Recus de muncă privind grupele de muncă: recurs respins ca inadmisibil

Şedinţa publică din data de 17 mai 2019

Asupra recursului de faţă;

Prin acţiunea civilă disjunsă înregistrată cu nr. x/2015 din 22 decembrie 2015, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. au chemat în judecată pe pârâtele S.C. K. S.R.L., S.C. L. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să se constate că în perioadele menţionate expres în acţiune au lucrat efectiv în procent de 100 % din programul de lucru, la instalaţii, în secţii cuprinse în grupele I, a II-a de muncă, respectiv condiţii deosebite de muncă şi să se dispună obligarea pârâtelor la emiterea unor adeverinţe în acest sens.

Prin sentinţa civilă nr. 4405 din 11 noiembrie 2017, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţii C. şi G., ca neîntemeiată.

A luat act că reclamanta D. a renunţat la judecarea acţiunii formulate împotriva pârâtelor S.C. K. S.R.L., S.C. L. S.A..

A admis acţiunea precizată formulată de reclamanţii A., B., E., F., H., I., J., împotriva pârâtelor S.C. K. S.R.L., S.C. L. S.A., şi în consecinţă:

A constatat că reclamanţii, cu excepţia reclamanţilor susmenţionaţi, beneficiază de grupa a II-a de muncă, în procent de 100 % din programul de lucru, pentru activitatea desfăşurată în cadrul unităţilor pârâte, în perioadele expres menţionate în raportul de expertiză M., parte integrantă din prezenta hotărâre şi a obligat pârâtele să le elibereze adeverinţe în acest sens reclamanţilor.

Împotriva acestei decizii a declarat apel apelanta-pârâtă S.C. L. S.A şi S.C. K. S.R.L.

Prin decizia nr. 591 din 08 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, s-a admis apelul declarat de pârâta S.C. L. S.A. şi de pârâta S.C. K. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 4405 din 11 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A., B., C., D., E., G., H., I., J..

A fost schimbată, în parte, sentinţa în sensul că, pe fond, s-a respins acţiunea precizată ca neîntemeiată.

S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

La data de 08 mai 2018, recurenta F. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 591 din 08 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, prin care a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii apelate iar pe fond, admiterea acţiunii şi menţinerea dispoziţiilor sentinţei primei instanţe.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă nu a invocat niciunul din motivele de casare prevăzute art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nici nu a adus vreo critică deciziei recurate.

Prin întâmpinarea înregistrată la 10 iulie 2018, intimatele-pârâte S.C. L. S.A. şi S.C. K. S.R.L. au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului arătând că prezentul litigiu se încadrează în materia conflictelor de muncă şi potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi art. 241 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, decizia recurată nu este supusă căii de atac a recursului şi excepţia nulităţii recursului pentru lipsa motivării.

Prin încheierea din 07 decembrie 2018, pronunţată în complet de filtru de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză prin care s-a concluzionat în sensul că recursul este inadmisibil.

Excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimatele-pârâte, este întemeiată pentru motivele ce se vor arăta.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, legiuitorul a determinat obiectul recursului, prin raportare la trei categorii de hotărâri judecătoreşti şi a instituit altele, care nu sunt susceptibile de recurs.

A suprimat astfel calea de atac a recursului în ceea ce priveşte anumite categorii de litigii, printre care şi cele pentru care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

În speţă, s-a dedus judecăţii o cerere având ca obiect constatare grupe de muncă, cerere ce se încadrează în materia conflictelor de muncă, raportat la care s-a stabilit şi competenţa materială a tribunalului în soluţionarea în primă instanţă a cauzei.

Deşi art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, consacră dreptul de acces la instanţă, acesta nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, pentru că instituirea căilor de atac, prin natura lor, reclamă o reglementare din partea statului.

Limitările astfel aplicate nu trebuie să restricţioneze sau să reducă accesul persoanei la justiţie într-o asemenea măsură încât dreptul să fie afectat în substanţa sa (Angel Angelov c. Bulgariei, Kreuz c. Poloniei), dar, în speţă, instanţa supremă constată că, dincolo de prevederile exprese ale Legii nr. 85/2006, recurentul a beneficiat de o judecată în fond în faţa unei instanţe de judecată, tocmai în temeiul accesului liber la justiţie şi a dreptului la un recurs efectiv, ca şi de o cale de atac ordinară. Aceasta, în condiţiile în care art. 21 alin. (1) din Constituţia României nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate.

Cu toate acestea, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul beneficiază de o anumită marjă de apreciere, după cum a statuat constant în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului (de exemplu, în cauza Trif c. României).

Aşadar, legiuitorul are competenţa exclusivă de a institui reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificaţia liberului acces la justiţie nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.

Cum art. 129 din Constituţie nu conţine dispoziţii cu privire la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci instituie posibilitatea părţilor interesate şi a Ministerului Public de a le exercita, dar în condiţiile legii, Înalta Curte reţine, în considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, că decizia atacată are caracter definitiv, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând întemeiată excepţia inadmisibilităţii invocată de intimatele-pârâte, va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-reclamantă F. împotriva deciziei nr. 591 din 08 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2019.