Retired court staff win jurisdictional conflict, case set for Sibiu Tribunal.

Şedinţa publică din data de 4 iunie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă:

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Sibiu, secţia I civilă la data de 24 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamantele A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Sibiu au solicitat obligarea acestuia la emiterea unei noi adeverinţe în vederea calculării pensiei de serviciu, cu luarea în considerare a valorii de referinţă maxime în plată de 445,5 RON, întrucât acest lucru trebuia să se reflecte încă din 2 aprilie 2015, conform Legii nr. 71/2015, deci anterior emiterii adeverinţelor prin care au beneficiat de pensia de serviciu, prin efectul Legii nr. 130/2015, după principiul echităţii şi nediscriminării aceloraşi categorii socio-profesionale.

În drept au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 567/2004, Legii nr. 119/2010, O.U.G. nr. 59/2011, Legii nr. 130/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 671/2018 din 15 octombrie 2018, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că, raportat la decizia nr. 290/2018 a Curţii Constituţionale şi faptul că dispoziţiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., în interpretarea restrictivă, încalcă principiul imparţialităţii justiţiei cuprins în art. 124 alin. (2) şi, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, competenţa soluţionării cauzei aparţine Tribunalului Vâlcea.

Totodată, s-a reţinut că, în mod simetric constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. cu privire la conţinutul constituţional al normei menţionate, Curtea îşi extinde controlul, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 la art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. sub aspectul sensului constituţional al acestuia. Astfel, Curtea reţine că noţiunea de judecător din cuprinsul art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. îşi găseşte un sens constituţional numai în măsura în care aceasta vizează şi instanţa de judecată, astfel încât competenţa facultativă urmează a se aplica şi în ipoteza în care instanţa de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Prin sentinţa civilă nr. 233/2019 din 28 februarie 2019, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Vâlcea, invocată de instanţă din oficiu şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Vâlcea şi Tribunalul Sibiu, s-a dispus suspendarea judecării cauzei şi înaintarea dosarului nr. x/2018 către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a hotărî asupra conflictului negativ de competenţă.

În considerentele acestei sentinţe, cea de-a doua instanţă a reţinut că litigiul are ca obiect obligaţia de a face, respectiv obligarea pârâtului Tribunalul Sibiu la emiterea unei noi adeverinţe în vederea calculării pensiei de serviciu a reclamantelor care şi-au desfăşurat activitatea la Judecătoria Mediaş, în calitate de personal auxiliar, la momentul formulării cererii de chemare în judecată fiind pensionate. S-a constatat că pentru stabilirea competenţei teritoriale a instanţei sunt incidente dispoziţiile art. 266 raportate la art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul Muncii, potrivit cărora instanţa competentă teritorial este cea în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul.

De asemenea, s-a mai reţinut că reclamantele nu mai funcţionează la instanţa competentă să soluţioneze cauza, la data formulării cererii de chemare în judecată acestea fiind pensionate.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 127 alin. (2) C. proc. civ., instanţa reţine că în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care a fost competentă potrivit legii.

Faţă de aceste dispoziţii, coroborate cu decizia nr. 290/2018 a Curţii Constituţionale, s-a constatat că doar în situaţia în care reclamantul decide să uzeze de beneficiul acordat de lege, apreciind că nu va avea parte de un proces echitabil judecat de o instanţă imparţială, poate să sesizeze una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care a fost competentă potrivit legii şi în situaţia în care partea pârâtă este chiar instanţa de judecată competentă să soluţioneze cauza. De asemenea, s-a mai reţinut că reclamantele nu au înţeles să uzeze de beneficiul acordat de dispoziţiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., alegând să învestească Tribunalul Sibiu cu soluţionarea cauzei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 1 aprilie 2019, astfel că, fiind sesizată conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., instanţa constată că în cauză există un conflict negativ de competenţă în sensul art. 135 C. proc. civ. ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, motiv pentru care va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, pentru următoarele considerente:

Instanţa reţine că prin cererea de chemare în judecată, reclamantele A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Sibiu, au învestit această din urmă instanţă cu un litigiu de muncă.

Reclamantele au avut calitatea de personal auxiliar în cadrul Judecătoriei Mediaş, fiind, la data formulării acţiunii, pensionare, aşa cum reiese din cererea de chemare în judecată.

Conform dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente, în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau locul de muncă.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", iar conform alin. (3) aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi grefierilor.

Prin decizia nr. 290/2018 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 638 din 23 iulie 2018, Curtea Constituţională a statuat că "46. Drept consecinţă a constatării neconstituţionalităţii sintagmei "de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. se impune constatarea neconstituţionalităţii şi a sintagmei "care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât, pentru aceleaşi considerente, şi aceasta din urmă este de natură a aduce atingere principiului imparţialităţii justiţiei cuprins în art. 124 alin. (2) şi, implicit, dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie.

47. În continuare, Curtea reţine că, prin aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. doar ipotezei judecătorului care are calitatea de pârât, şi nu şi la ipoteza la care instanţa de judecată ar avea această calitate, dispoziţiile legale nu îşi ating scopul pentru care au fost reglementate. Legiuitorul a prevăzut, în ipoteza alin. (2) al art. 127 din C. proc. civ., că pentru cererea introdusă împotriva unui judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă se prevalează sau nu de această posibilitate, putând renunţa la beneficiul acordat de lege. Dar atunci când decide să uzeze de acest beneficiu, apreciind că nu va avea parte de un proces echitabil judecat de o instanţă imparţială, legea nu îi poate interzice accesul la acest mecanism pe motiv că partea pârâtă este chiar instanţa competentă să îi judece cauza şi nu doar un judecător din cadrul acesteia. Legiuitorul a reglementat acest beneficiu în considerarea calităţii de judecător a părţii pârâte, însă, cu atât mai mult cu cât parte pârâtă este chiar instanţa de judecată, legea ar trebui să acorde dreptul de opţiune părţii reclamante, mai ales că în viziunea legiuitorului exercitarea unei acţiuni de competenţa de soluţionare a instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea este de natură să nască suspiciuni în privinţa modului de soluţionare a litigiului tocmai de colegii acestuia."

Prin această decizie, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma "de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi sintagma "care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. sunt neconstituţionale. De asemenea, a constatat că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă sau pârâtă.

Raportat la decizia nr. x din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 638 din 23 iulie 2018, pronunţată de Curtea Constituţională, Înalta Curte reţine că reclamantele au înţeles să învestească Tribunalul Sibiu cu cererea de chemare în judecată, instanţă care are şi calitatea de pârât în cauză.

Astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională în decizia nr. 290/2018, mai sus enunţată, în ipoteza alin. (2) al art. 127 din C. proc. civ., pentru cererea introdusă împotriva unui judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă se prevalează sau nu de această posibilitate, putând renunţa la beneficiul acordat de lege.

În toate cazurile de competenţă teritorială alternativă, alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente revine reclamantului, raportat la dispoziţiile art. 116 din C. proc. civ.

Odată făcută această alegere, reclamantul nu mai poate reveni asupra acesteia, iar pârâtul nu poate cere declinarea competenţei şi nici instanţa nu poate să dispună în acest sens din oficiu.

Cu urmare a alegerii făcute de către reclamante prin introducerea cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia I civilă, această instanţă este competentă să soluţioneze cauza.

Prin urmare, faţă de considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2019.