Competence of specialized civil section in direct action against insurer for statutory auto liability coverage

Şedinţa publică din data de 16 mai 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 393/6.03.2018 Tribunalul Tulcea a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., în contradictoriu cu pârâta S.C. G. S.A., obligând pârâta la plata daunelor morale şi materiale în cuantum total de 147.318,06 RON.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Tulcea a reţinut, în esenţă, că fiul, respectiv nepotul reclamanţilor a decedat în urma unui accident rutier. La data producerii accidentului îşi producea efectele poliţa de asigurare de răspundere civilă auto de tip RCA, încheiată de către asigurătorul G. S.A. şi că sunt întrunite toate condiţiile pentru atragerea răspunderii delictuale conform C. civ.

Împotriva sentinţei civile nr. 393 din 6 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal a formulat apel pârâta S.C. G. S.A., criticând soluţia primei instanţe pentru netemeinicie.

Cererea a fost înregistrată pe rolul secţiei I Civilă a Curţii de Apel Constanţa care, la termenul din 28.09.2018 a pus în discuţie necompetenţa funcţională a secţiei I Civilă a Curţii de Apel Constanţa.

Prin decizia civilă nr. 150/C/05.10.2018 Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei secţiei I Civilă a Curţii de Apel Constanţa, a declinat spre competentă soluţionare cauza privind apelul principal formulat de apelanta pârâtă S.C. G. S.A. şi apelul incident formulat de intimaţii reclamanţi A., B., C., D., E. şi F., împotriva sentinţei civile nr. 393 din 6.03.2018 pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul civil nr. x/2017, având ca obiect pretenţii, secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Constanţa.

Pentru a pronunţa această decizie Curtea de Apel Constanţa, secţia I Civilă a reţinut, în esenţă că, că:

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/17.12.2015, în cadrul instanţelor, în raport cu competenţa acestora, funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având de tranşat chestiunea modului de determinare a competenţei materiale procesuale a secţiilor specializate în cadrul aceleiaşi instanţe, prin Decizia nr. 18/2016 pronunţată în recurs în interesul legii privind interpretarea prevederilor art. 226 alin. (1) şi ale art. 228 alin. (1) din Lg. nr. 271/2011 a stabilit că această partajare se va face, nu după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, ci după criteriul obiectului sau naturii litigiului statuând că acestea sunt enumerate doar exemplificativ la art. 226 alin1 din Lg. nr. 71/2011.

S-a reţinut că, pe lângă activităţile descrise exemplificativ în cuprinsul art. 226, în determinarea competenţei procesuale a unei secţii specializate, trebuie să se ţină seama de criteriul activităţii, respectiv cel al intreprinderii, adică litigiul să aibă legătură directă cu activitatea de profesionist a uneia dintre părţi, fiind izvorât din această activitate.

Or, în cauză, s-a reţinut că o astfel de legătură există, întrucât litigiul izvorăşte din activitatea de asigurare de răspundere civilă obligatorie, desfăşurată de către una dintre părţi, mai precis din faptele de asigurare pe care una dintre părţi este obligată, în temeiul legii, să le săvârşească atunci când intervine riscul asigurat.

În speţă, pârâta S.C. G. S.A. nu a plătit benevol indemnizaţia de asigurare cerută de către terţii păgubiţi, reclamanţi în cauză, care au suferit o daună materială şi morală în urma producerii evenimentului rutier în legătură cu care există contractul de asigurare din speţă şi cărora legea le recunoaşte o acţiune directă împotriva asigurătorului intimat. Cum activitatea de asigurare reprezintă obiectul de activitate uzual al profesionistului intimat menţionat, plata despăgubirii cerută în cauză reprezintă chiar componenta activităţii sale, astfel că este îndeplinită cerinţa legăturii litigiului cu activitatea economică a părţii pentru a determina competenţa material procesuală a uneia dintre secţiile specializate ale Curţii.

Prin urmare, s-a apreciat că litigiul este generat de activitatea economică a uneia dintre părţi, în strânsă legătură cu aceasta, astfel că este satisfăcut criteriul obiectului şi naturii litigiului menţionat anterior ca hotărâtor în stabilirea competenţei specializate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a II-a Civile, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Constanţa la data de 8 noiembrie 2018 sub nr. x/2017*.

La termenul de judecată din data de 13 decembrie 2018, instanţa din oficiu a pus în discuţie excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Constanţa în soluţionarea cauzei, având în vedere specializarea completelor de judecată.

Prin încheierea nr. 663 din 20 decembrie 2018 Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a apelului principal, formulat de apelanta pârâtă S.C. G. S.A. şi a celui incident, formulat de intimaţii reclamanţi A., B., C., D., E. şi F. împotriva sentinţei civile nr. 393 din 6.03.2018 pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul civil nr. x/2017, având ca obiect pretenţii, în favoarea secţiei I Civile a Curţii de Apel Constanţa; a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

În baza art. 3 alin. (2) C. civ., sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 statuând că noţiunea de "profesionist" prevăzută la art. 3 din C. civ. include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a C. civ.

După evocarea dispoziţiilor art. 226 din Legea 71/2011, instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 18/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii s-au statuat următoarele "Competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de natura sau obiectul litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare".

Prin urmare, nu este esenţială calitatea de profesionist a unei dintre părţi, ci prezintă relevanţă natura şi obiectul cauzei, care trebuie să privească drepturi şi obligaţii născute dintr-o activitate economică, în sensul că litigiul este strâns legat de activitatea economică, neputând fi soluţionat fără analiza specificului acestei activităţi, ceea ce justifică specializarea judecătorilor cărora li s-a repartizat cauza.

De asemenea, instanţa a reţinut că din analiza considerentelor deciziei în interesul legii menţionate, rezultă că singură, calitatea de profesionist a părţii nu constituie un criteriu legal de stabilire a competenţei tribunalelor/secţiilor specializate, astfel că litigiile asemănătoare celor expres enumerate de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 sunt cele cu privire la care legile speciale stabilesc că sunt de competenţa fostelor tribunale comerciale/secţii comerciale.

A constatat instanţa că litigiul de faţă are natura unui conflict de drept civil, care nu se circumscrie nici litigiilor prevăzute în mod exemplificativ de disp. art. 226 alin. (1) din lege şi nici nu prezintă elemente comune cu acestea, de vreme ce nu are ca obiect acte sau fapte legate de activitatea de comerţ, ci implică analiza unor raporturi de drept civil - răspunderea civilă delictuală a persoanei fizice, acestea nefiind născute din activitatea economică.

S-a mai reţinut că litigiul are ca obiect răspunderea civilă delictuală a persoanei vinovate de producerea unui accident auto şi nu pune în discuţie raportul de asigurare, fiind vorba despre o asigurare RCA, nefiind generat de activitatea economică a pârâtei, asigurătorul fiind atras în proces prin efectul legii, care a ales să îi confere asigurătorului calitate procesuală pasivă în asemenea litigii, conform Deciziei nr. 1/15.02.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, care are aplicabilitate şi în materie civilă.

Totodată, s-a avut în vedere că prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 750/2011 emisă in aplicarea dispoziţiilor art. 226 din Legea 71/2011 s-a dispus ca toate completele secţiei a II a civilă să aibă caracter specializat, iar prezentul litigiu nu justifică necesitatea specializării, în aplicarea Deciziei RIL 18/2016.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor 135 alin. (4) şi art. 136 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

C. proc. civ., prin art. 136, reglementează procedura de soluţionare a conflictelor de competenţă dintre două secţii sau complete specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti.

Astfel, potrivit art. 136 alin. (1) din C. proc. civ.,:

"Dispoziţiile prezentei secţiuni privitoare la excepţia de necompetenţa şi la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti…", iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol: "Conflictul se va soluţiona de secţia instanţei stabilite potrivit art. 135 corespunzătoare secţiei înaintea căreia s-a ivit conflictul".

Ca regulă, normele de competenţă din C. proc. civ. se aplică instanţelor judecătoreşti, enumerate în art. 2 din Legea nr. 304/2004, astfel încât cazurile în care legiuitorul a urmărit extinderea aplicării lor şi completelor sau secţiilor specializate din cadrul instanţelor reprezintă excepţia, de strictă interpretare şi aplicare. Astfel de cazuri sunt cele reglementate explicit în art. 123 din C. proc. civ., privind competenţa de soluţionare a cererilor accesorii, adiţionale şi incidentale, respectiv în art. 129-137 din C. proc. civ., privind excepţia de necompetenţa şi conflictul de competenţă (în cazul secţiilor specializate din cadrul aceleiaşi instanţe).

Se reţine că, în cadrul competenţei jurisdicţionale, trebuie distins între competenţa materială (de atribuţie) şi competenţa teritorială, iar în cadrul competenţei materiale (de atribuţie) se distinge între competenţa materială funcţională, care se stabileşte după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe (de exemplu, judecata în primă instanţă; judecata în apel; judecata în recurs) şi competenţa materială procesuală, care se stabileşte în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecăţii.

Pentru determinarea competenţei instanţei de judecată sub aspect material funcţional, prezintă importanţă natura si obiectul litigiului, dincolo de calitatea părţilor.

Este de menţionat că, prin Decizia nr. 18/2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 237 din 6 aprilie 2017, Inalta Curte de Casatie si Justitie a admis recursul in interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curtii de Apel Pitesti şi, in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 226 alin. (1) si art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., a stabilit următoarele:

"Competenţa materială procesuală a tribunalelor/sectiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute in vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificarile si completarile ulterioare".

Considerentele expuse de Inalta Curte de Casatie si Justitie, în cuprinsul Deciziei nr. 18/2016, susţin interpretarea conform căreia pentru determinarea competenţei materiale procesuale a sectiilor specializate în cadrul aceleiaşi instanţe se va ţine seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute in vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 şi nu de calitatea de profesionist a uneia dintre părţi.

Aşadar, art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 prezinta o enumerare exemplificativa, iar nu limitativă, a cererilor care sunt de competenţa secţiilor civile reorganizate sau completelor specializate.

Se reţine că elementul comun al litigiilor enumerate cu titlu exemplificativ de dispozitiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 este reprezentat de existenţa şi desfăşurarea unei activitati economice.

Potrivit art. 3 din C. civ., "(1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. (2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.(3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ."

Conform art. 8 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare: "(1) Noţiunea «profesionist» prevăzută la art. 3 din C. civ. include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a C. civ.. (2) În toate actele normative în vigoare, expresiile «acte de comerţ», respectiv «fapte de comerţ» se înlocuiesc cu expresia «activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii»."

În speţă, se constată că prin cererea de chemare in judecată, reclamanţii A., B., C., D. E. Şi F. au chemat în judecată pe pârâta S.C. G. S.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 17.525,27 RON şi 650.000 Euro, reprezentând daune materiale în cuantum de 17.525,27 RON în raport cu părinţii, şi daune morale în cuantum de 300.000 Euro, respectiv câte 150.000 Euro pentru fiecare părinte, echivalentul în RON de la data plăţii; 200.000 Euro, respectiv câte 100.000 Euro pentru frate şi soră; 150.000 Euro, respectiv câte 75.000 Euro pentru bunicii materni, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii s-a arătat că pârâta este răspunzătoare în a repara prejudiciul suferit de reclamanţi având în vedere faptul că la data producerii evenimentului rutier îşi producea efecte poliţa de asigurare de răspundere civilă auto de tip RCA seria x/Ol/TO/XZ nr. x valabilă între 05.08.2014 şi 04.02.2015 încheiată pentru autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x de către asigurătorul S.C. G..

Aşadar, din conţinutul cererii de chemare în judecată, reiese că reclamanţii au solicitat pârâtei S.C. G. S.A. să plătească daune materiale şi morale în urma producerii evenimentului rutier în legătură cu care există contractul de asigurare din speţă şi cărora legea le recunoaşte o acţiune directă împotriva asigurătorului.

Se reţine că litigiul priveşte operaţiuni derulate în cadrul activităţii economice, având în esenţă ca obiect pretenţii izvorâte din activitatea desfăşurată de profesionistul asigurător în cadrul exercitarii obiectului de activitate al acestuia.

Astfel, poliţa de asigurare din speţă a fost încheiată în cadrul activităţii economice desfăşurate de pârâtă, motiv pentru care acţiunea se circumscrie sferei litigiilor avute in vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Raporturile juridice dintre părţi au fost aşadar stabilite prin contractul de asigurare, iar aceste raporturi juridice fac obiectul acţiunii cu care a fost învestită prima instanţă, elemente care atrag competenţa instanţei specializate în soluţionarea litigiilor cu profesionişti.

După cum, în mod corect, a reţinut secţia curţii de apel, care a fost prima învestită cu soluţionarea apelului, litigiul izvorăşte din activitatea de asigurare de răspundere civilă obligatorie, desfăşurată de către asigurător, respectiv din faptele de asigurare pe care asigurătorul este obligat, în temeiul legii, să le săvârşească atunci când intervine riscul asigurat.

Înalta Curte reţine că în speţă litigiul are legătură cu activitatea economică a profesionistului asigurător, în condiţiile în care activitatea de asigurare reprezintă obiectul de activitate uzual al societăţii de asigurare, plata despăgubirii cerută în cauză reprezentând chiar componenta activităţii sale.

Prin urmare, raportat la obiectul cererii deduse judecatii vizând pretentii ce decurg din acte sau fapte săvârşite în exerciţiul activităţii profesionale desfăşurate de un profesionist, asa cum această noţiune este definită in art. 3 alin. (2) din Noul C. civ., prezenta cauză este de competenţa secţiei a II-a Civile a Curţii de Apel Constanţa.

Faţă de considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2019.