Bank's appeal dismissed; abusive variable-interest clause declared null and refund ordered.

Şedinţa publică din data de 16 mai 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, prin decizia nr. 128/2018, pronunţată la data de 01 martie 2018, în dosarul nr. x/2016, a admis apelul promovat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 348/17.03.2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a modificat-o în parte, în sensul că: a admis în parte cererea reclamanţilor A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. Bucureşti; a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei de la pct. 3.3 din contractul de credit nr. x/07.12.2005, respectiv, a părţii având următorul conţinut:

"banca poate modifica rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare (…)"; a obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma reprezentând diferenţa eventuală dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată conform ratei de 8,5 % pe an, iniţial convenită la data încheierii contractului; a obligat pârâta să achite reclamanţilor dobânda legală aferentă sumelor datorate, calculată începând cu data introducerii acţiunii, 03.02.2016 şi până la achitarea efectivă a sumelor datorate; a obligat pârâta să achite reclamanţilor suma de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente judecăţii la instanţa de fond, şi a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate ce nu contravin prezentei decizii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta C. S.A. BUCUREŞTI, la data de 13 iunie 2018, solicitând admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, casarea în parte a hotărârii recurate, iar, pe fond, respingerea în totalitate a acţiunii reclamanţilor, în sensul respingerii capetelor de cerere privind constatarea nulităţii absolute parţiale a clauzei referitoare la dobândă (art. 3.3. teza a II-a contract de credit), şi restituirea sumelor percepute în temeiul clauzei anulate. Drept efect al casării, în temeiul dispoziţiilor art. 500 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat să se constate desfiinţate de drept eventualele acte de executare ce vor fi efectuate împotriva băncii, în baza deciziei recurate şi, în consecinţă, să se dispună restituirea sumelor de bani încasate de reclamanţi în urma unei asemenea executări; cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru în recurs.

În recursul său, întemeiat în drept în prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) Noul C. proc. civ., recurenta- pârâtă C. S.A. Bucureşti a relevat istoricul cauzei şi, în dezvoltarea motivelor de nelegalitate aduse deciziei recurate, a invocat, în esenţă, următoarele motive:

În prezenta cauză, instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală în privinţa cererii de constatare nulitate absoluta a clauzei de dobânda de la art. 3.3 teza a II-a contract de credit, şi a cererii de restituire a sumei percepute in temeiul acestei clauze, prin încălcarea si aplicarea greşita a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 si ale art. 969, 970, 1169,1079 vechiul C. civ.

În ce priveşte critica prin care a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, recurenta- pârâtă a arătat că, un prim aspect este cel legat de faptul ca dobânda este o componenta esenţiala a preţului creditului, or, cat timp clauzele care o stipulează sunt redactate in mod clar si inteligibil, instanţa de apel nu putea sa treacă la analiza îndeplinirii celorlalte condiţii şi, astfel, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 act normativ care a transpus in dreptul naţional Directiva nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele încheiate cu consumatorii.

În speţă, a susţinut recurenta, este mai mult decât evident ca reclamanţii si-au asumat expres prin semnătura caracterul revizuibil/variabil al dobânzii, având la momentul încheierii contractului de credit reprezentarea ca dobânda este variabilă, la data încheierii acestui contract - 07.12.2005, neexistând obligaţia legala de a prezenta în contractul de credit formula de calcul a dobânzii variabile şi nici de raportare a dobânzii la indicele variabil EURIBOR.

Existenţa în contractul de credit a clauzei care prevede o variaţie a dobânzii, fără a se detalia şi o formulă de calcul a acesteia, a arătat recurenta că este în acord cu legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului, reglementări în raport de care se apreciază şi valabilitatea clauzelor acestuia, în continuare, fiind evocate de către recurentă prevederile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi ale art. 4 alin. 1I din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993.

Faţă de faptul că, în chiar contractul de credit s-au prevăzut natura dobânzii (revizuibila), cât şi criteriul obiectiv în baza căruia rata dobânzii curente putea fi revizuită, susţine recurenta, rezultă cu evidenţă că C. si-a îndeplinit, in mod adecvat obligaţia de informare, iar clauzele in discuţie, cat si Contractele de credit in ansamblul sau, corespund exigentelor de transparenta prevăzute de lege.

Recurenta- pârâtă a arătat că ulterior, clauza privind criteriul evoluţiei pieţei financiare a fost modificata prin actul adiţional din septembrie 2010, in sensul calculării dobânzii variabile după formula EURIBOR 6 luni + marja băncii (formula legala), iar în actul adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, acceptat tacit de reclamant, sunt clar explicate formula de calcul a dobânzii, datele de actualizare a dobânzii in funcţie de indicele EURIBOR la 6 luni(30 iunie si 31 decembrie ale fiecărui an).

A mai precizat recurenta că prin acest act adiţional nu au avut loc modificări de dobândă, menţinându-se dobânda variabilă percepută la acea dată (8,5%), dar exprimată printr-o formula de calcul, raportându-se la un singur indicator financiar (in cauză, LIBOR), spre deosebire de perioada anterioara acestei Ordonanţe când se raporta la mai mulţi indici financiari (ex. CDS).

Sub un al doilea aspect, referitor la negociere, recurenta- pârâtă a menţionat că nu există nicio dispoziţie legala care ar obliga profesionistul, inclusiv din perspectiva poziţiei de "superioritate" care ii este acordata, sa forţeze sau sa insiste in negocierile cu potenţialii clienţi si sa parcurgă aceasta etapa intr-un alt mod decât cel in genere prevăzut in materia contractelor de cadrul normativ legal, iar preţul creditului nu se poate forma niciodată prin negocierea individuala a băncii cu fiecare client al sau, lucru care nu este posibil, în condiţiile în care banca are mii de clienţi. Astfel, reclamanţii nu au făcut dovada existenţei unui dezechilibru semnificativ, cauzat ca urmare a inserării sau aplicării clauzei criticate.

Referitor la condiţia bunei-credinţe, recurenta- pârâtă a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material prevăzute la art. 14 Noul C. civ., respectiv art. 1169 si art. 1899 vechiul C. civ., în cauza pendinte, nefiind făcută nicio dovadă în sprijinul relei-credinţe invocate in privinţa sa.

Totodată, a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969 vechiul C. civ.

Prin constatarea nulităţii absolute a clauzei de la art. 3.3 teza a II-a contract de credit, instanţa de apel a modificat dobânda creditului din variabila in fixa pana la actul adiţional din 2010, în dispreţul dispoziţiilor contractuale de la art. 3.1 contract de credit care prevede dobânda variabilă, iar prin acţiunea lor, reclamanţii încearcă să-şi retracteze parţial cuvântul dat la încheierea contractului, invocând cauze ulterioare semnării contractului si distorsionând cu rea-credinţă ceea ce au înţeles şi au acceptat ca fiind clar şi inteligibil exprimat şi, mai ales, ca fiind echilibrat, faţă de principiile autonomiei de voinţa si forţei obligatorii a contractului, cererea reclamanţilor, prin care aceştia urmăresc modificarea preţului contractului de credit, fiind inadmisibilă.

În consecinţă, printr-o ultimă critică în recurs, recurenta- pârâtă a susţinut că hotărârea în cauză este nelegală în privinţa restituirii sumelor percepute în temeiul clauzei declarate abuzive, şi, în principal, cererea reclamanţilor de restituire a sumei plătite in temeiul clauzei criticate este nejustificata pentru lipsa caracterului abuziv al acestei clauze, iar, în subsidiar, a solicitat să se constate că nu sunt sume de restituit drept consecinţă a anulării clauzei de la art. 3.3 teza a II a contract de credit.

Astfel cum a arătat în toate susţinerile sale, menţionează recurenta, clauza de la art. 3.3 teza a II a contract de credit, anulată de instanţa de apel, a fost în vigoare până la actul adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, act adiţional prin care aceasta clauza a fost modificata in sensul ca dobânda revizuibila este calculata după formula de calcul EURIBOR la 6 luni + marja băncii. Or, de la data încheierii contractului de credit şi până la implementarea formulei legale de calcul a dobânzii, procentul de dobândă a fost acelaşi - de 8/5%, dobânda nefiind modificată şi deci, nefiind aplicat criteriul de modificare a ratei dobânzii in funcţie de evoluţia pieţei financiare.

Prin Rezoluţia din 27 iulie 2018, s-a dispus comunicarea recursului către intimaţii- reclamanţi A. şi B. şi către intimata- pârâtă C. S.A.- AGENŢIA ŞTEFAN CEL MARE IAŞI, intimaţii- reclamanţi A. şi B. formulând întâmpinare, la data de 11 septembrie 2018, prin care au solicitat respingerea recursului, şi menţinerea deciziei pronunţate de Curtea de Apel, ca fiind legală şi temeinică.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în raport de dispoziţiile 493 Noul C. proc. civ.

Completul de filtru C3, la data de 17 ianuarie 2019, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului către părţi, pentru ca acestea să depună puncte de vedere în scris, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului fiind comunicat părţilor, care nu au depus puncte de vedere în scris asupra raportului în termenul de 10 zile de la comunicare, prevăzut de art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Completul de filtru C3, la data de 16 mai 2019, constatând că recursul este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (6) din Noul C. proc. civ., faţă de faptul că părţile şi-au exprimat acordul ca judecata cauzei să se facă în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a reţinut cauza spre soluţionare.

Intimaţii- reclamanţi A. şi B., cărora, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 alin. (2) teza I, cu referire la art. 471 alin. (5) din Legea nr. 134/2010- noul C. proc. civ., şi art. XVII alin. (3), raportat la art. XV alin. (3) din Legea nr. 2/2013, li s-a comunicat recursul, au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, şi menţinerea deciziei pronunţate de Curtea de Apel, ca fiind legală şi temeinică.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept invocat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Una dintre condiţiile pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 din Directiva 93/13/CEE, este aceea de a nu fi negociată direct cu consumatorul.

Potrivit jurisprudenţei constante a C.J.U.E., sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE are la bază ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau de furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea influenţa conţinutul acestora (de exemplu, Hotărârea din 27.06.2000 în cauza C-244/98 Oceano Grupo Editorial, pct. 25; Hotărârea din 04.06.2009 în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt.).

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor acestei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Din prevederile legale citate se desprind câteva concluzii:

- sarcina probei negocierii aparţine profesionistului;

- negocierea trebuie să fie directă şi efectivă, ceea ce înseamnă existenţa unor probe certe că profesionistul a dat posibilitatea consumatorului să influenţeze respectiva clauză;

- negocierea unor clauze nu înseamnă automat că întreg contractul a fost negociat direct cu consumatorul, ceea ce înseamnă că profesionistul trebuie să probeze în concret negocierea fiecărei clauze, în cazul contractelor preformulate.

În speţă, suntem în prezenţa unui contract de credit ale cărui clauze sunt preformulate. Faptul că intimaţii- reclamanţi au avut posibilitatea de a lua cunoştinţă de clauzele contractului de credit anterior semnării nu echivalează cu negocierea efectivă a clauzei, în lipsa unei dovezi clare din partea băncii.

Atunci când legiuitorul a reglementat condiţia ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecţiei consumatorului în faţa unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conţinutul. Simpla semnare şi acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. Prin ipoteză, problema clauzelor abuzive se pune doar cu privire la contracte încheiate, respectiv semnate şi acceptate de către consumator. Negocierea presupune existenţa unor discuţii între părţi şi posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conţinutul contractului.

În afara ipotezei clare în care părţile au avut propuneri şi discuţii asupra clauzelor, profesionistul care prestabileşte condiţiile contractuale trebuie să facă dovada certă că a invitat consumatorul la o negociere directă, iar acesta a refuzat sau a acceptat în mod conştient clauzele contractului.

Chiar dacă ar fi avut posibilitatea să cunoască existenţa modului de formare a dobânzii la momentul semnării contractului, împrumutatul nu a avut posibilitatea de a negocia aceste clauze, fiind nevoit să semneze contractul în forma redactată şi prezentată de bancă, în caz contrar neputând obţine creditul. Recurenta-pârâtă nu a dovedit că era dispusă la vreo negociere pe acest aspect, astfel că nu i se poate imputa consumatorului că nu a încercat să negocieze clauza în discuţie.

Cum banca pârâtă nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu consumatorul clauza de la art. 3.3 din contractul de credit, deşi această probă îi revine în baza art. 4 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 193/2000, prezumţia relativă legală nu a fost răsturnată.

Aşadar, instanţa de apel a apreciat în mod corect că este îndeplinită condiţia privind caracterul nenegociat al clauzei contractuale în discuţie.

Înalta Curte reţine, deopotrivă, că şi clauza inserată la art. 3.3 fraza a II-a din contract are caracter abuziv deoarece nu au fost inserate, în mod clar şi coerent, condiţiile în care are loc modificarea dobânzii, făcându-se trimitere, în mod generic, la "evoluţia pieţei financiare" şi "politica de credite a băncii". Astfel, deşi este creată impresia unui mecanism transparent de modificare a dobânzii la momentul aniversării creditului, nu se dă posibilitatea consumatorului să verifice dobânda aplicabilă creditului.

Din modalitatea de formulare a clauzei contestate, se poate constata că, la momentul încheierii contractului, reclamanţii nu au avut posibilitatea să prefigureze condiţiile în care cuantumul dobânzii - element esenţial al contractului - va fi modificat, în lipsa unor criterii obiective, transparente şi verificabile care să fi fost menţionate ca atare în contract.

Aşadar, sintagmele utilizate în cuprinsul clauzei menţionate, respectiv "evoluţia pieţei financiare" şi "politica de credite a băncii" au caracter echivoc, consumatorul nefiind pe deplin informat cu privire la criteriile şi condiţiile care vor determina modificarea ratei dobânzii în viitor. Dezechilibrul astfel creat este semnificativ, pentru că se referă la dobânda creditului, element principal al contractului încheiat între părţi. Posibilitatea verificării condiţiilor în care vor fi modificate costurile creditului reprezintă un aspect relevant în aprecierea existenţei/inexistenţei echilibrului contractual, transparenţa în ceea ce priveşte derularea raporturilor dintre părţi pe întreaga perioadă contractuală fiind un element deosebit de important în cadrului raportului comerciant-consumator. Poziţia de inegalitate de pe care acţionează părţile în cadrul acestor raporturi juridice reclamă inserarea în contracte a unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, astfel cum dispune în mod expres art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Împrejurarea că dobânda a avut mici oscilaţii este lipsită de relevanţă, deoarece dezechilibrul semnificativ menţionat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu se referă la dimensiunea economică a prestaţiilor, ci la ruperea echilibrului contractual prin raportare la drepturile şi obligaţiile asumate de părţi la încheierea contractului. Prin urmare, orice modificare a unui element contractual în lipsa unor criterii obiective inserate ca atare în convenţia părţilor produce un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, indiferent de cuantumului prejudiciului efectiv creat cocontractantului.

Este de necontestat că, potrivit convenţiei de credit, împrumutul a fost acordat în schimbul perceperii unei dobânzi variabile/modificabile începând cu cel de-al doilea an de creditare, însă omisiunea instituţiei de credit de a prevedea în contract criterii clare şi obiective în raport de care se stabileşte dobânda aniversară revizuibilă este imputabilă acesteia, iar clauzele astfel incluse în contract se sancţionează în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000, cu consecinţele prevăzute de art. 6 din acelaşi act normativ. Prezintă relevanţă, din perspectiva legislaţiei privind protecţia drepturilor consumatorului, ca acesta din urmă să aibă posibilitatea, la încheierea contractului, să prevadă condiţiile în care costurile vor evolua, numai astfel fiind posibil a se elimina poziţia de inegalitate în care părţile acţionează în cadrul unui asemenea raport juridic. Previzibilitatea trebuie raportată în primul rând la poziţia pe care situează consumatorul la încheierea contractului, în sensul că acestuia trebuie să i se ofere informaţii complete şi transparente despre condiţiile în care se va derula raportul contractual pe toată perioada menţionată în contract. Informarea ulterioară a consumatorului, inclusiv în caz de litigiu, cu privire la temeinicia motivelor care au determinat creşterea costurilor contractului devine, în contextul prezentat, lipsită de relevanţă.

Nu poate fi reţinut argumentul întemeiat pe dispoziţiile pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, deoarece în baza acestui text legal este necesar ca motivaţia întemeiată, legată de variaţia indicilor bancari ori de creşterea costurilor de creditare şi în general de evoluţia pieţei financiar-bancare, să fie trecută în mod concret în contract, prin raportare la noţiuni uşor identificabile şi determinabile în raport de elemente obiective, în scopul eliminării oricărui arbitrariu în evoluţia ulterioară a raportului contractual.

Înalta Curte reţine, totodată, că problematica variaţiilor costurilor unui contract încheiat între un operator economic şi un consumator a fost tratată în repetate rânduri de C.J.U.E., care, în jurisprudenţa sa, a stabilit că este necesară inserarea în asemenea contracte a unor criterii clare şi inteligibile, în baza cărora consumatorul să poată prefigura eventualele modificări ale costurilor contractuale, dat fiind că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 - transpusă prin Legea nr. 193/2000 - se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora. Astfel, în Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG, C.J.U.E. a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut de asemenea că în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, că este esenţial ca persoana fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Constatând că a dispărut temeiul care justifica reţinerea de către recurenta- pârâtă a sumelor încasate în plus ca urmare a majorării dobânzii, în temeiul art. 1092 din C. civ. de la 1864, Înalta Curte apreciază că este justificată obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumei reprezentând diferenţa eventuală dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată conform ratei de 8,5 % pe an, iniţial convenită la data încheierii contractului, la care se vor adăuga dobânzile legale penalizatoare, conform art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Faţă de acestea, găsind că nu este incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a Noul C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

Aşa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. S.A. BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 128/2018 din 01 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2019.