Administrators’ liability for insolvency debt upheld; defendant’s appeal inadmissible as recourse barred by insolvency law.

Şedinţa publică din data de 17 mai 2019

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 12 august 2016 sub nr. x/2016, reclamanta C.I.I. A., în calitate de administrator judiciar al debitoarei B. S.R.L., a formulat acţiune în atragerea răspunderii patrimoniale, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., în calitate de administratori statutari ai debitoarei B. S.R.L., în vederea acoperirii unui pasiv societar în cuantum de 13.888.915 RON, conform tabelului definitiv de creanţe, în condiţiile art. 138 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006.

Prin sentinţa civilă nr. 972 din 29 mai 2017, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea în antrenarea răspunderii patrimoniale şi a dispus ca suma de 13.888.915 RON, reprezentând creanţele creditorilor supra averii debitoarei B. S.R.L., conform tabelului definitiv de creanţe, să fie suportată de pârâţii C. şi D., în calitate de administratori statutari ai debitoarei.

A stabilit ca executarea silită a prezentei sentinţe, după rămânerea irevocabilă, să fie efectuată de către executorul judecătoresc potrivit C. proc. civ., în conformitate cu dispoziţiile art. 142 din Legea nr. 85/2006 şi/sau potrivit Codului de procedură fiscală, pentru creanţele bugetare, în conformitate cu Decizia nr. 6/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii C. şi D..

Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 199 din 19 aprilie 2018 a respins apelurile, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă C..

Prin încheierea pronunţată la data de 16 noiembrie 2018 Înalta Curte, în complet de filtru, a dispus comunicarea către părţi a raportului întocmit în cauză prin care s-a concluzionat în sensul că recursul este inadmisibil.

Excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată din oficiu, este întemeiată şi va fi admisă pentru motivele ce succed.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, legiuitorul a determinat obiectul recursului, prin raportare la trei categorii de hotărâri judecătoreşti şi a instituit altele, care nu sunt susceptibile de recurs.

A suprimat astfel calea de atac a recursului în ceea ce priveşte anumite categorii de litigii, printre care şi cele pentru care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

În speţă, s-a dedus judecăţii o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 85/2006, raportat la care s-a stabilit şi competenţa materială a tribunalului în soluţionarea în primă instanţă a cauzei.

Or, dispoziţiile Legii nr. 85/2006 recunosc numai calea de atac a apelului împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate de judecătorul-sindic.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, curtea de apel va fi instanţa de apel pentru hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic iar, potrivit tezei a doua a aceluiaşi articol hotărârile curţii de apel sunt definitive. Alin. 2 din acelaşi text de lege reglementează faptul că citarea părţilor în apel şi comunicarea deciziilor pronunţate se fac potrivit dispoziţiilor C. proc. civ.

Totodată, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, astfel cum a fost modificat prin punctul 3 din Lege nr. 76/2012, "Hotărârile judecătorului-sindic sunt executorii şi pot fi atacate, separat, numai cu apel".

În aceste condiţii, Înalta Curte subliniază că filosofia Legii nr. 85/2006 este în sensul recunoaşterii unei singure căi de atac, respectiv apelul, în materia pe care o reglementează.

Deşi art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, consacră dreptul de acces la instanţă, acesta nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, pentru că instituirea căilor de atac, prin natura lor, reclamă o reglementare din partea statului.

Limitările astfel aplicate nu trebuie să restricţioneze sau să reducă accesul persoanei la justiţie într-o asemenea măsură încât dreptul să fie afectat în substanţa sa (Angel Angelov c. Bulgariei, Kreuz c. Poloniei), dar, în speţă, instanţa supremă constată că, dincolo de prevederile exprese ale Legii nr. 85/2006, recurentul a beneficiat de o judecată în fond în faţa unei instanţe de judecată, tocmai în temeiul accesului liber la justiţie şi a dreptului la un recurs efectiv, ca şi de o cale de atac ordinară. Aceasta, în condiţiile în care art. 21 alin. (1) din Constituţia României nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate.

Cu toate acestea, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul beneficiază de o anumită marjă de apreciere, după cum a statuat constant în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului (de exemplu, în cauza Trif c. României).

Aşadar, legiuitorul are competenţa exclusivă de a institui reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificaţia liberului acces la justiţie nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.

Cum art. 129 din Constituţie nu conţine dispoziţii cu privire la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci instituie posibilitatea părţilor interesate şi a Ministerului Public de a le exercita, dar în condiţiile legii, Înalta Curte reţine, în considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, că decizia atacată are caracter definitiv, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei nr. 199 din 19 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2019.