Insolvency concession termination ruling final; appeal inadmissible, Court of Appeal decision upheld.

Şedinţa publică din data de 17 mai 2019

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vrancea pe 05 octombrie 2016, reclamanta A. S.R.L. Focşani a solicitat, în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, să se constate nulitatea absolută a deciziilor de denunţare a contractelor de concesiune nr. x din 29 iunie 2006 şi nr. 44 din 15 septembrie 2005 şi să fie obligată pârâta să respecte imputaţia plăţii pentru suma de 18.500 RON reprezentând debite ulterioare deschiderii procedurii.

Prin sentinţa civilă nr. 510 din 19 decembrie 2016, Tribunalul Vrancea a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a deciziilor AGENŢIEI DOMENIILOR STATULUI de denunţare unilaterală a contractelor nr. x din 15 septembrie 2005 şi nr. 29 din 29 iunie 2006. Totodată, a constatat achitate obligaţii născute ulterior deschiderii procedurii în sumă de 18.500 RON.

Împotriva sentinţei, dar şi a încheierii de şedinţă din 13 decembrie 2016, a declarat apel apelanta-pârâtă AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă pe 09 ianuarie 2017.

Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a Civilă, prin decizia nr. 129 din 12 aprilie 2017, a admis apelul declarat de pârâta Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti.

A schimbat în tot, sentinţa apelată şi, în rejudecare, a respins ca nefondată, cererea formulată de către reclamanta-debitoare A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar CII B. şi prin administrator special C..

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac a recursului, invocând, printre altele, faptul că decizia atacată este definitivă, în raport cu dispoziţiile art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Prin încheierea pronunţată la data de 19 octombrie 2018 Înalta Curte, în complet de filtru, a dispus comunicarea către părţi a raportului întocmit în cauză prin care s-a concluzionat în sensul că recursul este inadmisibil.

Excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, este întemeiată şi va fi admisă pentru motivele ce succed.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, legiuitorul a determinat obiectul recursului, prin raportare la trei categorii de hotărâri judecătoreşti şi a instituit altele, care nu sunt susceptibile de recurs.

A suprimat astfel calea de atac a recursului în ceea ce priveşte anumite categorii de litigii, printre care şi cele pentru care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

În speţă, s-a dedus judecăţii o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 85/2014, raportat la care s-a stabilit şi competenţa materială a tribunalului în soluţionarea în primă instanţă a cauzei.

Or, dispoziţiile Legii nr. 85/2014 recunosc numai calea de atac a apelului împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate de judecătorul-sindic.

Astfel, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, hotărârile curţii de apel pronunţate în calea de atac a apelului declarat împotriva hotărârilor judecătorului-sindic sunt definitive.

În aceste condiţii, Înalta Curte subliniază că filosofia Legii nr. 85/2014 este în sensul recunoaşterii unei singure căi de atac, respectiv apelul, în materia pe care o reglementează.

Deşi art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, consacră dreptul de acces la instanţă, acesta nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, pentru că instituirea căilor de atac, prin natura lor, reclamă o reglementare din partea statului.

Limitările astfel aplicate nu trebuie să restricţioneze sau să reducă accesul persoanei la justiţie într-o asemenea măsură încât dreptul să fie afectat în substanţa sa (Angel Angelov c. Bulgariei, Kreuz c. Poloniei), dar, în speţă, instanţa supremă constată că, dincolo de prevederile exprese ale Legii nr. 85/2006, recurentul a beneficiat de o judecată în fond în faţa unei instanţe de judecată, tocmai în temeiul accesului liber la justiţie şi a dreptului la un recurs efectiv, ca şi de o cale de atac ordinară. Aceasta, în condiţiile în care art. 21 alin. (1) din Constituţia României nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate.

Cu toate acestea, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul beneficiază de o anumită marjă de apreciere, după cum a statuat constant în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului (de exemplu, în cauza Trif c. României).

Aşadar, legiuitorul are competenţa exclusivă de a institui reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificaţia liberului acces la justiţie nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.

Cum art. 129 din Constituţie nu conţine dispoziţii cu privire la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci instituie posibilitatea părţilor interesate şi a Ministerului Public de a le exercita, dar în condiţiile legii, Înalta Curte reţine, în considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, că decizia atacată are caracter definitiv, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În considerarea celor ce preced, constatând că excepţia invocată de intimata - pârâtă este fondată, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR CII B. ŞI ADMINISTRATOR SPECIAL C. împotriva deciziei nr. 129/2017 din 12 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, ca inadmisibil.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2019.