Prosecutor's salary claim: negative conflict of jurisdiction resolved by assigning competence to the court in the neighboring appellate circumscription under Article 127 CPC

Şedinţa publică din data de 17 mai 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I Civilă, la data de 10.08.2017, reclamanţii A., B., C., D. E., F., G., H., I., J., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov, Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării au solicitat obligarea pârâţilor să plătească reclamanţilor, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare pentru fiecare gradaţie, vechime în funcţie, care să includă cumulat: drepturile reprezentând creşteri salariale de 18% începând cu luna noiembrie 2013 până la data pronunţării hotărârii precum şi în continuare creşteri compuse din 2%, 5% şi 11% acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive în baza O.G. nr. 10/2007 de care se bucură o parte din magistraţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; drepturile salariale reprezentând creşteri salariale de 7% începând cu luna noiembrie 2013 până la data pronunţării hotărârii precum şi în continuare creşteri compuse din 1%, 1% şi 5% acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive în baza O.G. nr. 3/2006 de care se bucură o parte din magistraţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, dobânda penalizatoare.

În şedinţa de judecată din data de 29.01.2018 instanţa a dispus disjungerea cauzei în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii C. K., G., I. şi J. şi formarea unor noi dosare pentru fiecare dintre aceşti reclamanţi.

Cererea formulată de reclamanta C. a fost înregistrată sub nr. x/2018, pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I Civilă.

La data de 26.02.2018, instanţa a rămas în deliberare asupra excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Prahova, invocată din oficiu.

Prin sentinţa civilă nr. 776/26.02.2018, Tribunalul Prahova a admis excepţia necompetenţei teritoriale a cauzei şi a declinat cauza spre competentă soluţionare în favoarea Tribunalului Vaslui.

În motivarea acestei sentinţe, Tribunalul Prahova a reţinut că dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevăd că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, iar art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul. A mai reţinut instanţa că, în speţă, sunt incidente prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

A avut în vedere Tribunalului Prahova că acesta reprezintă un caz de necompetenţă teritorială exclusivă, prin urmare de ordine publică, că reclamanta are domiciliul în municipiul Bârlad şi că, potrivit art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, competenţa, din punct de vedere al legii speciale, aparţine acestei din urmă instanţe, dispoziţia fiind instituită exclusiv în interesul reclamantului.

Tribunalul Vaslui, secţia Civilă, prin sentinţa civilă nr. 543 din 17 mai 2018, a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2018.

Asupra excepţiei necompetenţei teritoriale invocată din oficiu, Tribunalul Vaslui a reţinut următoarele:

Reclamanta îndeplineşte funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cornetu. În această calitate a formulat prezenta cerere, ce formează obiectul dosarului nr. x/2018, devenit ulterior, în ceea ce o priveşte, dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Vaslui, alegându-şi domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură în judeţul Ilfov, comuna Cornetu.

Potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, care constituie norma generală în conflictele de muncă "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

Dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii sunt completate de art. 210 din Legea nr. 62/2011- legea dialogului social, care constituie o normă specială, derogatorie de la norma comună, care prevede că "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Acest text instituie o competenţă teritorială alternativă în cazul salariaţilor, aceştia putând introduce acţiunea fie la domiciliul lor, fie la instanţa în a cărei rază teritorială se află locul lor de muncă.

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu aplicarea dispoziţiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este una alternativă (fie cea de la locul unde îşi are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

În cauză, reclamanta a ales să sesizeze instanţa de la locul de muncă, respectiv una din instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia din curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Instanţa a constatat că declinarea competenţei către instanţa de la domiciliul reclamantei lipseşte de conţinut dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, ce reglementează competenţa facultativă şi nu ia în considerare calitatea circumstanţiată a reclamantei - procuror, căruia legiuitorul a găsit de cuviinţă să-i rezerve dispoziţii speciale, care nu s-au regăsit în normele procesuale ale vechiul C. proc. civ.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa nr. 6066 din 25 iulie 2018, a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Asupra excepţiei necompetenţei teritoriale invocată din oficiu, Tribunalul Bucureşti a reţinut următoarele:

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa.

Totodată, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede faptul că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din termenii textelor enunţate rezultă că, în domeniul conflictelor de muncă, competenţa teritorială este exclusivă, reclamantul având alegerea instanţei competente, potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011.

În prezenta cauză, reclamanta a înţeles să sesizeze una din instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, respectiv Tribunalul Prahova, în temeiul dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ.

În privinţa incidenţei art. 127 C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti a avut în vedere decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7 din 16 mai 2016 reţinând faptul că, întrucât criteriul avut în vedere de reclamantă în alegerea instanţei competente a fost acela al locului de muncă, instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza este Tribunalul Ilfov în considerarea faptului că reclamanta deţine calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu.

Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, prin sentinţa nr. 3186 din 21 noiembrie 2018, a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.

A constatat ivit conflictul negativ de competenţă iar, în temeiul art. 134 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecăţii şi înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În fundamentarea acestei soluţii Tribunalul Ilfov a reţinut, în esenţă, următoarele:

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62 din 2011, privind dialogul social, cu cele ale art. 116 C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 216 din Legea nr. 62 din 2011, rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este una alternativă, (fie cea de la locul unde îşi are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Ipoteza anterior menţionată are în vedere situaţia în care cererea de chemare în judecată este formulată de către angajat, doar acesta din urmă având, în mod obiectiv, alegerea între instanţa de la locul în care îşi are domiciliul şi instanţa de la locul în care îşi are locul de muncă, aceasta fiind situaţia şi în cauza de faţă, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost promovată de către angajat împotriva angajatorului.

Reclamanta nu a realizat o alegere între instanţele deopotrivă competente, şi anume între Tribunalul Ilfov (ca instanţă competentă teritorial, din perspectiva locului de muncă al reclamantei) şi Tribunalul Vaslui (ca instanţă competentă teritorial, din perspectiva domiciliului reclamantei), o astfel de alegere trebuind să fie expresă, iar nu dedusă pe cale de interpretare.

Înalta Curte, legal învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă creat în urma declinărilor succesive de competenţă, în condiţiile art. 133 pct. 2 teza a II-a din C. proc. civ., constată că Tribunalul Prahova este instanţa competentă teritorial în soluţionarea pricinii, pentru motivele se vor arăta în continuare.

În materia conflictelor de muncă instanţa competentă teritorial este reglementată de norme cu caracter imperativ.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparţine instanţei de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi text de lege, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru fiecare dintre reclamanţi.

În temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Reglementările din materia conflictelor de muncă la care s-a făcut trimitere sunt edictate în beneficiul reclamantului, scopul normei fiind acela de a asigura acestuia accesul la o instanţă aflată în proximitatea domiciliului, sau după caz, a locului său de muncă.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ. dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, aceste dispoziţii aplicându-se în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor conform alin. (3) al aceluiaşi text de lege.

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018, a statuat în sensul că noţiunea de judecător din cuprinsul art. 127 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. îşi găseşte sens numai în măsura în care aceasta vizează şi instanţa de judecată astfel încât competenţa facultativă urmează a se aplica şi în ipoteza în care instanţa de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Reclamanta, având funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cornetu, s-a prevalat, prin cererea de chemare în judecată, de dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. şi a sesizat Tribunalul Prahova, ca instanţă de acelaşi grad cu cea în mod normal competentă, aflată în circumscripţia unei curţi de apel învecinate cu curtea de apel în circumscripţia căreia îşi desfăşoară activitatea de procuror.

În contextul arătat, învestind Tribunalul Prahova cu soluţionarea cererii sale, reclamanta şi-a exercitat, în mod valabil, dreptul de opţiune.

În considerarea celor preced, văzând dispoziţiile art. 135 şi următoarele din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Prahova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2019.