Tort liability of insurer to third-party credit guarantor for non-payment of life insurance indemnity

Şedinţa publică din data de 16 mai 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea transmisă la data de 10.07.2013 (data poştei) şi înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2013, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.A. şi C. S.A., solicitând instanţei să dispună obligarea B. S.A. la plata sumei de 66.136,30 EUR cu titlu de indemnizaţie de asigurare, astfel: (i) suma de 51.463,84 EUR către C., reprezentând cuantumul rămas de restituit, la data promovării prezentei acţiuni, 10.07.2013, din credit si dobânda aferenta beneficiarului contractului de asigurare ca urmare a intervenirii evenimentului asigurat şi (ii) suma de 14.672,55 EUR, reprezentând contravaloarea ratelor de credit achitate către C. de reclamant, ulterior decesului soţiei sale, D., pana la data promovării prezentei acţiuni, 10.07.2013, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 11161/24 iunie 2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2013 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti invocată de pârâta C. S.A. şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. şi pe pârâţii B. S.A. şi C. S.A., în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 11.08.2014 sub nr. x/2014.

Sentinţa nr. 5459/7.11.2014 a Tribunalului Bucureşti, prin care a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi respinsă acţiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate, a fost desfiinţată prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 123/25.01.2016 cu consecinţa reluării judecării cauzei de către Tribunalul Bucureşti.

Prin încheierea din 17.10.2016 a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată, iar la data de 14.02.2017 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. S.A..

Prin cererea din 14.02.2017 reclamantul a precizat cererea principală în sensul că se solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 66.136,39 euro către reclamant, sumă compusă din 25.482 euro, reprezentând 33 de rate de credit achitate de către reclamant, şi 40.654,39 euro, reprezentând contravaloarea restului de credit îndestulat în cadrul procedurii execuţionale.

Prin sentinţa civilă nr. 955 din 21.03.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2014 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă a fost respinsă cererea de chemare în judecată a pârâtei C. S.A., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă cererea de chemare în judecată a pârâtei B. DUBLIN SUCURSALA BUCUREŞTI, ca neîntemeiată; totodată a fost obligat reclamantul A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON către pârâta B.

Împotriva încheierii din 14.02.2017 şi a sentinţei civile nr. 955 din 21.03.2017, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă a formulat apel reclamantul prin care a solicitat în principal anularea în tot a încheierii şi sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe şi în subsidiar, modificarea în tot a celor două hotărâri (încheierea din 14.02.2107 şi sentinţa civilă nr. 955 din 21.03.2017) în sensul admiterii cererii de chemare în judecată cu consecinţa obligării pârâtei B. S.A. la plata sumei de 66.136,39 euro.

Cererea de apel a fost înregistrată, la data de 4.07.2017 la Curtea de Apel Bucureşti, sub nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 1892/2017 din 10 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. în contradictoriu cu intimatele - pârâte C. S.A. şi S.C. B. DUBLIN SUCURSALA BUCURESTI împotriva sentinţei civile nr. 955/21.03.2017 şi a încheierii de şedinţă din 14.02.2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A anulat încheierea din 14.02.2017 şi sentinţa civilă nr. 955/21.03.2017, şi rejudecând: a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca neîntemeiată.

Totodată, a admis cererea în contradictoriu cu pârâta B. Dublin Sucursala Bucureşti.

A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 66.136,39 euro echivalent în RON 301.747,27 RON, reprezentând despăgubiri civile.

A obligat pârâta la 6.582,03 RON taxă judiciară de timbru către Stat şi a luat act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva deciziei civile nr. 1892/2017 din 10 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pârâta S.C. B. DUBLIN SUCURSALA BUCURESTI a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a arătat, în sinteză, că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, răspunderea B. neputând fi angajată pe plan delictual, ci numai în baza şi în limitele stabilite prin contractul de asigurare, contract ce reprezintă legea părţilor.

După redarea unor pasaje din considerentele deciziei recurate, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel, cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, a apreciat că reclamantul A. poate formula împotriva sa o acţiune în răspundere civilă delictuală, cu toate că singura cale pe care acesta o putea urma era formularea unei acţiuni în răspundere civilă contractuală, iar această încălcare sau aplicare greşită a normelor de drept material are drept cauză atât împrejurarea că instanţa l-a considerat pe A. terţ faţă de contractul de asigurare încheiat de către defuncta sa soţie cu B., cât şi faptul că a considerat neexecutarea contractului de asigurare de către B., constând în neplata indemnizaţiei de asigurare, ca fiind o faptă ilicită ce poate antrena răspunderea civilă delictuală.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, domnul A. nu este un terţ faţă de contractul de asigurare, ci este soţul supravieţuitor, moştenitor al D., alături de fiul acestora, potrivit Certificatului de moştenitor nr. x din 16.03.2011, eliberat de BNPA E.. Totodată, după cum s-a arătat, la data de 8 ianuarie 2008, doamna D. a solicitat intimatei-pârâte C. acordarea unui credit în valoare de 65.000 de euro, încheindu-se Contractul de credit nr. x/25.01.2008. De asemenea, doamna D. a optat şi pentru înscrierea în asigurarea încheiată între B. -asigurător şi C. - beneficiar, completând la data de 8 ianuarie 2008 şi Cererea individuală de asigurare de viaţă pentru garantarea creditelor Optimist, dobândind calitatea de asigurat.

A mai arătat că A., în calitatea acestuia de succesor cu titlu universal al D., preia atât drepturile cât şi obligaţiile defunctei sale soţii.

Totodată, a susţinut recurenta-pârâtă, în mod greşit a considerat instanţa de apel neexecutarea contractului de asigurare de către B., constând în neplata indemnizaţiei de asigurare, ca fiind o faptă ilicită ce poate antrena răspunderea civilă delictuală, pe motiv că B. ar fi încălcat o obligaţie legală (art. 32 alin. (2) din Legea nr. 136/1995). Chiar dacă este prevăzută în lege o asemenea obligaţie ea nu se naşte în absenţa unui contract, legea nefăcând altceva decât să prevadă conţinutul minimal de drepturi şi obligaţii al contractului de asigurare, stabilind o conduită pentru asigurat şi asigurător, în măsura în care un asemenea contract se încheie. În speţă a fost încheiat un contract de asigurare, aşadar, raporturile juridice dintre B. şi A., în calitatea sa de succesor al soţiei sale, nu pot fi guvernate decât de Contractul de asigurare, aşa cum a reţinut cu just temei tribunalul.

Instanţa de apel, reţine că în speţă, în ceea ce o priveşte pe pârâta B. ar exista o confuziune între răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală, ceea ce este de neconceput atâta vreme cât izvorul obligaţiilor în ceea ce o priveşte este reprezentat de contractul de asigurare. În cazul răspunderii contractuale, aceasta ia naştere ca urmare a încălcării (nerespectării) unei obligaţii ce derivă dintr-un contract, adică a unei obligaţii contractuale, fiind vorba, prin urmare, despre o obligaţie ce derivă dintr-un act juridic, a cărei încălcare atrage răspunderea contractuală.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, atâta vreme cât între părţile în litigiu a intervenit un contract, în speţă unul de asigurare, răspunderea nu poate fi angajată pe plan delictual, partea prejudiciată putând obţine despăgubiri numai în baza şi în limitele stabilite prin contract, care reprezintă legea părţilor.

Astfel, s-a arătat, în temeiul contractului de asigurare, A. putea solicita fie îndeplinirea obligaţiei în conformitate cu art. 4 din condiţiile asigurării de viaţă, cuprinse în Cererea Individuală de Asigurare de Viaţă ataşată Creditelor Optimist (Anexa nr. l), fie în caz de neexecutare daune interese, iar în ambele cazuri, la soluţionarea acţiunii în răspundere civilă contractuală instanţa ar fi urmat să ţină seama de: Declaraţia dată de către D., declaraţie ce se regăseşte în cuprinsul Cererii Individuale de Asigurare de Viaţă ataşată Creditelor Optimist completate la data de 08 ianuarie 2008 şi de art. 8-Informaţii Incomplete şi Incorecte din condiţiile asigurării de viaţă, cuprinse în Cererea Individuală de Asigurare de Viaţă ataşată Creditelor Optimist.

Cu toate acestea, împrumutata-asigurată D., în deplină cunoştinţă de cauză, nu a declarat afecţiunile cu care a fost diagnosticată în ultimii cinci ani anteriori încheierii contractului de asigurare şi pentru care a urmat tratament medicamentos anterior, iar în raport de această omisiune şi în conformitate cu prevederile contractuale sus menţionate, acţiunea în răspundere civilă contractuală ar fi trebuit sa fie respinsă de instanţă ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat pentru toate fazele procesuale.

Prin întâmpinare intimatul-reclamant a solicitat, în esenţă, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, în cadrul procedurii de filtru prevăzuta de art. 493 C. proc. civ. faţă de caracterul omisso medio al criticilor formulate de recurentă, raportat la decizia definitiva nr. 123/25.01.2016, pronunţata în cauză de Curtea de Apel Bucureşti în primul ciclu procesual.

În subsidiar, daca se va stabili admisibilitatea caii de atac de către completul de filtru, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat si menţinerea deciziei atacate ca temeinică şi legală.

In situaţia în care recursul va fi admis in principiu s-a solicitat citarea părţilor si judecarea acestuia în şedinţă publică şi nu de către completul de filtru prevăzut la art. 493 C. proc. civ.

Totodată, intimatul-reclamant a solicitat instanţei ca, reţinând culpa procesuala a recurentei, in temeiul art. 453 C. proc. civ., sa dispună obligarea acesteia la restituirea cheltuielilor de judecata pe care le-a efectuat cu prezentul demers procedural.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat a se înlătura apărările formulate de intimat, susţinând, în sinteză, că recursul este admisibil şi că se impune admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prin precizările depuse la data de 14 februarie 2018, recurenta-pârâtă a arătat că, în situaţia în care recursul va fi admis în principiu, este de acord ca acesta să fie soluţionat de completul de filtru.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi suplimentul la raport au fost comunicate părţilor; la 25.06.2018, respectiv 18.10.2018, intimatul-reclamant a depus punct de vedere la raport, respectiv la supliment, iar la 17.10.2018, recurenta a depus punct de vedere la supliment.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-civilă a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen la data de 16 mai 2019, pentru judecata recursului.

Analizând recursul declarat de pârâta S.C. B. DUBLIN - SUCURSALA BUCUREŞTI, raportat la temeiurile juridice invocate şi motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Aceste dispoziţii vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că principala critică formulată în recurs de către recurenta-pârâtă o constituie greşita reţinere a răspunderii civile delictuale în condiţiile existenţei unui contract de asigurare.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant susţine, în esenţă, în ceea ce priveşte critica privitoare la imposibilitatea angajării răspunderii B. în plan delictual, ci exclusiv contractual, că aceasta nu poate fi primită în condiţiile în care reprezintă, în fapt, o critică a hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în calea de atac a apelului, în primul ciclu procesual (hotărâre definitivă şi obligatorie); prin decizia de casare reţinându-se că în speţă este incidentă şi a fost corect invocată răspunderea civilă delictuală.

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, prin decizia de casare nr. 123 din 25 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, această chestiune de drept a fost dezlegată, reţinându-se că este grefată pe răspunderea civilă delictuală cauza cererii de chemare în judecată, deoarece reclamantul nu este parte în contractul de asigurare de viaţă încheiat de către defuncta sa soţie cu societatea de asigurare şi nici nu a invocat o oarecare răspundere contractuală.

Se constată că, potrivit lucrărilor dosarului, reclamantul a sesizat instanţa în nume propriu cu o acţiune de drept comun, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală şi îndreptată împotriva societăţii de asigurare, în considerarea obligaţiilor ce îi revin acesteia din perspectiva achitării indemnizaţiei de asigurare către beneficiarul asigurării.

Astfel, prin acţiunea introductivă se urmăreşte obligarea recurentei-pârâte B. la plata de despăgubiri pentru repararea unui prejudiciu derivat din lipsirea reclamantului de anumite sume de bani, ca urmare a faptei culpabile a societăţii de asigurare de a nu plăti beneficiarului asigurării suma asigurată, deşi se produsese riscul asigurat.

Dat fiind că reclamantul are calitatea de codebitor şi de garant ipotecar, precum şi văzând că acţiunea a fost formulată în nume propriu, şi nu în calitate de succesor al defunctei sale soţii, sunt incidente dispoziţiile art. 998-999 din vechiul C. civ. (aplicabil în cauză), în temeiul cărora pot fi acordate despăgubiri.

Este incidentă răspunderea civilă delictuală întrucât reclamantul nu a formulat acţiunea, precizată, în calitate de succesor în drepturi al soţiei decedate, ci în nume propriu, având în vedere că în calitate de codebitor în contractul de credit, a plătit, ulterior decesului soţiei sale mai multe rate de credit şi că în calitate de garant (calitate izvorâtă din contractul de credit) a fost executat silit datorită faptei culpabile a societăţii de asigurare de a nu plăti suma asigurată, deşi se produsese riscul asigurat, subsecvent faptei culpabile a pârâtei C.. de a nu face demersuri reale pentru a obţine suma datorată în temeiul convenţiei în care banca avea calitatea de beneficiar al asigurării.

În calitate de codebitor în contractul de credit, reclamantul a achitat o parte din ratele de credit, ulterior decesului soţiei sale, deşi pârâta trebuia să achite indemnizaţia de asigurare, întrucât intervenise riscul asigurat; totodată, în calitatea sa de garant ipotecar, reclamantul a fost executat silit, iar imobilul a fost vândut pentru recuperarea creanţei decurgând din contractul de credit.

În felul acesta reclamantul a fost vătămat în drepturile sale cu valoarea bunului afectat garanţiei şi cu valoarea ratelor de credit pe care a fost nevoit să le achite.

Astfel cum reiese din piesele dosarului, pentru a formula cererea de chemare în judecată reclamantul nu şi-a fundamentat acţiunea pe contractul de asigurare, acesta fiind terţ faţă de contractul respectiv, ci a invocat calitatea de garant ipotecar, respectiv de codebitor în contractul de credit, prevalându-se astfel de dispoziţiile art. 998-999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Esenţa răspunderii civile delictuale constă în existenţa unui prejudiciu, cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane.

Contractul reprezintă acordul de voinţă al părţilor, încheiat cu scopul de a produce efecte juridice, părţile având drepturi şi obligaţii ce pot fi afectate de termene, sarcini şi condiţii.

Conform art. 969 din C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, iar potrivit art. 1073 din C. civ., creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare.

În speţă, contractul de asigurare a fost încheiat între asigurător (promitent) şi defuncta soţie (stipulant) a reclamantului, beneficiarul asigurării fiind banca şi reprezintă în realitate o stipulaţie pentru altul.

Acest procedeu juridic care, prevăzând naşterea unui drept direct în patrimoniul beneficiarului, are ca efect adăugarea, la raportul de obligaţii născut între stipulant şi promitent, a unui al doilea raport de obligaţii, între promitent şi beneficiar.

Este adevărat că obligaţiile asumate de părţi au o natură contractuală şi că moştenitorii asiguratului au toate drepturile defunctului, însă în speţă, în condiţiile în care acţiunea a fost formulată de reclamant în nume propriu, şi nu în calitate de moştenitor al soţiei decedate, nu poate fi vorba de existenţa vreunei obligaţii contractuale.

Dreptul dedus judecăţii constă în repararea prejudiciului suferit de reclamant urmare a refuzului pârâtei B. de a achita indemnizaţia de asigurare, subsecvent conduitei pasive a C.. de a nu face demersuri reale pentru a obţine suma datorată în temeiul convenţiei în care banca avea calitatea de beneficiar al asigurării.

Spre deosebire de răspunderea civilă contractuală, care presupune încălcarea unei obligaţii contractuale, răspunderea delictuală se naşte de regulă ca urmare a nesocotirii unei obligaţii legale.

Cu privire la domeniul de aplicare al celor două tipuri de răspundere, se reţine că raspunderea delictuală intervine în toate situaţiile când un prejudiciu este cauzat unei persoane prin încălcarea unei obligaţii legale cu caracter general, care incumba tuturor, în timp ce răspunderea contractuală intervine numai atunci când creditorul contractual suferă o pagubă ca urmare a neexecutarii obligatiilor contractuale de către debitorul sau.

În conformitate cu art. 31 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, în vigoare la momentul producerii evenimentului asigurat-31.12.2010: "În asigurările prevăzute la alin. (1) asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, definit conform condiţiilor contractului de asigurare, să plătească o indemnizaţie de asigurare", iar potrivit art. 32 din Legea nr. 136/1995: "Indemnizaţia de asigurare se plăteşte asiguratului sau beneficiarului desemnat de acesta. În cazul decesului asiguratului, dacă nu s-a desemnat un beneficiar, indemnizaţia de asigurare se plăteşte moştenitorilor legali ai asiguratului.

Aşadar, obligaţia de executare a contractului, respectiv de plată a poliţiei de viaţă către beneficiarul asigurării C.. este o obligaţie legală, motiv pentru care se constată că prin neplata indemnizaţiei de asigurare, pârâta B. a săvârşit o faptă ilicită, în sensul dispoziţiilor art. 998 C. civ.

Este adevărat că părţile contractului de asigurare au trecut în contractul perfectat obligaţia de plată a indemnizaţiei de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, iar această clauză contractuală, aşa cum s-a arătat este impusă de lege, însă aceasta nu îi dă dreptul reclamantului, terţ faţă de convenţie, de a solicita executarea contractului, ci doar dreptul de a invoca repararea prejudiciului urmare a încălcării unei obligaţii legale.

Astfel, reclamantul a suferit un prejudiciu prin conduita recurentei-pârâte, societatea de asigurare, de a nu plăti suma asigurată, deşi se produsese riscul asigurat, subsecvent conduitei pârâtei C.. de a nu face demersurile necesare şi efective pentru a obţine suma datorată în temeiul convenţiei în care banca avea calitatea de beneficiar al asigurării.

Toate acestea se subscriu unei fapte ilicite care atrag răspunderea civilă delictuală, corect afirmată de reclamant, care nu şi-a invocat calitatea de succesor în drepturi al unei părţi interesate şi, drept urmare, este un terţ faţă de contractul de asigurare.

Este de subliniat că orice răspundere civilă care nu îndeplineşte condiţiile regimului contractual vizează domeniul regimului delictual şi că nu este permis cumulul celor două forme de răspundere.

Se reţine că, în speţă, partea nu are a alege între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală pentru că reclamantul era terţ faţă de contractul de asigurare, fiind garantul ipotecar şi codebitorul din contractul de credit, iar acţiunea a fost formulată în nume propriu.

În condiţiile în care reclamantul este un terţ faţă de contractul de asigurare, în mod temeinic şi legal a solicitat obligarea pârâtei B. la plata de despăgubiri, întemeiată pe fapta ilicită a pârâtei de neexecutare a obligaţiei asumate către partea în favoarea căreia a fost cesionată asigurarea, respectiv pârâta C..

Prin neexecutarea acestei obligaţii şi prin continuarea de către reclamant, până la un anumit moment, în calitate de codebitor a plăţii creditului contractat de soţia sa (care încheiase un contract de asigurare de viaţă cu pârâta şi pe care la cererea băncii l-a cesionat acesteia), precum şi prin faptul că reclamantul a fost executat silit în calitatea sa de garant ipotecar, iar imobilul acestuia a fost vândut pentru recuperarea creanţei decurgând din contractul de credit, reclamantului i s-a produs un prejudiciu.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constată că pârâta S.C. B. DUBLIN - SUCURSALA BUCUREŞTI este ţinută să răspundă pentru prejudiciul suferit de reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 998, 999 din vechiul C. civ., aşa încât se justifică pe deplin obligarea acesteia la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 66.136,39 euro echivalent în RON 301.747,27 RON, reprezentând despăgubiri civile.

În limita criticilor formulate prin cererea de recurs, obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantului a sumei anterior indicate, reprezentând despăgubiri civile este corectă şi se impune a fi păstrată, pentru considerentele expuse în prezenta decizie.

Aşa fiind, recursul pârâtei apare ca nefondat şi se impune a fi respins, conform dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. DUBLIN - SUCURSALA BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 1892/2017 din 10 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2019.