Territorial jurisdiction for individual labor disputes: exclusivity of plaintiff's domicile/workplace court and effect of case disjoining on prorogation

Şedinţa publică din data de 4 iunie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, pronunţarea unei hotărâri prin care instanţa să dispună obligarea pârâtei la plata salariului de bază şi emiterea unor ordine la nivelul maxim cu cel pentru funcţii similare din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale şi categorii profesionale, aflat în plată în administraţia publică centrală, începând cu 21 decembrie 2016 la zi, conform deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie şi menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare până la o eventuală modificare legislativă.

În drept au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 292/2015, Legea nr. 284/2010, Decizia nr. 794/2016, O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, art. 1 şi art. 2 lit.

e) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, art. 16 alin. (1) si art. 41 alin. (2) din Constituţia României, art. 23 alin. (2) din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, art. 2 din Pactul International cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 14 din CEDO, art. 5, art. 6, art. 159 şi art. 242 din Codul Muncii, art. 11, art. 1018 C. proc. civ., art. 72 C. proc. civ. vizând chemarea în garanţie, art. 1430 C. civ., art. 7 şi art. 23 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, art. 2 şi art. 7 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul 212/1974, art. 14 din Convenţia europeana privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la aceasta Convenţie, art. 4 din Carta speciala europeana revizuita (ratificata prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art. 5, art. 6, art. 8, art. 16, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2) lit. c) şi f), art. 159, art. 242, art. 169 din Legea nr. 53/2003 cu modificările şi completările ulterioare, art. 20, art. 16 alin. (1), art. 53, art. 41 alin. (2) din Constituţie, Ordonanţa nr. 137/2000, Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE), seria x din 19 iulie 2000 şi ale Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, publicată în jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE), seria x din 2 decembrie 2000, Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 21.12.1965 - Forma consolidată astăzi, 08.05.2017 are la bază publicarea din Buletinul Oficial nr. 92 din 28.07.1970, Legea nr. 94/1992, Legea nr. 200/2005, Legea nr. 490/2004, H.G. nr. 170/9 martie 2005, Legea nr. 71/2015, Legea nr. 94/1992 republicata, Legea nr. 188/1999 republicată, H.G. nr. 432/2004, Codul muncii, Legea nr. 153/2007.

Prin sentinţa civilă nr. 7479 din 17 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş.

În argumentarea soluţiei pronunţate, prima instanţă a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 210 din Legea 62/2011 care prevăd că în domeniul conflictelor de muncă competenţa teritorială este exclusivă şi, în aceste condiţii, instanţa competentă potrivit legii să soluţioneze litigiul pendinte este Tribunalul Maramureş, având în vedere că domiciliul reclamanţilor, dar şi locul de muncă al acestora sunt situate în jud. Maramureş.

Prin sentinţa civilă nr. 178 din 1 martie 2019, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârâtă, şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. S-a constatat ivit conflict negativ de competenţă, s-a dispus suspendarea judecării cauzei şi înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

În motivarea acestei soluţii, instanţa a constatat că în materia conflictelor individuale de muncă legiuitorul a atribuit în mod imperativ competenţa teritorială de soluţionare instanţelor de la domiciliul reclamantului. În mod excepţional, potrivit art. 269 alin. (3) C. proc. civ., în caz de coparticipare procesuală activă, cererea de chemare în judecată poate fi adresată instanţei competente pentru oricare dintre reclamanţi, în această ipoteză operând, în fapt, o prorogare legală de competenţă.

Totodată, s-a mai reţinut că toţi reclamanţii sunt salariaţi ai aceluiaşi angajator, invocă aceeaşi problemă de fapt şi de drept şi formulează aceeaşi pretenţie, iar finalitatea urmărită constă în înlăturarea unor diferenţe salariale, probatoriul solicitat a fi administrat fiind unic. În aceste condiţii, instanţa a constatat că între cereri există o strânsă legătură în sensul art. 59 C. proc. civ. şi că cererile formulate întrunesc condiţiile necesare pentru a fi calificate ca o ipoteză de litisconsorţiu activ, subiectiv şi facultativ. Prin urmare, s-a apreciat că necesitatea judecării tuturor cererilor împreună se impune cu atât mai mult cu cât reclamanţi urmăresc să înlăture o diferenţă de tratament salarial.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 11 aprilie 2019, astfel că, fiind sesizată conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., instanţa constată că în cauză există un conflict negativ de competenţă în sensul art. 135 C. proc. civ. ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, motiv pentru care va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la 1 februarie 2018, sub dosarul nr. x/2018, mai mulţi reclamanţi, printre care şi cei din prezenta cauză, au învestit instanţa de judecată cu soluţionarea unui litigiu de muncă, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând obligarea acesteia la plata salariului de bază şi emiterea unor ordine la nivelul maxim cu cel pentru funcţii similare din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale şi categorii profesionale, aflat în plată în administraţia publică centrală, începând cu 21 decembrie 2016 la zi, conform deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie şi menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare până la o eventuală modificare legislativă.

Este de necontestat că prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora:

"conflictul de muncă are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative".

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii ce reprezintă dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Se constată, totodată, că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competenţa de soluţionare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

În consecinţă, raportat la dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., se constată că aparţine tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competenţa teritorială de soluţionare a cauzei pentru situaţia în care salariatul are calitatea de reclamant.

Se reţine, de asemenea, că în temeiul dispoziţiilor art. 296 alin. (3) din Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a disjuns cererea formulată de reclamanţii din prezenta cauză prin încheierea din 19 septembrie 2018 şi a rămas învestit cu cea formulată de alţi reclamanţi, în funcţie de judeţul în circumscripţia căruia se află Camera de Conturi unde îşi au locul de muncă reclamanţii sau domiciliul acestora.

Astfel, s-a format dosarul nr. x/2018 care îi vizează pe reclamanţii A. şi B., care au domiciliul şi locul de muncă în jud. Maramureş.

Prin urmare, reţinând că reclamanţii din prezenta cauză au domiciliul pe raza judeţului Maramureş şi sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Maramureş, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş.

În speţă, acţiunea introductivă are ca obiect obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor băneşti arătate în cererea de chemare în judecată.

Astfel, fiecare dintre reclamanţi urmăreşte recunoaşterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, în contradictoriu cu angajatorul, mai exact cu camerele teritoriale de muncă ale Curţii de Conturi unde aceştia îşi desfăşoară activitatea, împrejurare care este de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

În speţă, pentru o parte dintre reclamanţi instanţa de judecată a luat măsura disjungerii şi a constituit dosare separate, împrejurare care face să dispară legătura dintre aceştia, constând în finalitatea comună prefigurată, aceea de a atrage competenţa unei singure instanţe. Măsura disjungerii împiedică prorogarea de competenţă deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, competenţa se stabileşte în funcţie de domiciliul reclamantului sau sediul angajatorului, respectiv camerele teritoriale ale Curţii de Conturi.

În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului Bucureşti, neputând fi cenzurată de instanţa învestită cu prezentul conflict de competenţă.

În consecinţă, nu se poate considera că în raport cu prevederile art. 296 alin. (3) Codul muncii Tribunalul Bucureşti, competent să judece cauza pentru reclamanţii din dosarul nr. x/2018 care au domiciliul sau locul de muncă în municipiul Bucureşti, este competent să judece şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii din dosarul disjuns nr. x/2018 care au domiciliul şi locul de muncă pe raza teritorială a judeţului Maramureş, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competenţă.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2019.