Bank's appeal annulled for non-compliance with statutory casation grounds; guarantee claim rejected.

Şedinţa publică din data de 23 mai 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 14.06.2016 reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. IFN obligarea acestuia la plata sumei de 270.000 RON reprezentând valoare garanţie aferentă finanţării garantate.

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 969, 1073 C. civ., art. 194 C. proc. civ., Legea nr. 346/2004.

Prin sentinţa civilă nr. 1099/2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins cererea ca neîntemeiată.

Reclamanta a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 1099/2017 solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii acţiunii si obligarea FNGCIMM sa efectueze plata garanţiei către Banca pentru debitoarea B. S.R.L., în cuantum de 270.000 RON, cu cheltuieli de judecata (taxa judiciara de timbru achitate în fond si apel).

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă prin decizia civilă nr. 2296 din 19 decembrie 2017 a respins apelul formulat de apelanta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1099/2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 în contradictoriu cu intimata - pârâtă Fondul Naţional de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A., ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 2296 din 19 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.A..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a dat o interpretare eronată dispoziţiilor art. 969 C. civ., considerând fără temei contractual că actele care au completat cererea de plată, nu satisfac cerinţele prevăzute în Convenţie.

Cu toate că Finanţatorul a respectat clauzele Convenţiei nr. 91/2008 care a stat la baza acordării Garanţiei, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că Banca nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, în cazul garanţiei acordată beneficiarului.

Recurenta-reclamantă arată că în mod greşit a reţinut Curtea că extrasele depuse cu cererea completatoare nu satisfac cerinţa prevăzută în Convenţie. Finanţatorul a respectat cerinţa prevăzută în Convenţia nr. 91/2008 la art. 7.2 lit. c), respectiv a trimis documentul cu cererea de plată pct. 6 lit. c). Părţile au prevăzut în convenţie această obligaţie, astfel încât şi garantul să facă plata garanţiei după ce a verificat într-un document al Băncii valoarea finanţării nerambursate şi data trecerii la restanţă a acesteia.

Se mai susţine că în mod greşit a reţinut Curtea că Finanţatorul nu a respectat art. 7.2 lit. d) la Convenţie, dând o interpretare eronată a acestei clauze contractuale.

Banca a respectat clauza contractuală prevăzută la art. 7.2 lit. d) din Convenţie având obligaţia să trimită Fondului, în baza Convenţiei, următoarele documente: contractul de credit, actele adiţionale şi contractele de garanţie accesorii.

Consideră că documentele care trebuie să însoţească cererea de plată şi motivarea Curţii au caracter excesiv fără a fi încălcate cerinţele prevăzute de convenţia părţilor.

Se mai arată că în mod greşit a reţinut Curtea că Banca a încălcat dispoziţiile art. 7.2 lit. f) la Convenţia nr. 91/2008 care se referă la biletul la ordin.

Biletul la ordin transmis Fondului respectă exigenţele convenţiei şi a fost retrimis completat corespunzător cu adresa nr. x/17.11.2014, în acest fel îndeplinindu-şi obligaţiile prevăzute la art. 7.2 lit. c), d) şi e) din Convenţia nr. 91/2008.

Concluzionând, recurenta-reclamantă susţine că prima instanţă a stabilit corect că părţile nu au convenit prin convenţie un anumit termen în care documentele să fie trimise, iar Banca a respectat art. 7.2 lit. a) respectiv a trimis declaraţia IMM prin răspunsul la adresa în completare solicitată de fond.

Pentru aceste considerente, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În combaterea cererii de recurs, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat, pe cale de excepţie nulitatea recursului, în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este inadmisibil, fiind formulat împotriva unei decizii care nu este supusă acestei căi de atac, în raport de dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 13 septembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea de la 8 noiembrie 2018, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., judecata recursului a fost suspendată până la soluţionarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unor chestiuni de drept, înregistrată sub nr. x/2018.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 (1) lit. d) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Principala critică a recurentei-reclamantă, formulată în cererea de recurs, vizează faptul că instanţa de apel în mod neîntemeiat a pronunţat hotărârea atacată cu nesocotirea prevederilor contractuale, considerând că actele care au completat cererea de plată, nu satisfac cerinţele prevăzute în Convenţie.

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţa nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

În speţă, recurenta-reclamantă, nu formulează critici de nelegalitate, care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de casare prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar şi care să poată constitui obiect de analiză în recurs.

Aşadar, în cuprinsul cererii de recurs, nu se regăsesc critici la adresa deciziei atacate, recurenta-reclamantă făcând doar o prezentare a situaţiei de fapt indicând în mod cronologic etapele privind transmiterea cererii de plată şi a actelor însoţitoare, astfel cum prevăd cerinţele art. 7.2 lit. d), lit. f), lit. c) şi lit. e) din Convenţie.

Totodată, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel nu a dat eficienţă juridică înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.

În acest context, se constată că recurenta-reclamantă nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată de curtea de apel.

Simpla nemulţumire a părţii faţă de soluţia pronunţată, fără a se dezvolta şi arăta, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de instanţă şi legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestora în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancţionată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente se poate reţine că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

În consecinţă, se constată că recurenta-reclamantă nu indică în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi ce dispoziţii legale au fost încălcate de către instanţa de apel prin admiterea apelului pârâtei şi respingerea acţiunii reclamantei.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) din Noul C. proc. civ. va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2296 din 19 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2296 din 19 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2019.