C. A. S.R.L., cât şi S.C. B. S.A. au declarat recurs.

Recurenta-reclamantă, îndreptându-şi în mod expres calea de atac exercitată şi împotriva dispozitivului, şi împotriva considerentelor, a solicitat casarea în parte a hotărârii, în sensul admiterii capătului de cerere privind inexistenţa dreptului de creanţă al S.C. B. S.A. şi pentru restul de 17 facturi, cu menţinerea celorlalte dispoziţii; aşa fiind, a pretins să se constate inexistenţa întregului drept de creanţă al S.C. B. S.A., în sumă de 1.582.239,22 RON, ca efect al prescripţiei.

A susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, invocând, astfel, ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în dezvoltarea căreia a susţinut că, deşi curtea de apel a stabilit că data emiterii celor 36 de facturi de regularizare (11.12.2012 şi 12.12.2012) reprezintă momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie şi deşi a luat act că nu a intervenit niciun motiv de întrerupere a cursului prescripţiei, a apreciat apoi că doar creanţele constatate de 19 facturi sunt stinse prin prescripţie, nu şi celelalte, fără să ofere o justificare logică acestui raţionament.

Recurenta-reclamantă a prezentat istoricul litigiului, subliniind poziţia procesuală a părţilor adverse, care nu au înţeles să abandoneze atitudinea de pasivitate, prin formularea vreunei cereri reconvenţionale care să aibă ca scop valorificarea unor eventuale pretenţii şi a afirmat că, în lipsa vreunui motiv de întrerupere a cursului prescripţiei, aceasta s-a împlinit la 31.05.2011 sau, dacă ar fi agreate considerentele primei instanţe, la 25.05.2014. De altfel, chiar şi prin raportare la datele avute în vedere de curtea de apel, autoarea acestui recurs a apreciat că dreptul este prescris.

În altă ordine de idei, a criticat şi considerentul instanţei de prim control judiciar, apreciind că în mod eronat s-a reţinut în apel că asupra capătului de cerere privind inexistenţa dreptului de creanţă derivat din 17 facturi există autoritate de lucru judecat, pe motiv că nu fuseseră atacate considerentele sentinţei cu privire la acest aspect; astfel, recurenta-reclamantă a arătat că de vreme ce prima instanţă nu evocase fondul, ci stabilise că întreaga creanţă este prescrisă, cele statuate nu dobândiseră autoritate de lucru judecat.

Recurenta-pârâtă, îndreptându-şi calea de atac împotriva dispozitivului şi a considerentelor, a solicitat modificarea în parte a deciziei, în sensul respingerii şi a capătului de cerere vizând constatarea inexistenţei dreptului de creanţă în sumă de 762.734,06 RON, pentru care au fost emise 19 facturi.

În motivare, a susţinut că hotărârea instanţei de apel este parţial nelegală, afirmând că atât la adresa dispoziţiei de constatare a inexistenţei dreptului său de creanţă pentru suma de 762.734,06 RON, cât şi la adresa considerentelor care au stat la baza adoptării acestei măsuri şi a celor pentru care i-au fost înlăturate criticile pe care înţelesese să le invoce împotriva sentinţei tribunalului, formulează motive de recurs care pot fi încadrate în ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Dezvoltând prima critică de nelegalitate, recurenta-pârâtă a apreciat că în mod eronat a considerat curtea de apel ca fiind nemodificată acţiunea depusă la 02.03.2016. În aceste condiţii, a considerat că instanţele anterioare au încălcat principiul disponibilităţii şi s-au pronunţat ultra petita, acordând mai mult decât ce s-a cerut, având în vedere că la 11.05.2016 fusese deja admisă excepţia tardivităţii formulării, la 02.03.2016, a cererii modificatoare, când reclamanta îşi menţinuse capătul de cerere privind constatarea intervenirii prescripţiei dreptului de creanţă în sumă de 1.582.239,22 RON. Susţinând, de aceea, că instanţa de apel s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere pentru care operase decăderea, recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei, atât timp cât instanţa era ţinută să hotărască asupra a ceea ce s-a solicitat şi modificat în termen legal, potrivit art. 9 alin. (2) şi art. 204 C. proc. civ.

Distinct de aceste aspecte, a criticat şi menţinerea, în apel, a dispoziţiei de invocare din oficiu a excepţiei prescripţiei extinctive, raportat la scadenţa facturilor în discuţie, care este ulterioară intrării în vigoare a noului C. civ.

Totodată, a mai arătat că intimata-reclamantă a recunoscut că 17 facturi nu ar fi prescrise, sens în care a făcut trimitere la notele de şedinţă depuse la 11.05.2016.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs invocat, autoarea căii de atac de faţă a subliniat că instanţa de apel a apreciat că prescripţia a început să curgă de la data emiterii facturilor de regularizare, care reprezintă şi data naşterii dreptului la acţiune, când reclamanta a cunoscut prejudiciul şi întinderea lui, fiind nelegală opunerea unui termen de început al cursului prescripţiei la data efectuării consumului, dat fiind că pârâta S.C. B. S.A. nu avea cum să cunoască neconcordanţele cu privire la constanta de facturare. De asemenea, a mai arătat că tot instanţa de apel a reţinut că nu a existat o întrerupere a termenului de prescripţie a dreptului de creanţă pentru suma de 762.734,06 RON prin formularea acţiunii de faţă şi că semnarea notei de constatare şi a procesului-verbal de verificare nu are semnificaţia unei recunoaşteri a dreptului de creanţă, deoarece la acel moment nu se stabilise o sumă de achitat în sarcina reclamantei-intimate. Pe de altă parte, instanţa de prim control judiciar a reţinut că pentru consumul aferent perioadei 31.05.2008 - 26.11.2009 ar fi intervenit prescripţia.

Recurenta-pârâtă a considerat însă că la data introducerii acţiunii împotriva sa cursul prescripţiei a fost întrerupt, deoarece nu ar fi putut să-şi realizeze creanţa atât timp cât litigiul de faţă poartă tocmai asupra existenţei sale.

În acest sens, a precizat că prescripţia sancţionează neexercitarea dreptului la acţiune în termenul legal, iar în speţă, cât timp existenţa dreptului a fost contestată de intimata-reclamantă, acesta a devenit incert, aşa încât acţiunea nu ar fi putut să fie exercitată. Totodată, cum cererea de chemare în judecată care a stat la baza prezentului dosar priveşte un singur drept de creanţă (al recurentei-pârâte), a apreciat că dispoziţiile care instituie formularea unei cereri în justiţie drept un caz de întrerupere a cursului prescripţiei sunt pe deplin aplicabile, deoarece legea nu indică şi partea care ar trebui să fie titular al unui atare demers. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în opinia recurentei-pârâte, o acţiune pe care ar fi promovat-o ar fi fost fie suspendată până la judecata cauzei de faţă, fie respinsă (în considerarea caracterului incert al creanţei).

De asemenea, recurenta-pârâtă a arătat că nu este de acord cu susţinerea instanţei de apel, în sensul că însuşirea prin semnătură a notei de constatare din 25.05.2011 nu ar presupune recunoaşterea creanţei, motivând că prin atitudinea sa, intimata-reclamantă a recunoscut aspectele în urma cărora s-a procedat ulterior la recuperarea energiei electrice consumate începând cu 25.05.2008 şi nefacturate.

În ceea ce priveşte sumele pentru care, în apel, s-a reţinut că a intervenit prescripţia (aferente consumului din perioada 31.05.2008-26.11.2009), autoarea acestui recurs a apreciat că o atare dezlegare contravine raţionamentului instanţei de prim control judiciar, care a considerat că începutul termenului de prescripţie corespunde momentului emiterii facturilor de regularizare.

La data de 06.02.2018, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă şi admiterea celui promovat de recurenta-pârâtă. La acest act de procedură, S.C. A. S.R.L. a prezentat un răspuns, la 19.02.2018.

Iar la 07.02.2018 şi la 14.02.2017, recurentele au depus întâmpinări, fiecare solicitând respingerea recursului părţii adverse.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; doar recurenta-reclamantă a prezentat un punct de vedere.

Recursurile au fost admise în principiu la 03.04.2019, stabilindu-se termen pentru astăzi, în vederea soluţionării lor.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Câteva precizări sunt utile, pentru a indica limitele în care considerentele vor fi expuse, pentru că ambele recurente şi-au formulat pretenţiile în calea de atac în afara cadrului legal; astfel, după ce au indicat că îşi îndreaptă criticile împotriva dispozitivului şi considerentelor, recurenta-reclamantă a solicitat ca decizia să fie casată în parte, cu reţinere spre rejudecare, în vreme ce recurenta-pârâtă a pretins ca hotărârea din apel să fie modificată.

Instanţa supremă atrage atenţia părţilor că, în contextul supunerii litigiului de faţă noului C. proc. civ., în recurs nu mai este recunoscută posibilitatea modificării hotărârii atacate, pe care Codul anterior o reglementa în art. 312 alin. (2) şi (3); de asemenea, în situaţia recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluţia casării cu reţinere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 C. proc. civ.

Pe de altă parte, afirmaţia recurentelor că îşi îndreaptă căile de atac atât împotriva dispozitivului, cât şi împotriva considerentelor nu justifică o analiză în sensul avut în vedere de art. 461 alin. (2) C. proc. civ., text ce reglementează situaţia în care recursul vizează numai considerentele. Cum însă niciuna dintre recurente nu este mulţumită de dispozitivul deciziei pronunţate în apel, rezultă că intenţia de a ataca şi considerentele trebuie înţeleasă în sensul în care chiar părţile o privesc, atunci când invocă pretinse contradicţii în raţionamentul curţii de apel, respectiv ca pe un temei al admiterii căilor de atac promovate.

Din raţiuni de logică a expunerii, Înalta Curte va examina mai întâi criticile recurentei-pârâte, care a apreciat că în mod eronat a considerat curtea de apel ca fiind nemodificată acţiunea depusă la 02.03.2016 şi a susţinut, în corelare cu acest aspect, că invocarea din oficiu a excepţiei prescripţiei nu ar fi legală.

O atare analiză se impune a fi făcută prioritar pentru a stabili dacă judecata în etapele procesuale anterioare a respectat cadrul procesual fixat în condiţiile legii.

Şi în acest punct de debut al analizei, este necesară o subliniere: chiar dacă pronunţarea ultra petita deschide, în concepţia noii legislaţii procesual civile, doar calea revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., invocarea din oficiu a excepţiei prescripţiei, pusă în dependenţă cu chestiunea acordării a mai mult decât ce s-a cerut, poate releva o greşită aplicare a legii, pentru că, în funcţie de modul în care momentul de început al cursului prescripţiei se situează anterior sau ulterior intrării în vigoare a noului C. civ., regimul de invocare a excepţiei este diferit: fie de ordine publică, dacă reglementarea incidentă este cea cuprinsă în Decretul nr. 167/1958, fie cel actual, de ordine privată.

Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 09.05.2013 a avut trei petite, prin care S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu S.C. B. S.A., să se constate:

a) inexistenţa dreptului de creanţă în cuantum de 1.582.239,22 RON şi să se dispună anularea a 36 de facturi,

b) prescripţia dreptului de creanţă în sumă de 1.582.239,22 RON şi

c) inexistenţa culpei sale faţă de situaţia creată de pârâtă.

În procedura de regularizare, cererea de chemare în judecată a fost anulată, prin încheierea din 12.06.2013.

Cererea de reexaminare a acestei încheieri a fost însă admisă la 10.09.2013, când instanţa a revenit asupra dispoziţiei de anulare a primului şi celui de-al treilea petit; aşadar, în aceste limite ale sesizării iniţiale, judecata a debutat.

La 21.10.2013, în termenul prevăzut de lege, reclamanta a depus la dosar o cerere adiţională, prin care a solicitat:

a) anularea notei de constatare nr. x/25.05.2011 şi a procesului-verbal de verificare nr. x/11/25.05.2011,

b) anularea celor 36 de facturi şi, în subsidiar, constatarea inexistenţei dreptului de creanţă,

c) constatarea inexistenţei culpei sale.

Iar la 23.10.2013, reclamanta a modificat cererea şi sub aspectul părţilor, pentru ca judecata să aibă loc în contradictoriu şi cu S.C. C. S.A.

În şedinţa din 02.03.2016, având cuvântul pe fond, reclamanta a susţinut că este incomplet al doilea capăt de cerere, iar constatarea inexistenţei dreptului de creanţă este un efect al intervenirii prescriptiei dreptului material la acţiune pentru sumele aferente primelor 19 facturi din cele 36 emise.

În acest sens şi în mod corespunzător, reclamanta şi-a modificat pretenţiile şi în scris, în cadrul concluziilor scrise depuse la 10.03.2016.

Prin încheierea din 11.05.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia tardivităţii formulării, la 02.03.2016, a cererii modificatoare.

Prin urmare, Înalta Curte subliniază, în deplin acord cu instanţa de apel, că sancţiunea tardivităţii nu s-a extins şi asupra cererilor adiţionale din 21.10.2013 şi 23.10.2013, aşa încât impune părţilor concluzia că pretenţiile formulate atunci şi în contradictoriu cu ambele pârâte conturează cadrul procesual fixat în condiţiile art. 204 C. proc. civ., în care instanţele erau ţinute să se pronunţe.

Între capetele de cerere cu care tribunalul fusese astfel învestit, nu se regăsea şi unul privind prescripţia dreptului de creanţă.

Acestea sunt împrejurările în care, la 11.05.2016, tribunalul a invocat din oficiu excepţia prescripţiei dreptului de creanţă în cuantum de 1.582.239,22 RON.

Dincolo de faptul că derularea procedurii nu relevă că instanţele anterioare ar fi încălcat principiul disponibilităţii, întrucât dezlegarea pricinii în considerarea unei excepţii invocate din oficiu nu semnifică pronunţare ultra petita, Înalta Curte va evalua măsura în care momentul de început al prescripţiei se situează înainte ori după intrarea în vigoare a noului C. civ. şi, astfel, dacă invocarea din oficiu a excepţiei prescripţiei a fost sau nu legală.

Situaţia de fapt reţinută în etapele devolutive ale procesului presupune un control efectuat de către împuterniciţi ai S.C. C. S.A. la 25.05.2011 la instalaţia de alimentare cu energie electrică şi de măsurare a consumului la S.C. A. S.R.L., ocazie cu care s-a constatat că o constantă de facturare avea în teren o valoare dublă faţă de cea înregistrată în baza de date. Consecinţa acestui control rezidă în întocmirea unei note de constatare şi a unui proces-verbal de verificare, a căror anulare s-a cerut şi, mai târziu, la 11.12.2012 şi 12.12.2012, în emiterea de către S.C. B. S.A. a 36 de facturi de regularizare, în care era indicat preţul consumului real în cei 3 ani anteriori efectuării controlului. Până la promovarea acţiunii de faţă, 09.05.2013, niciun demers cu semnificaţie juridică în cauza de faţă nu a mai fost efectuat de către vreuna din părţi.

Recurentele se află în dezacord cu privire la momentul de la care a început să curgă prescripţia.

Întrucât un astfel de reper nu poate rămâne la latitudinea părţii în defavoarea căreia prescripţia curge, momentul în care începe cursul prescripţiei este în mod expres reglementat de lege, regula fiind că prescripţia începe să curgă când se naşte dreptul la acţiune.

Dreptul subiectiv civil pretins de recurenta-pârâtă prin emiterea facturilor de regularizare este cel de a obţine plata contravalorii energiei electrice pe care afirmă că recurenta-reclamantă a consumat-o în mod real, dar care a fost facturată eronat, din cauza înregistrării greşite a constantei de facturare în baza de date.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că dreptul recurentei-pârâte de a pretinde plata contravalorii energiei electrice real consumate s-a născut la data consumului, iar termenul de prescripţie a acestui drept a început să curgă de la data exigibilităţii obligaţiei de plată a sumei.

Pentru a întări această concluzie, părţile au agreat, în clauza cuprinsă în art. 15 alin. (4) din contractul de furnizare a energiei electrice, ca în situaţii ca cea de faţă, furnizorul să procedeze la recalcularea facturilor pentru perioada anterioară, care nu poate depăşi 36 de luni.

Aşa cum s-a stabilit anterior, momentul la care se calculează prescripţia nu poate rămâne la latitudinea părţii în defavoarea căreia curge, întrucât altminteri ea ar putea să-i zădărnicească acţiunea, raportându-l la o dată ce ar depinde numai de voinţa sa.

Tocmai de aceea, emiterea facturilor de regularizare nu are aptitudinea de a contura, altfel decât în mod subiectiv, momentul de la care prescripţia ar fi început să curgă.

Statuând asupra acestei chestiuni în sens contrar, curtea de apel a considerat că ar fi nelegală legarea momentului de început al curgerii termenului prescripţiei de efectuarea consumului real, deoarece S.C. B. S.A. nu avea cum să cunoască neconcordanţele cu privire la constanta de facturare, în lipsa vreunor atribuţii în acest sens, a căror neîndeplinire să-i fi atras o eventuală culpă; acest punct de vedere este îmbrăţişat şi de recurenta-pârâtă.

Deşi este real că recurenta-pârâtă nu are atribuţii în verificarea reperelor de măsurare, Înalta Curte constată că, la rândul său, nici în sarcina recurentei-reclamante nu se poate identifica, în mod raţional, vreo culpă în crearea situaţiei litigioase. Ţine doar de modalitatea de lucru a grupului din care fac parte pârâtele organizarea eficientă a activităţii, căci verificările efectuate sunt de natură să conducă la recuperarea prejudiciului produs, dar în condiţiile legii.

De aceea, Înalta Curte impune părţilor concluzia că dreptul recurentei-pârâte de a pretinde şi de a obţine plata contravalorii energiei electrice real consumate s-a născut la data consumului.

Recurenta-pârâtă a pretins plata energiei electrice real consumate în perioada 25.05.2008-25.05.2011.

Cum acest interval se situează anterior intrării în vigoare a noului C. civ., la 01.10.2011, rezultă că nu sunt aplicabile prevederile acestuia asupra prescripţiei, ci cele anterioare, cuprinse în Decretul nr. 167/1958. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat deja în interesul legii, statuând în decizia nr. 1 din 17.02.2014, că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 01.10.2011 rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958, care obligă instanţele ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu este aplicabil regimul de ordine privată al prescripţiei, reglementat de noul C. civ., ci cel de ordine publică, consacrat de Decretul nr. 167/1958, ceea ce conduce spre concluzia că invocarea din oficiu a excepţiei prescripţiei a fost o măsură legală.

În continuare, recurenta-pârâtă a invocat existenţa unor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei.

Astfel, a susţinut că intimata-reclamantă a recunoscut că 17 facturi nu ar fi prescrise, sens în care a făcut trimitere la notele de şedinţă depuse la 11.05.2016, dar această împrejurare va fi examinată o dată cu recursul părţii adverse, pentru că ea nu are aptitudinea de a contura eventuala nelegalitate a măsurii de constatare a inexistenţei, ca efect al prescripţiei, a creanţei S.C. B. S.A. în sumă de 762.734,06 RON, pentru care au fost emise celelalte 19 facturi.

Mai departe, recurenta-pârâtă a considerat că la data introducerii acţiunii de faţă cursul prescripţiei a fost întrerupt, întrucât nu ar fi putut să-şi realizeze creanţa atât timp cât litigiul prezent poartă tocmai asupra existenţei acesteia.

Înalta Curte reţine că prescripţia sancţionează neexercitarea dreptului la acţiune în termenul legal; prin urmare, cauza de întrerupere prevăzută de art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 trebuie înţeleasă din această perspectivă şi, pentru a produce efectul întreruptiv, titularul acţiunii trebuie să fie cel împotriva căruia curge prescripţia, care abandonează astfel atitudinea de pasivitate. Pentru aceleaşi raţiuni, acţiunea demarată împotriva sa nu poate da naştere aceluiaşi efect.

Rămâne rezultat al unui raţionament speculativ aprecierea recurentei-pârâte asupra sorţii pe care ar fi avut-o un proces, dacă l-ar fi declanşat. Lipsa sa, dar şi neformularea unei cereri reconvenţionale în cauza de faţă relevă doar că atitudinea de pasivitate s-a menţinut constantă, aşa încât cursul prescripţiei nu a fost întrerupt.

De asemenea, recurenta-pârâtă a arătat că nu este de acord cu susţinerea instanţei de apel, în sensul că însuşirea prin semnătură a notei de constatare din 25.05.2011 nu ar presupune recunoaşterea creanţei, motivând că prin atitudinea sa, intimata-reclamantă a recunoscut aspectele în urma cărora s-a procedat ulterior la recuperarea energiei electrice consumate, dar nefacturate. Nici această afirmaţie nu justifică, prin ea însăşi, incidenţa motivului de întrerupere prevăzut de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, atât timp cât recunoaşterea vizează aspecte factuale, nu însă, în mod neechivoc, dreptul de creanţă.

În considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că este legală dispoziţia adoptată în apel, în sensul constatării inexistenţei dreptului de creanţă pentru suma de 762.734,06 RON, reprezentând 19 facturi, criticile expuse de către recurenta-pârâtă nejustificând o concluzie în sens contrar.

Analiza căii de atac promovate de recurenta-reclamantă relevă, în schimb, caracterul său fondat.

Această parte urmăreşte constatarea inexistenţei dreptului de creanţă al S.C. B. S.A. şi pentru restul de 17 facturi, ca efect al intervenirii prescripţiei.

Recurenta-reclamantă a invocat motivarea contradictorie a deciziei, prin prisma faptului că, deşi curtea de apel a stabilit că data emiterii celor 36 de facturi de regularizare (11.12.2012 şi 12.12.2012) reprezintă momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie şi deşi a luat act că nu a intervenit niciun motiv de întrerupere a cursului prescripţiei, a apreciat apoi că doar creanţele constatate de 19 facturi sunt stinse prin prescripţie, nu şi celelalte.

Distinct de faptul că data emiterii facturilor de regularizare nu reprezintă momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, după cum s-a reţinut, Înalta Curte recunoaşte că lipseşte justificarea logică a raţionamentului din apel. Astfel, singurul argument avut în vedere în calea devolutivă de atac pentru a schimba sentinţa primei instanţe, în sensul de a respinge capătul de cerere privind inexistenţa dreptului de creanţă pentru restul facturilor, constă în pretinsa neatacare a considerentelor hotărârii sub acest aspect, care, astfel, ar fi dobândit putere de lucru judecat. Or, un asemenea raţionament pare a fi expresia unei erori, de vreme ce titularul dreptului de creanţă apelase hotărârea, iar devoluţiunea era totală.

Pe de altă parte, S.C. B. S.A. a opus recurentei-reclamante recunoaşterea a 17 facturi, prin notele de şedinţă depuse la 11.05.2016.

Subliniind că poziţia procesuală a reclamantei a fost expusă la 02.03.2016, nu la 11.05.2016, Înalta Curte notează că ea nu relevă o recunoaştere expresă a celor 17 facturi, aşa cum afirmă S.C. B. S.A., ci doar faptul că încă de la data emiterii facturilor de regularizare, dreptul de creanţă aferent celorlalte 19 facturi, corespunzătoare unei perioade situate cu mai mult de 3 ani înainte, era prescris.

De altfel, o atare dihotomie însoţeşte întregul raţionament al instanţei de apel, care propune, în acest mod, un regim diferit al sumelor pretinse pentru un interval de timp situat cu mai mult de 3 ani înaintea emiterii facturilor de regularizare faţă de cel al sumelor pretinse pentru intervalul situat înlăuntrul celor 3 ani anteriori, dintre care doar primele ar fi afectate de prescripţie.

Această abordare exprimă faptul că la data emiterii facturilor de regularizare, dreptul de a obţine plata sumelor pretinse pentru un interval de timp situat cu mai mult de 3 ani înainte era deja prescris.

Ea nu explică însă motivul pentru care dreptul la plata celeilalte sume nu ar fi stins, cât timp s-a reţinut pasivitatea recurentei-pârâte şi lipsa vreunei cauze care să întrerupă cursul prescripţiei.

Facturile de regularizare nu au semnificaţia naşterii dreptului de creanţă, nici putere de titlu executoriu şi nimic nu ar fi împiedicat S.C. B. S.A. să acţioneze în justiţie anterior emiterii lor, pentru a-şi valorifica dreptul de creanţă. De altfel, niciun argument solid nu a fost prezentat instanţei pentru a justifica emiterea facturilor de regularizare la aproape 18 luni de la data controlului.

Asemenea împrejurări nu pot fi imputate recurentei-reclamante, iar cursul prescripţiei nu poate fi determinat de atitudinea diligentă sau nu a creditorului, căci întârzierea sa în operaţiunea de identificare a creanţelor din patrimoniu nu poate să rămână nesancţionată.

În continuare, recurenta-reclamantă a arătat că partea adversă nu a abandonat atitudinea de pasivitate, formulând vreo cerere reconvenţională şi a afirmat că, în lipsa vreunui motiv de întrerupere a cursului prescripţiei, aceasta s-a împlinit.

Cât timp aceste susţineri au fost deja verificate cu ocazia recursului declarat de S.C. B. S.A. şi apreciate ca fiind corespunzătoare realităţii, Înalta Curte nu consideră util a le mai relua.

Ele justifică însă concluzia că recursul declarat de către recurenta-reclamantă este fondat; de aceea, în temeiul art. 497 C. proc. civ., decizia atacată urmează să fie casată, iar cauza va fi trimisă, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

Chiar dacă, formal, întinderea casării pare a fi totală, această măsură nu este determinată decât de caracterul unitar al căii de atac; cu toate acestea, este necesar a se indica instanţei de rejudecare că dispoziţiile necriticate în recurs (soluţiile date capetelor de cerere prin care s-a solicitat anularea notei de constatare nr. x/25.05.2011, a procesului-verbal de verificare nr. x/11/25.05.2011 emise de pârâta S.C. C. S.A., şi a 36 de facturi fiscale emise de pârâta S.C. B. S.A.) urmează a fi reluate în dispozitivul noii decizii ce se va pronunţa, pentru că au intrat în puterea de lucru judecat. Desigur, judecătorii din apel vor respecta dezlegările obligatorii oferite în decizia de faţă, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 719/11.04.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 5 iunie 2019.