Inadmissibility of extraordinary appeal in bankruptcy annulment proceedings under exclusive appeal remedy

Şedinţa publică din data de 17 mai 2019

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată la 22 aprilie 2016, reclamanta A., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. B. S.A. a solicitat, în temeiul art. 64 lit. c) raportat la art. 117 alin. (2) lit. d) şi art. 122 din Legea nr. 85/2014, anularea contractului de cesiune de creanţă nr. x din data de 10 martie 2015 şi a actului adiţional la acesta încheiat la data de 24 iunie 2015, precum şi obligarea pârâtei S.C. C. S.A. la restituirea către averea debitoarei falite S.C. B. S.A. a sumei în cuantum total de 468.720 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 6246 din 01 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei A., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 987A din 14 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta - reclamantă A., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 6246 din 01 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă.

A fost schimbată în tot sentinţa apelată în sensul că s-a admis cererea.

S-a anulat contractul de cesiune de creanţă nr. x din 10 martie 2015 şi actul adiţional la acesta din 24 iunie 2015 încheiate între S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A..

A fost obligată pârâta S.C. C. S.A. să restituie debitoarei S.C. B. S.A. suma de 468.720 RON.

La 11 iunie 2018, recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 987A din 14 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În argumentarea motivului de casare invocat, recurenta a susţinut, în esenţă, că soluţia pronunţată de instanţa de apel este profund nelegală, fiind dată cu nerespectarea dispoziţiilor legale în materie şi cu interpretarea greşită a legii.

A arătat recurenta că soluţia adoptată de instanţă prin care a fost obligată să achite reclamantei suma de 468.720 RON este profund nelegală, recurenta neavând nicio datorie faţă de reclamantă anterior încheierii contractului de cesiune, şi în mod evident nici ulterior încheierii acestuia.

A mai arătat recurenta că instanţa de apel, ca efect al anulării cesiunii de creanţă, a transformat raporturile obligaţionale anterioare cesiunii de creanţă dintre părţi, creând raporturi noi obligaţionale (inexistente anterior cesiunii), obligând-o la plata unei sume de bani către reclamanta debitoare.

Practic prin soluţia pronunţată instanţa a instituit în lipsa oricărui temei legal o nouă cesiune de creanţă.

Totodată, a arătat recurenta că instanţa a ignorat complet dispoziţiile art. 1493 C. civ. aplicabile în speţă, care reglementează cesiunea de creanţă ca un mijloc de plată şi nu ca o modalitate de transmitere a unui drept de proprietate a unui "bun necorporal" cum în mod absolut nelegal a interpretat instanţa de apel.

În final, recurenta arată că în mod judicios, prima instanţă a conchis că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de dispoziţiile art. 117 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 85/2014 mai mult, raportat la înscrisurile depuse la dosarul cauzei, corespondenţa electronică, adresa din 22 octombrie 2014, modalitatea de plată prin încheierea cesiunii de creanţă a fost propusă de debitoare la data sus menţionată, fiind înlăturată şi prezumţia instituită de dispoziţiile art. 122 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.

Prin întâmpinarea înregistrată la 11 iulie 2018, intimata-reclamantă A. în calitate de lichidator judiciar al S.C. B. S.A. a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, întemeiată pe dispoziţiile art. 457 alin. (1) raportat la art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. şi art. 43 din Legea nr. 85/2014.

Prin încheierea pronunţată la data de 07 decembrie 2018 Înalta Curte, în complet de filtru, a dispus comunicarea către părţi a raportului întocmit în cauză prin care s-a concluzionat în sensul că recursul este inadmisibil.

Excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă A., este întemeiată şi va fi admisă pentru motivele ce succed.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, legiuitorul a determinat obiectul recursului, prin raportare la trei categorii de hotărâri judecătoreşti şi a instituit altele, care nu sunt susceptibile de recurs.

A suprimat astfel calea de atac a recursului în ceea ce priveşte anumite categorii de litigii, printre care şi cele pentru care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

În speţă, s-a dedus judecăţii o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 85/2014, raportat la care s-a stabilit şi competenţa materială a tribunalului în soluţionarea în primă instanţă a cauzei.

Or, dispoziţiile Legii nr. 85/2014 recunosc numai calea de atac a apelului împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate de judecătorul-sindic.

Astfel, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, hotărârile curţii de apel pronunţate în calea de atac a apelului declarat împotriva hotărârilor judecătorului-sindic sunt definitive.

În aceste condiţii, Înalta Curte subliniază că filosofia Legii nr. 85/2014 este în sensul recunoaşterii unei singure căi de atac, respectiv apelul, în materia pe care o reglementează.

Deşi art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, consacră dreptul de acces la instanţă, acesta nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, pentru că instituirea căilor de atac, prin natura lor, reclamă o reglementare din partea statului.

Limitările astfel aplicate nu trebuie să restricţioneze sau să reducă accesul persoanei la justiţie într-o asemenea măsură încât dreptul să fie afectat în substanţa sa (Angel Angelov c. Bulgariei, Kreuz c. Poloniei), dar, în speţă, instanţa supremă constată că, dincolo de prevederile exprese ale Legii nr. 85/2006, recurentul a beneficiat de o judecată în fond în faţa unei instanţe de judecată, tocmai în temeiul accesului liber la justiţie şi a dreptului la un recurs efectiv, ca şi de o cale de atac ordinară. Aceasta, în condiţiile în care art. 21 alin. (1) din Constituţia României nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate.

Cu toate acestea, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul beneficiază de o anumită marjă de apreciere, după cum a statuat constant în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului (de exemplu, în cauza Trif c. României).

Aşadar, legiuitorul are competenţa exclusivă de a institui reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificaţia liberului acces la justiţie nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.

Cum art. 129 din Constituţie nu conţine dispoziţii cu privire la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci instituie posibilitatea părţilor interesate şi a Ministerului Public de a le exercita, dar în condiţiile legii, Înalta Curte reţine, în considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, că decizia atacată are caracter definitiv, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând întemeiată excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă A. în calitate de lichidator judiciar al S.C. B. S.A., va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 987 A din 14 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca inadmisibil.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2019.