Exequatur of Foreign Judgment: Limits of Domestic Court Review on Service and Document Authenticity Under Bilateral Legal Assistance Treaty

Şedinţa publică din data de 17 mai 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 485 din data de 27 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia I civilă în dosarul nr. x/2015, a fost admisă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect exequator (recunoaşterea înscrisurilor şi hotărârilor străine).

S-a dispus recunoaşterea în România şi a fost încuviinţată executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentinţa pe motivul omiterii, număr oficial 7P-1548/2012 a Tribunalului General Suboviţa, rămasă irevocabilă la 20 decembrie 2012 şi executorie la 08 ianuarie 2013, privind pe reclamantul creditor C. şi pe pârâtul debitor B., pentru suma de 9.000 Euro la care se adaugă dobânda stabilită prin titlu.

S-a dispus conversia sumei menţionate în RON, la cursul de schimb din ziua de 08 ianuarie 2013.

A fost autorizat executorul să treacă la executarea silită a creanţei.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat apel în termenul legal pârâtul B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin sentinţa nr. 422 din 06 februarie 201, Curtea de Apel Craiova, secţia I Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B..

În pronunţarea acestei sentinţe instanţa a reţinut, în esenţă, că verificările impuse de art. 1095 C. proc. civ. instanţei române sunt limitate la respectarea următoarelor condiţii: hotărârea să fie definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată; instanţa care a pronunţat-o să fi avut, potrivit legii statului de sediu, competenţa să judece procesului fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezenţa pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicţii; să existe reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea, condiţie care decurge implicit din existenţa acordului bilateral între România şi fosta RFP Iugoslavia privind asistenţa juridică, ratificat prin Decretul nr. 24/1961.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-pârât B..

Recurentul-reclamant îşi subsumează criticile motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 6 C. proc. civ.

Recurentul reproşează instanţei de apel că a ignorat prevederile art. 1097 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 1098 C. proc. civ. şi că nu a analizat criticile dezvoltate prin apel, raportat la argumentele regăsite în considerentele deciziei.

O altă critică vizează încălcarea dreptului la apărare dedus din modul în care i-a fost soluţionată cererea de amânare formulată de avocat la ultimul termen de fond, cu nerespectarea art. 222 C. proc. civ., a art. 6, 8,13 şi 14 C. proc. civ.

Recurentul arată că i-a fost ignorată cererea de repunere a cauzei pe rol.

De asemenea, recurentul critică faptul că instanţa de apel a îmbrăţişat analiza realizată de instanţa de fond cu privire la îndeplinirea condiţiilor necesare admisibilităţii cererii de recunoaştere, ignorând apărările sale.

Referindu-se la probatoriile administrate, recurentul precizează că înscrisurile depuse în limba sârbă nu sunt copiile conformate de instanţa din Subotica, ci nişte simple copii xerox, fiind depuse "în original" doar traducerile autorizate, o copie simplă a unui înscris neavând nicio valoare probatorie ceea ce justifica necesitatea să fie depuse documentele în limba sârbă, în forma în care au fost eliberate de instanţa din Serbia. Ca un argument suplimentar legat de încălcarea dreptului la apărare dar şi legat de ignorarea apărărilor sale recurentul arată că a contestat înscrisurile şi în faţa instanţei de apel, atât prin cererea de apel cât şi prin cererea de repunere pe rol şi notele de probatorii, dar că instanţa a ignorant aceste aspecte.

Consideră recurentul că, prin prisma prevederilor art. 1097 alin. (1) C. proc. civ. dar şi prin cele ale Tratatului ratificat prin Decretul nr. 24/1961, soluţia corectă era de respingere a cererii de recunoaştere a sentinţei, motivat de faptul că documentele depuse la dosar nu au dovedit nici pe departe că în procesul respectiv i s-ar fi respectat dreptul la apărare, că ar fi fost legal citat, recurentul arătând că pune sub semnul întrebării şi caracterul definitiv al hotărârii faţă de faptul că nu există dovada legală că i s-a comunicat sentinţa.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Critica recurentului, privind nerespectarea de către prima instanţă a dreptului la apărare al pârâtului a primit o corectă dezlegare din partea instanţei de control judiciar.

Potrivit art. 222 alin. (1) C. proc. civ. amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei, iar conform alin. (2) al aceluiaşi text de lege, când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise.

Aceste dispoziţii au fost pe deplin respectate de instanţa de apel, întrucât art. 222 alin. (1) C. proc. civ. instituie în sarcina judecătorului facultatea şi nu obligaţia de a încuviinţa o atare cerere, acesta fiind singurul în măsură de a aprecia asupra caracterului excepţional al motivelor invocate.

De altfel, instanţa, respingând motivat cererea de amânare, a făcut în mod corect aplicarea dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol, dispunând amânarea pronunţării.

Pentru motivele arătate nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de control judiciar a dispoziţiilor procesuale ce reglementează dreptul la un proces echitabil - art. 6 C. proc. civ., principiul exercitării drepturilor procesuale în condiţii de egalitate şi de nediscriminare - art. 8 C. proc. civ., dreptul la apărare - art. 13 C. proc. civ., principiul contradictorialităţii - art. 14 C. proc. civ.

Motivul de recurs vizând neanalizarea de către instanţa de apel a criticilor formulate de recurentă prin raportare la dispoziţiile art. 1096 C. proc. civ., ce reglementează condiţiile recunoaşterii hotărârilor străine şi la dispoziţiilor art. 1097 C. proc. civ., ce au ca obiect de reglementare motivele de refuz ale recunoaşterii hotărârilor străine, dar şi la cele ale Tratatului ratificat prin Decretul nr. 24/1961, este, de asemenea, nefondat.

Astfel cum reiese din cuprinsul deciziei atacate, instanţa de apel a răspuns, punctual, şi acestor critici, reţinând în considerente următoarele:

"Referitor la fondul cauzei, Curtea reţine că prima instanţă a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 1095 şi urm. C. proc. civ., coroborate cu prevederile Tratatului bilateral încheiat între România şi fosta RFP Iugoslavia privind asistenţa juridică, ratificat prin Decretul nr. 24/1961, cât priveşte recunoaşterea pe teritoriul României a hotărârii pronunţată în Serbia şi încuviinţarea executorii silite a acesteia, devenită titlu executoriu.

Contrar susţinerilor apelantului, la dosar au fost depuse documentele prevăzute de art. 1100 C. civ., constând în: copia hotărârii străine şi dovada caracterului definitiv al acesteia, precum şi actul oficial care atestă că citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute în timp util de partea împotriva căreia s-a pronunţat, toate însoţite de traduceri autorizate. Cerinţa de supralegalizare prevăzută de alin. (2) al art. 1100 C. proc. civ. nu era necesară, între state existând tratatul bilateral mai sus menţionat, care permite scutirea de la efectuarea acestei formalităţi, potrivit art. 1093 alin. (3) C. proc. civ.

Întrucât autenticitatea traducerii în raport de originalul înscrisurilor a fost confirmată de traducătorul judiciar autorizat, solicitarea apelantului ca intimatul reclamant să depună la dosar dovada conformităţii copiilor cu originalele, care să provină de la instanţa sârbă emitentă, a fost apreciată ca inutilă şi a fost respinsă ca atare. Subsecvent, este nefondată susţinerea potrivit căreia prima instanţă ar fi dat relevanţă juridică unor copii simple de pe înscrisurile prevăzute de lege, care nu poartă menţiunea că sunt conforme cu originalul, câtă vreme actele menţionate au fost însoţite de traduceri autorizate, cu respectarea întocmai a dispoziţiilor art. 1100 alin. (2) C. proc. civ.

Tribunalul a apreciat corect că, în condiţiile în care prin înscrisul oficial depus la dosarul de fond, s-a atestat de instanţa a cărei hotărâre se cere a fi recunoscută şi încuviinţată executarea că pârâtului i-a fost comunicat actul de sesizare a instanţei şi hotărârea pronunţată, precum şi că a fost citat la timp, potrivit Legii privind procedura civilă a Republicii Serbia, instanţa română sesizată nu este îndrituită să verifice în fond veridicitatea acestor menţiuni. Aprecierea încălcării dreptului la apărare, care ar putea constitui, potrivit art. 1097 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., un motiv de refuz al recunoaşterii, se face potrivit legii procedurale aplicabile pe teritoriul statului care a pronunţat hotărârea, şi nu potrivit legii române. Instanţa română nu exercită competenţe de instanţă de control judiciar şi nu poate cenzura legalitatea hotărârii străine.

Astfel, în verificarea acestei condiţii, instanţa română are în vedere menţiunile din adeverinţa nr. x/15.05.2015, emisă de instanţa străină potrivit cărora pârâtul a fost citat în timp util, precum şi menţiunea aplicată pe hotărâre, privind caracterul irevocabil dobândit la data de 10.12.2012 .Împrejurarea invocată de apelant, potrivit căreia comunicarea hotărârii nu s-a realizat în mod legal, întrucât la rubrica destinatarului a fost trecut numele reclamantului, în loc de cel al pârâtului, este corectă, însă nu produce efectele juridice invocate şi anume nelegalitatea procedurii de comunicarea acestui act procedural, şi pe cale de consecinţă, paralizarea rămânerii irevocabile a hotărârii, câtă vreme aşa cum reiese din avizul de recepţie, actul a fost comunicat la adresa pârâtului, fiind primit de mama acestuia, iar prin certificatul emis de instanţa sârbă la data de 17.08.2017 a fost remediată eroarea materială cât priveşte numele destinatarului, acesta fiind corect indicat ca fiind cel al pârâtului.

Verificările impuse de art. 1095 C. proc. civ. instanţei române sunt limitate la respectarea următoarelor condiţii: hotărârea să fie definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată, pentru argumentele mai sus menţionate; instanţa care a pronunţat-o să fi avut, potrivit legii statului de sediu, competenţa să judece procesului fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezenţa pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicţii: să existe reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea, condiţie care decurge implicit din existenţa acordului bilateral între România şi fosta RFP Iugoslavia privind asistenţa juridică, ratificat prin Decretul nr. 24/1961.

Constatând îndeplinirea acestor cerinţe, precum şi inexistenţa motivelor de refuz al recunoaşterii, aşa cum sunt enumerate de art. 1096 C. proc. civ., prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală, criticile formulate împotriva sa nefiind întemeiate".

Motivarea hotărârilor judecătoreşti se impune din perspectiva dreptului la un proces echitabil, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanţele concrete ale cauzei, a fost soluţionat procesul.

Exigenţa motivării este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, în condiţiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, în cadrul dreptului la un proces echitabil analizându-se şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv.

Din această perspectivă, se constată că instanţa de apel a procedat la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor, apreciind totodată şi asupra pertinenţei acestora, astfel că obligaţia ce îi revenea, de a răspunde prin motivare la toate argumentele prezentate de recurentă, - inclusiv la cele formulate prin raportare la art. 1096 C. proc. civ., la art. 1097 C. proc. civ. şi la Tratatul ratificat prin Decretul nr. 24/1961 -, a fost îndeplinită conform exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ.

Prin urmare, nici critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., nu poate fi reţinută.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat şi, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât să plătească intimatului-reclamant suma de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul pentru plata avocatului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 422/2018 din 06 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul să plătească intimatului A. suma de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2019.