Bank commission clauses in consumer credit found to lack transparency; appeal allowed, decision quashed and remanded

Şedinţa publică din data de 21 mai 2019

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 20 iulie 2015, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor din contractul de credit de consum nr. x din 30 iulie 2008 (cu modificările ulterioare), stipulate la art. 3.1.5 lit. a) (partea I - Condiţii generale) şi pct. 10 (partea a II-a - Condiţii speciale);

2. s-o oblige pe pârâtă la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare, în RON, la cursul de schimb de la data plăţii, sumă ce va fi actualizată până la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente, calculată de la data plăţii şi până la data restituirii;

3. să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor din contractul de credit de consum nr. x din 30 iulie 2008 (cu modificările ulterioare) stipulate la art. 3.1.5. lit. b) (partea I - Condiţii generale) şi pct. 11 (partea a II-a - Condiţii speciale);

4. s-o oblige pe pârâtă la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, în RON, la cursul de schimb de la data plăţii, sume ce vor fi actualizate până la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente, calculată de la data plăţii şi până la data restituirii;

5. s-o oblige pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile din Legea nr. 193/2000, Legea nr. 148/2000, Legea nr. 190/1999, Legea nr. 289/2004, Legea nr. 296/2004, Legea nr. 363/2007, O.U.G. nr. 50/2010, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 21/1992, Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007, Directiva nr. 93/13/CEE şi art. 969 C. civ. din 1864.

Prin cererea înregistrată la 5 octombrie 2015, reclamantul a precizat că valoarea capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare este de 10.200 CHF şi valoarea capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare este estimată la suma de 837.000 RON.

Prin întâmpinarea depusă la 9 mai 2016, pârâta B. S.A. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.

Prin sentinţa civilă nr. 7611 din 5 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva sentinţei primei instanţe, A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 2287 din 19 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva deciziei instanţei de apel, A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a arătat, în sinteză, că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În concret, autorul recursului a susţinut că prin clauzele contestate se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1)-(2) din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, recurentul-reclamant a subliniat că în contractul de credit nu sunt descrise activităţile pe care intimata-pârâtă le-a prestat în schimbul perceperii comisionului de administrare. Or, un consumator nu poate prefigura în ce constă administrarea unui contract de credit bancar.

Autorul recursului a învederat că suma percepută lunar cu titlu de comision de administrare reprezintă, în realitate, o dobândă mascată, menită să disimuleze perceperea unei dobânzi mai mari decât cea menţionată în contractul de credit.

De asemenea, în contractul de credit nu este descrisă activitatea desfăşurată de bancă care să justifice perceperea comisionului de acordare a creditului.

În plus, valoarea comisionului de acordare a creditului a fost exprimată doar procentual, nefiind menţionată suma datorată cu acest titlu.

În aceste condiţii, recurentul-reclamant a arătat că a fost indus în eroare cu privire la suma acordată cu titlu de împrumut, aceasta fiind diminuată cu valoarea comisionului de acordare.

După evocarea unor hotărâri pronunţate în cauze similare, autorul recursului a criticat considerentul din decizia recurată, prin care s-a reţinut că însăşi denumirea comisioanelor bancare permitea împrumutatului să prefigureze serviciile prestate de bancă în schimbul perceperii lor.

În combaterea acestui considerent, recurentul-reclamant a arătat că art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 instituie cerinţa ca prevederile contractuale să fie clare şi fără echivoc. În aplicarea acestui text de lege, un consumator mediu nu poate prefigura în ce constă activitatea bancară de administrare a unui credit doar din denumirea comisionului.

În plus, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În partea finală a cererii de recurs a fost evocată o decizie de speţă, prin care instanţa supremă a constatat caracterul abuziv al unei clauze referitoare la comisionul de administrare a creditului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 5 octombrie 2018, intimata-pârâtă B. S.A. a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În apărare, intimata-pârâtă a susţinut, în sinteză, că dreptul de a percepe comisioanele de acordare şi administrare sunt reglementate de dispoziţiile art. 93 lit. b) din O.G. nr. 21/1992 şi art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010. În aceste condiţii, intimata-pârâtă a subliniat că este exclusă analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la aceste comisioane, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Aceeaşi parte a mai arătat că respectivele comisioane fac parte din preţul contractului. În acest sens, intimata-pârâtă a susţinut că prevederile contractuale contestate sunt clare şi inteligibile, întrucât cuantumul comisoanelor este determinat, fiind exprimat într-un procent fix. În plus, aceeaşi parte a expus serviciile pentru care au fost percepute aceste comisioane.

În aceste condiţii, intimata-pârâtă a subliniat că sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclud controlul caracterului abuziv al clauzelor clare şi inteligibile, referitoare la preţul contractului.

Aceeaşi parte a mai susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile constatării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de acordare şi administrare. În acest sens, intimata-pârâtă a subliniat că împrumutatului i-au fost remise condiţiile generale şi speciale ale contractului de credit, motiv pentru care nu este îndeplinită cerinţa caracterului nenegociat al clauzelor contestate.

Aceeaşi parte a învederat că nu este îndeplinită nici condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, întrucât în schimbul perceperii comisioanelor de acordare şi administrare au fost prestate multiple servicii bancare.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare la 22 octombrie 2018, prin care a solicitat respingerea excepţiilor inadmisibilităţii şi nulităţii recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 11 decembrie 2018, s-a dispus comunicarea raportului către părţi.

Numai recurentul-reclamant a depus un punct de vedere la raport, prin care a solicitat să se constate că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 5 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului şi a admis în principiu recursul.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Autorul recursului susţine, în esenţă, că în contractul de credit nu sunt descrise activităţile prestate de intimata-pârâtă în schimbul perceperii comisionului de administrare şi comisionului de acordare a creditului. Astfel, recurentul-reclamant arată că, nefiind formulate în mod clar şi inteligil, clauzele care instituie aceste comisioane creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

Criticile anterior evocate se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât se invocă nesocotirea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 4 alin. (1)-(2) din Legea nr. 193/2000.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Textul de lege anterior evocat prevede condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru constatarea caracterul abuziv al unei clauze stipulate într-un contract, încheiat între un profesionist şi un consumator.

Una dintre condiţiile cumulative impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

În analizarea acestei condiţii prezintă relevanţă şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care impune profesioniştilor obligaţia de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca în contract să se expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în privinţa sa (cauza C-26/13, Árpád Kásler, paragraful 75).

Cu privire la caracterul clar şi inteligibil al clauzelor care instituie comisioane bancare prezintă relevanţă şi indicarea, în mod transparent, în contractul de împrumut a motivelor care justifică perceperea acestor comisioane (cauza C-143/13, Matei contra Volksbank, paragraful 77).

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că instanţa de apel a apreciat, în esenţă, că cerinţa caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care instituie comisoane bancare nu presupune detalierea în contractul de credit a activităţilor întreprinse de bancă, din denumirea comisioanelor rezultând raţiunea perceperii lor.

Concluzia la care a ajuns instanţa de apel este greşită, întrucât nesocoteşte considerentele cu caracter obligatoriu din decizia pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-143/13, Matei contra Volksbank, paragraful 77, prin care s-a statuat contrariul.

Astfel, caracterul clar şi inteligibil al clauzelor referitoare la comisioanele bancare presupune nu doar expunerea în mod transparent a mecanismului de funcţionare a clauzelor respective, care să permită evaluarea consecinţelor economice produse, ci şi indicarea în contractul de împrumut a motivelor care justifică perceperea acestor comisioane.

Aşadar, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1 alin. (1) raportat la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, când a apreciat că cerinţa caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care instituie comisoane bancare nu presupune detalierea în contractul de credit a activităţilor întreprinse de bancă.

Apărările din cuprinsul întâmpinarii, prin care intimata-pârâtă a susţinut că dreptul de a percepe comisioanele bancare este reglementat de art. 93 lit. b) din O.G. nr. 21/1992 şi art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, fiind astfel exclusă analiza caracterului abuziv al acestor clauze, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 sunt nefondate. Aceasta întrucât dispoziţiile legale invocate de intimata-pârâtă au intrat în vigoare ulterior încheierii contractului de credit dedus judecăţii.

Astfel, art. 93 lit. b) din O.G. nr. 21/1992 a fost introdus prin O.U.G. nr. 174/2008, care a intrat în vigoare la 27 decembrie 2008, iar O.U.G. nr. 50/2010 a intrat în vigoare la 21 iunie 2010. Or, contractul de credit dedus judecăţii a fost încheiat la 30 iulie 2008.

Intimata-pârâtă a mai susţinut că respectivele comisioane fac parte din preţul contractului, astfel încât sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclud controlul caracterului abuziv al clauzelor clare şi inteligibile, referitoare la preţul contractului.

Aceste apărări urmează a fi avute în vedere de către instanţa de apel după stabilirea în rejudecarea apelului, cu ocazia analizării condiţiei dezechilibrului semnificativ, dacă respectivele clauze au caracter clar şi inteligibil prin raportare şi la cerinţa indicării în contractul de credit a motivelor care justifică perceperea comisioanelor de acordare şi administrare.

Pentru aceste motive, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 497 teza I din acelaşi act normativ, va admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va casa şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2287 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2019.