Abusive mortgage clauses and deed-in-earnest set-off: Supreme Court dismisses appeal, upholding bar on reclamation claims

Şedinţa publică din data de 4 iunie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 26 iunie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

1) constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale din contractul de credit nr. x/09.10.2008, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x/2010, neînsuşit de reclamant, aplicat de bancă începând cu septembrie 2010, respectiv:

a) clauzele referitoare la dobândă, clauzele care permit băncii modificarea ratei dobânzii în mod unilateral (art. 4.3, 4.4, 4.7, 14.4 din contract), precum şi a clauzelor privind rata dobânzii şi modul de stabilire a dobânzii din actul adiţional (art. I - marja băncii şi rata dobânzii curente, art. II, art. III, art. V - par. 2);

b) clauzele referitoare la comisionul de administrare (art. 6.2 din contract);

c) clauzele referitoare la:

- debitarea automată a conturilor reclamantului (art. 5.3 şi 5.4 din contract);

- obligaţii din contract în afara celei de rambursare a creditului (art. 11.1 şi art. 11.2 din contract);

- obligarea împrumutatului de a aduce garanţii suplimentare în cazul în care valoarea garanţiilor constituite iniţial scade din orice motive cu consecinţa declarării anticipate a creditului (art. 9, lit. n) din contract);

d) clauza referitoare la comisionul de procesare de 1,9% calculat prin aplicarea acestui procent la valoarea creditului (art. 1.1. lit. b) şi art. 6.1. din contract);

2) ca o consecinţa a constatării caracterului abuziv al clauzelor arătate la pct. 1 lit. a), b), c) şi d) recurentul a solicitat constatarea nulităţii absolute a acestora şi înlăturarea lor din contract, precum şi din actul adiţional;

3) obligarea pârâtei la rambursarea către reclamant a sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor nule, astfel:

- dobânda încasata nelegal începând cu 9 octombrie 2009;

- comisionul de administrare încasat nelegal începând cu data încheierii contractului, respectiv 9 octombrie 2009;

- comisionul de procesare încasat nelegal începând cu data încheierii contractului, respectiv 9 octombrie 2009;

4) obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestor sume, începând cu data plăţii, până la plata efectivă;

5) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată;

6) constatarea acordului său ca acest contract să se deruleze în continuare, după înlăturarea clauzelor abuzive ale contractului şi respectiv actului adiţional şi înlocuirea acestora cu clauze care să nu fie abuzive.

Reclamantul a apreciat că valoarea pretenţiilor la data introducerii acţiunii este de 102.908,38 CHF (aprox. 440.000 RON) din care: comision procesare credit - 5.908,38 CHF, comision administrare credit - 7.000 CHF şi 90.000 CHF dobânda încasată de pârâtă nelegal.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 9 octombrie 2008 a încheiat cu pârâta contractul de credit nr. x, prin care banca a acordat, cu titlu de împrumut suma de 316.875,64 CHF pe o durata a creditului de 456 luni de la data încheierii contractului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile O.G. nr. 21/1992, art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 190/1999, art. 1, art. 4şi art. 6 din Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, art. 992 şi urm. şi art. 1092 din C. civ. din 1865.

Prin precizarea depusă la dosar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la rambursarea sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor abuzive, respectiv 100.159,78 CHF, echivalentul în RON, adică 427.151,42 RON, suma fiind compusă din 5.908,38 CHF (25.197,47 RON) - comision procesare credit, 7.088,17 CHF (30.228,92 RON) - comision administrare credit şi 87.163,23 CHF (371.725,03 RON) cu titlu de dobândă încasată de pârâtă nelegal.

Prin încheierea din 28 ianuarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus introducerea în cauză a doamnei C., în calitate de codebitor obligat în solidar şi indivizibil cu împrumutatul, aceasta dobândind calitatea de terţ intervenient.

Prin notele de şedinţă depuse la dosar la data de 22 septembrie 2016, pârâta a precizat că între B. S.A., reclamantul A. şi intervenienta C. a intervenit la data de 5 iulie 2016 contractul de dare în plată autentificat de BNP D..

Ca urmare a încheierii contractului de dare în plată în temeiul Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite a fost stinsă suma totală de plată în cuantum de 248.153,51 CHF prin darea în plată către B. S.A. a imobilului aflat în proprietatea E. situat în şos. Bucureşti -Târgovişte, fiind transferat către bancă întregul drept de proprietate asupra imobilului.

Prin urmare, pârâta consideră că, în aceste condiţii, acţiunea ce face obiectul cauzei pendinte a rămas fără obiect, în contextul în care prin art. 1.3 din contract părţile semnatare au înţeles că nu mai au niciun fel de pretenţii materiale sau de altă natură, prezente sau viitoare între ele, cu privire la creanţa datorată la data semnării contractului.

Pârâta a ataşat notelor scrise contractul de dare în plată autentificat sub nr. x/05.07.2016 de BNP D..

Prin încheierea de şedinţă din 3 decembrie 2015, a fost introdusă în cauză, în temeiul art. 78 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., codebitoarea C..

Prin sentinţa civilă nr. 6998 din 3 noiembrie 2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A..

În motivarea acestei sentinţe, instanţa a reţinut, în esenţă, că raporturile juridice dintre părţi izvorâte din contractul de credit nr. x încheiat la data de 9.10.2008 au încetat ca urmare a semnării contractului de dare în plată, părţile convenind nu doar stingerea datoriei reclamantului faţă de pârâtă, ci şi a oricăror pretenţii dintre cele de natură materială sau de altă natură, prezente sau viitoare, cu privire la creanţa izvorâtă din contractul de credit, datorată la data semnării contractului.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel A. şi C., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2126 A din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cu privire la situaţia de fapt, instanţa de apel a reţinut că între reclamantul A., în calitate de împrumutat, şi C., în calitate de codebitor, pe de o parte, şi pârâta B. S.A., pe de altă parte, s-a încheiat la data de 9 octombrie 2008 contractul de credit nr. x, având ca obiect acordarea unui împrumut în valoare de 316.875,64 CHF, pentru o perioadă de 456 luni .

La data de 5.07.2016, între intimată şi apelanţi a fost semnat contractul de dare în plata cu nr. x a imobilului care face obiectul garanţiei contractului de credit. Potrivit obiectului contractului de dare în plată, părţile au convenit că se sting toate sumele datorate de către împrumutat în temeiul contractului de credit şi că nu mai au niciun fel de pretenţii materiale sau de alta natură prezente şi viitoare cu privire la creanţa datorată.

Instanţa de apel a constatat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut incidenţa prevederilor art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000.

Totodată, s-a apreciat că actul de dare în plată are ca efect, potrivit art. 10 din Legea nr. 77/2016, stingerea oricărei datorii a debitorului faţă de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare, iar potrivit clauzei 1.3 din contractul de dare în plată s-a reţinut că se sting datoriile reciproce între părţi. În acest sens, s-a apreciat că partea a renunţat la drept în condiţiile în care contractul de dare în plată are natura juridică a unei tranzacţii în condiţiile art. 2267 C. civ., părţile stingându-şi datoriile reciproce prin transferul bunului imobil în schimbul sumelor de bani împrumutate.

S-a mai reţinut că obiectul dării în plată îl constituie contractul de credit nr. x din data de 9.10.2008 prin darea în plată a imobilului ipotecat şi implicit renunţarea la acesta.

Instanţa de apel a reţinut că tranzacţia poate fi afectată de aceleaşi cauze de nulitate ca orice alt contract, potrivit art. 2273 alin. (1) C. civ., dar în mod expres apelanţii au arătat că nu înţeleg să conteste clauza 1.3 din contractul de dare în plată ca fiind una abuzivă, ci doar au arătat că acest contract era unul preformulat.

La data de 15 februarie 2018, reclamantul A. şi intervenienta C. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2126 A din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii, recurenţii au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că prin decizia recurată, în mod greşit instanţa de apel a aplicat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, precum şi ale art. 2267 C. civ.

Prin motivele de apel şi prin concluziile scrise depuse la dosar, recurenţii şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la interpretarea art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, însă instanţa de apel nu a răspuns acestor critici prin decizia atacată.

Recurenţii au criticat hotărârea şi din perspectiva faptului că, în mod eronat, instanţele anterioare au reţinut că reclamantul şi intervenienta nu au calitatea de consumator în sensul prevăzut de Legea nr. 193/2000, cu atât mai mult cu cât acţiunea a fost formulată anterior încetării contractului prin darea în plată, iar caracterul abuziv al clauzei poate fi invocat oricând, independent de termenul contractual stipulat între părţi.

Soluţia pronunţata de instanţa de apel, arată recurenţii, constituie o nesoluţionare pe fond a cauzei, o încălcare a dreptului de a avea acces la justiţie şi la un proces echitabil.

S-a mai învederat că nici al doilea motiv pentru care acţiunea şi apelul au fost respinse nu este fondat.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că prin actul de dare în plată, respectiv clauza 1.3, părţile ar fi convenit, prin tranzacţie, stingerea oricăror pretenţii.

Recurenţii au precizat că instanţele de fond nu au răspuns modului în care recurentul şi intervenienta au interpretat şi inţeles, la momentul semnării, care este conţinutul real al acestei clauze, astfel cum a fost ea preformulată de bancă în actul de dare în plată.

Prin art. 1.3 din actul de dare în plată s-a prevăzut ca, odată cu încetarea contractului de credit, părţile să nu mai aibă niciun fel de pretenţii materiale sau de altă natură prezente sau viitoare, cu privire la creanţa datorată.

În acest sens, recurenţii au învederat că pretenţiile ce fac obiectul acţiunii nu sunt nici prezente şi nici viitoare, ci ele reprezintă sume achitate cu titlu de dobânzi, comisioane, sume calculate lunar, procentual, încasate de bancă abuziv, până la data încheierii contractului de dare în plată.

Prin urmare, creanţa definită prin contractul de dare în plată este diferită de suma împrumutată prin contractul de credit. Dobânzile solicitate şi calculate abuziv de către bancă s-au raportat la soldul fiecărei luni, anterioare datei de 23.05.2016.

Recurenţii au susţinut că înţelesul clauzei cuprinse în art. 1.3. este acela ca după semnarea actului de dare în plată, A. şi C. nu mai puteau avea nicio pretenţie prezentă sau viitoare de la pârâtă referitoare la suma de 248.153,51 CHF denumita de banca în acest contract creanţă.

Instanţa de apel a statuat că prin această tranzacţie reclamantul şi intervenienta ar fi renunţat la pretenţiile ce fac obiectul acestui dosar, fără însă a analiza definiţia dată creanţei chiar de către bancă şi fără a observa că nu se face nicio referire la prezentul dosar.

Recurenţii subliniază că era necesar ca instanţele să analizeze conţinutul clauzei 1.3. din actul de dare în plată, prin realizarea unei interpretări legale în raport cu definiţiile date de bancă în actul de dare în plată şi de principiile interpretării clauzelor îndoielnice.

Fata de cele arătate mai sus, recurenţii au solicitat să se constate că recursul este fondat, instanţa de apel pronunţând o soluţie nelegală, prin interpretarea şi aplicarea greşită a legii.

La data de 18 aprilie 2018, intimata-pârâtă B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.

În esenţă, s-a susţinut că, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, respectiv art. 2 alin. (1), art. 6, art. 7, art. 13 şi ale art. 21 din Legea nr. 289/2004, începând cu data semnării contractului de dare în plată, adică 5.07.2016, recurenţii nu mai au calitatea de "consumator" în sensul Legii nr. 193/2000, pe cale de consecinţă nu mai au nici calitate procesuală activă în continuarea prezentului litigiu.

Intimata a învederat că la creanţa indicată în contractul de dare în plată, şi pe care recurenţii nu au contestat-o, s-a ajuns prin scăderea din costurile totale ale contractului de credit a costurilor deja achitate pana la 23.05.2016, între acestea existând o relaţie de cauzalitate, neputându-se susţine că se contestă doar o parte din costurile plătite, nu şi diferenţa, adică cele care ar fi trebuit achitate în continuare dacă nu opera darea în plată.

În accepţiunea intimatei-pârâte, în acest sens trebuie analizată formularea de la art. 1.3 din contractul de dare în plată.

La data de 14 mai 2018, recurenţii au depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă, cu consecinţa admiterii recursului astfel cum a fost formulat.

Prin rezoluţia a aflată la dosar, s-a stabilit că recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

La data de 29 iunie 2018 s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat de reclamantul A. şi de intervenienta C. împotriva deciziei civile nr. 2126 A din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin încheierea din 2 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

La data de 1 noiembrie 2018, recurenţii au depus la dosar punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 19 martie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. şi de intervenienta C. şi a stabilit termen de judecată la data de 4 iunie 2019.

Analizând recursul declarat de reclamantul A. şi de intervenienta C., din perspectiva criticilor formulate şi temeiului de drept arătat, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte îl va respinge pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de acest text de lege poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 şi prevederile art. 2267 C. civ.

Astfel, s-a învederat că, în mod eronat, instanţele de fond au interpretat dispoziţiile art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, reţinând că reclamantul şi intervenienta nu au calitatea de consumatori în sensul prevăzut de Legea nr. 193/2000, deoarece acţiunea a fost formulată anterior încetării contractului prin darea în plată, iar caracterul abuziv al clauzei poate fi invocat oricând, independent de termenul contractual stipulat între părţi.

În ceea ce priveşte critica vizând aplicarea greşită a prevederilor art. 2267 C. civ. referitoare la tranzacţie, se constată că recurenţii nu au prezentat argumente în acest sens, această critică fiind invocată în mod formal. Cu toate acestea, instanţa supremă reţine că, instanţa de apel în mod corect a constatat în cuprinsul deciziei recurate că actul de dare în plată are natura juridică a unei tranzacţii, potrivit art. 2267 C. civ., păţile stingându-şi datoriile reciproce prin transferul bunului imobil, în schimbul sumelor de bani împrumutate.

De asemenea, analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că dispoziţiile art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 sunt incidente doar pentru contractele de credit în vigoare, aceste prevederi legale dispunând că, "clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua". Potrivit art. 7 din lege "în măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, şi daune-interese".

Instanţa de recurs constată că, în cauză, contractul de credit încheiat între părţi a încetat ca urmare a intervenirii actului de dare în plată, iar potrivit art. 10 din Legea nr. 77/2016 "la momentul încheierii contractului translativ de proprietate, respectiv de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive, potrivit prevederilor art. 8 sau, după caz, ale art. 9, va fi stinsă orice datorie a debitorului faţă de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare".

Astfel, între părţi s-au încheiat două convenţii, respectiv contractul de credit nr. x din 9.10.2008, având ca obiect acordarea unui împrumut în valoare de 316.875,64 CHF, iar ulterior, la data de 5.07.2016, contractul de dare în plată nr. x a imobilului care face obiectul garanţiei contractului de credit.

La art. 1.3 din contractul de dare în plată s-a prevăzut că urmare a transferului de proprietate asupra imobilului de la garanţi la creditoare, părţile contractante consideră că se sting toate sumele datorate de împrumutat în temeiul contractului de credit prin efectul contractului de dare în plată şi al Legii nr. 77/2016, părţile nemaiavând niciun fel de pretenţii materiale sau de altă natură prezente sau viitoare, între ele, cu privire la creanţa datorată la data semnării contractului.

Prin urmare, actul de dare în plată are ca efect, potrivit art. 10 din Legea nr. 77/2016, stingerea oricărei datorii a debitorului faţă de creditor, acesta neputând solicita sume de bani suplimentare, iar datoriile reciproce dintre părţi se sting potrivit art. 1.3 din contractul de dare în plată.

Recurenţii au criticat decizia instanţei de apel şi din perspectiva faptului că instanţele de fond nu au înţeles modul în care aceştia au interpretat, la momentul semnării contractului de dare în plată, conţinutul clauzei 1.3, respectiv faptul că, după semnarea contractului de dare în plată, recurenţii nu mai au nicio pretenţie prezentă sau viitoare de la pârâtă cu privire la creanţa de 248.153,51 CHF.

În acest sens, recurenţii au subliniat că pretenţiile ce fac obiectul acţiunii pendinte nu sunt nici prezente şi nici viitoare, ci ele reprezintă sume achitate cu titlu de dobânzi, comisioane, sume calculate lunar, procentual, încasate de bancă în mod abuziv, până la data încheierii contractului de dare în plată.

Înalta Curte constată că această critică a recurenţilor este nefondată, având în vedere că, potrivit încheierii de autentificare a contractului de dare în plată, reclamantul şi intervenienta au citit actul şi au declarat că au înţeles conţinutul şi efectele pe care acesta le produce, iar cele cuprinse în act exprimă voinţa părţilor, acestea consimţind la autentificarea înscrisului.

Potrivit art. 1270 C. civ., "contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante".

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că raporturile juridice dintre părţi izvorâte din contractul de credit nr. x/09.10.2008 au încetat ca urmare a încheierii contractului de dare în plată, părţile convenind nu doar stingerea datoriei reclamanţilor faţă de pârâtă, ci şi a oricăror pretenţii dintre cele de natură materială sau de altă natură, prezente sau viitoare, cu privire la creanţa izvorâtă din contractul de credit, datorată la data semnării contractului, deci inclusiv dobânzi şi comisioane.

Prin, urmare, Înalta Curte constată că, în mod judicios, instanţa de apel a apreciat că se impune respingerea apelului ca nefondat, argumentând soluţia pronunţată sub toate aspectele invocate de reclamant prin cererea sa.

Recurenţii au mai susţinut că instanţa de apel a preluat motivarea primei instanţe, astfel încât aceştia au fost privaţi de un acces real la justiţie.

În acest sens, Înalta Curte constată că însuşirea motivării instanţei anterioare nu are semnificaţia lipsei motivării instanţei de control judiciar dacă aceasta a ajuns la aceeaşi concluzie cu cea a primei instanţe, astfel încât şi această critică va fi respinsă ca nefondată.

Instanţa de apel a dezvoltat raţionamentul în baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de apel, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care au condus la soluţia pronunţată, cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de reclamantul A. şi de intervenienta C. împotriva deciziei civile nr. 2126 A din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. şi de intervenienta C. împotriva deciziei civile nr. 2126 A din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2019.