Perempted revision decision upheld as final; appeal against irrevocable ruling inadmissible.

Şedinţa publică din data de 16 mai 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 154/8 iunie 2017 Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a recurentului A. pentru recurenta B., invocată din oficiu; a anulat cererea de recurs formulată de recurenta B. împotriva încheierii din data de 12.04.2017 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, pentru lipsa calităţii de reprezentant.

Prin aceeaşi decizie, s-a admis excepţia lipsei semnăturii recurentului C., invocată din oficiu şi s-a constatat nulitatea recursului declarat de acesta împotriva încheierii din data de 12.04.2017 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, pentru lipsa semnăturii.

Totodată, s-a admis recursul declarat de A., s-a casat în parte încheierea din data de 12.04. 2017 a Tribunalului Dâmboviţa şi s-a trimis cauza la aceeaşi instanţă sub aspectul excepţiilor de neconstituţionalitate, menţinându-se restul dispoziţiilor încheierii.

La data de 4 septembrie 2017, A. şi C. au formulat cerere de revizuire a deciziei civile nr. 154 pronunţată la 8 iunie 2017 de Curtea de Apel Ploieşti, invocând dispoziţiile art. 498 alin. (1), art. 509 pct. 5 şi pct. 8, art. 178 alin. (1), art. 442, art. 443, art. 444, art. 514, art. 515 şi art. 516 din Legea nr. 134/2010.

Cererea de revizuire se bazează, în esenţă, pe următoarea expunere de motive:

Având în vedere dispoziţiile art. 498 alin. (1) din Legea nr. 134/2010, revizuenţii au considerat că este ilogică trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă sub aspectul excepţiilor de neconstituţionalitate invocate de aceştia, deoarece Tribunalul Dâmboviţa, prin hotărârea casată în parte şi-a format deja opinia, potrivnică rezoluţiei din 18 mai 2016 dată de Inspecţia Judiciară a CSM anexată în copie la dosarul civil nr. x/2017

Mai mult decât atât, opinia Tribunalului Dâmboviţa, s-a bazat în principal pe întâmpinarea pârâtei D. S.A. Bucureşti care împreună cu pârâtele CNPP şi Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa au avut şi în acest proces un interes comun, în sensul de a fi exonerate de complicitate în ceea ce priveşte încălcarea dreptului fundamental şi imprescriptibil al asiguratului defunct E. de a i se recalcula pensia în condiţiile O.U.G. nr. 4/2005 şi O.U.G. nr. 19/2007, asupra căreia reclamantul-revizuent a ridicat excepţia de neconstituţionalitate.

În temeiul art. 509 pct. 8 din Legea nr. 134/2010 (noul C. proc. civ.) în dosarul administrativ de pensionare nr. 72443/1981 din prezenta cauză, revizuenţii au arătat că există hotărâri definitive potrivnice, date în interval de timp de o săptămână de instanţe de acelaşi grad ale Curţii de Apel Ploieşti, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, respectiv, Decizia nr. 1358/03.04.2012, care încalcă autoritatea de lucru judecat în Decizia nr. 1207/27.03.2012 cu efecte ulterioare şi consecinţe nefavorabile în dispozitivul sentinţei civile nr. 885/26.04.2013.

În expunerea motivului nr. 3, în temeiul art. 514, art. 515 şi art. 516 din Legea nr. 134/2010, revizuenţii au arătat că ridică excepţia de neconstituţionalitate a art. 165 alin. (6) din Legea nr. 263/2010.

S-a mai susţinut că, potrivit art. 488 pct. 4 din noul C. proc. civ., prin sentinţa civilă nr. 2002/2011, depăşind atribuţiile judecătoreşti, instanţa a ignorat cu rea credinţă probele relevante încuviinţate, aflate în copie la filele nr. x, 46, 49, 56 din dosarul civil nr. x/2017 şi a dispus altfel decât prevederile legii, respingând în tot acţiunea îndreptăţită a reclamantului şi în mod implicit dreptul fundamental şi imprescriptibil de a i se recalcula pensia în condiţiile O.U.G. nr. 4/2005.

Revizuenţii au mai arătat că, potrivit art. 178 alin. (1) din noul C. proc. civ. sau art. 281 alin. (2) din noul C. proc. pen.. nulitatea absolută este guvernată de: principiul retroactivităţii, principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară (restitutio în integrum) şi principiul anulării actului legislativ subsecvent (Legea nr. 263/2010) ca urmare a anulării actului legislativ iniţial (Legea nr. 19/2000), cu precizarea că părţile sunt participanţii la sistemul public de pensii pe deoparte, iar pe de altă parte CNPP, casele teritoriale şi sectoriale de pensii.

S-a mai arătat că, pe fond, în dosarul nr. x/2012, în temeiul art. 178 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 (noul C. proc. civ.), revizuenţii-reclamanţi invocă în faţa instanţei de revizuire a recursului admis în parte de Curtea de Apel Ploieşti, nulitatea absolută a buletinului de calcul nr. 72445/22.02.2005 emis de Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa care nu a fost comunicat reclamantului împreună cu decizia de recalculare a pensiei din oficiu nr. 72443/22.02.2005, încălcându-se de către pârâta Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 4/2005, aşa cum a constatat expertiza judiciară efectuată asupra dosarului civil subsecvent nr. 932/120/2011.

Având în vedere dispoziţiile sentinţei civile nr. 2352/2011, se poate aprecia, au susţinut revizuenţii, că vechimea în serviciu din perioada 1942-1945 a fost subevaluată la 2 ani 5 luni şi 17 zile în loc de 3 ani 6 luni şi 2 zile, încălcându-se de către Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa art. 17, art. 18, art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 164/2001 şi cu deosebire art. 12 din Legea nr. 44/1994.

Practica neunitară a actului de justiţie a Curţii de Apel Ploieşti este mai mult decât relevantă, examinând cu atenţie hotărârile definitive date de curte în deciziile contradictorii susmenţionate nr. 1207/27.03.2012 şi nr. 1358/03.04.2012, privitoare la interpretarea art. 18 din Legea nr. 164/2001 şi cu deosebire a art. 10 din Legea nr. 44/1944.

Este mai mult decât evident că odată cu constatarea nulităţii absolute a actului iniţial (buletinul de calcul nr. 72443/22.02.2005), toate actele de decizie subsecvente cererii principale care au făcut obiectul dosarului civil x/2010 legate de dosarul administrativ de pensionare nr. 72443/1981 sunt lovite de nulitate absolută, excepţie făcând doar două dispoziţii ale sentinţei civile nr. 885/26.04.2013 privind indemnizaţia de război şi sporul de front din dosarul nr. x/1992.

Au precizat revizuenţii că, în drept, îşi întemeiază cererea de revizuire, în principal, pe dispoziţiile. 498 alin. (1) şi art. 509 pct. 8, din Legea nr. 134/2010, precum şi pe toate temeiurile de drept invocate în cuprinsul acestei cereri.

În temeiul art. 509 pct. 5 din Legea nr. 134/2010 revizuenţii au susţinut că cererea de revizuire în parte a recursului privind cererile de îndreptare a erorilor materiale din dispozitivul sentinţei civile nr. 885/26.04.2013 se bazează pe următoarea expunere de motive:

S-a arătat, în esenţă, că, având în vedere art. 509 pct. 5 din Legea nr. 134/2010, este imperativă conexarea dosarelor civile nr. x/2013 şi nr. y/2013 şi că, potrivit art. 443 şi art. 444 din Legea nr. 134/2010, dispozitivul sentinţei civile nr. 885/26.04.2013 trebuie îndreptat şi completat, evidenţiindu-se în ce sens trebuie procedat sub acest aspect.

Prin cererea de revizuire formulată de revizuienta-pârâtă Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa care a făcut obiectul dosarului civil nr. x/2015, Tribunalul Dâmboviţa a dat sentinţa civilă nr. 1307/21 septembrie 2015 respingând cererea revizuentei-pârâte cu cheltuieli de judecată, însă Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa nu a pus în executare sentinţa civilă nr. 885/26.04.2013 deoarece la pag. 4 din considerente şi la pag. 5-6 s-a strecurat o eroare materială, au mai arătat revizuenţii.

S-a mai susţinut că la pag. 6 din dispozitivul sentinţei civile nr. 885/26.04.2013 privind emiterea unei noi decizii de recalculare prin care să fie luată în considerare adeverinţa x/03.10.2011 precum şi calculul şi plata drepturilor cuvenite urmare a valorificării respectivei adeverinţe, s-a strecurat o altă eroare materială care potrivit art. 443 din Legea nr. 134/2010 trebuie îndreptată, în sensul anulării acestei dispoziţii, care contravine în primul rând prevederilor Legii nr. 262/2008 şi în al doilea rând este incompletă motiv pentru care instanţa, conform dispoziţiilor art. 1201 C. civ., a respins autoritatea de lucru judecat invocată de pârâta S.C. D. S.A. în dosarul civil x/2012

Mai mult decât atât, în temeiul art. 509 pct. 8 din Legea nr. 134/2010 (noul C. proc. civ.) în dosarul administrativ de pensionare nr. 72443/1981 din prezenta cauză, există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad ale Tribunalelor Argeş şi Dâmboviţa care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, respectiv, sentinţa civilă nr. 1924/2013 pronunţată de Tribunalul Judeţean Argeş în dosarul nr. x/2012 sentinţa civilă nr. 1186/08.10.2014 pronunţată de Tribunalul Judeţean Dâmboviţa în dosarul civil nr. x/2014, disjuns din dosarul nr. x/2013, la care a fost depusă în faţa instanţei adeverinţa nr. 37103 emisă de pârâta S.C. D. S.A. Bucureşti la data de 01.09.2014, depusă în copie la dosarul civil x/2017, care potrivit art. 281 alin. (4), lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 135/2010 (noul C. proc. pen..), este un acord de recunoaştere în tot a vinovăţiei solicitat în mod expres în dispozitivul sentinţei civile nr. 885/26.04.2013, în care se arată în faţa unei alte instanţe a Tribunalului Dâmboviţa, în scris şi sub semnătură:"Prezenta anulează adeverinţele x/18.02.2009 şi y/11.04.2013"

Totodată, s-a mai arătat că, în temeiul art. 509 pct. 8 din Legea nr. 134/2010, în introducerea dispozitivului de la pag. 5 s-a strecurat, din oficiu, cea mai gravă eroare judiciară din dispozitivul sentinţei civile nr. 885/26.04.2013 a cărui revizuire se cere, în sensul că prin efectele ei s-a încălcat dreptul fundamental şi imprescriptibil al asiguratului de a i se recalcula pensia în condiţiile O.U.G. nr. 4/2005 şi O.U.G. nr. 19/2007, asupra căreia reclamanţii-revizuenţi au ridicat excepţia de neconstituţionalitate, respinsă cu rea credinţă de aceeaşi instanţă a Tribunalului Dâmboviţa, dar în recursul formulat de recurenţi fiind admisă în parte prin hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în şedinţa publică din data de 8 iunie 2017 aflată în dosarul de recurs nr. x/2017 anexat dosarului civil nr. x/2012, iar pe cale de consecinţă această gravă eroare judiciară trebuie desfiinţată, deoarece nu este altceva decât un atentat la drepturile fundamentale ale omului.

În temeiul art. 509 pct. 8 din Legea nr. 134/2010 (noul C. proc. civ.) în dosarul administrativ de pensionare nr. 72443/1981 din prezenta cauză, există hotărâri definitive potrivnice, date în interval de timp de o săptămână de instanţe de acelaşi rang ale Curţii de Apel Ploieşti, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, respectiv, Decizia nr. 1358/03.04.2012, care încalcă autoritatea de lucru judecat în Decizia nr. 1207/27.03.2012, cu efecte ulterioare inadmisibile în dispozitivul sentinţei civile nr. 885/26.04.2013, dispoziţie ce trebuie înlocuită arătându-se în ce sens.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 509 pct. 5 şi 8 noul C. proc. civ.

La termenul din 11 octombrie 2017 instanţa de revizuire, constatând că hotărârea în raport de care se solicită revizuirea a fost pronunţată în dosare care au fost înregistrate pe rolul instanţelor anterior datei de 15.02.2013, faţă dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76 din 24 mai 2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., a apreciat că cererea şi motivele de revizuire sunt supuse vechiul C. proc. civ.

Având în vedere că părţile au invocat numai temeiuri din Noul C. proc. civ., pentru ca aceştia să precizeze cererea, s-a amânat cauza, sens în care, instanţa a dispus emiterea unei adrese către revizuenţii A. şi C., cu menţiunea, de a preciza care sunt normele de revizuire, în raport de vechiul C. proc. civ., pe care se întemeiază cererea de revizuire, să indice la fiecare motiv pe ce argumente se întemeiază, iar cu privire la cel pe contrarietate să precizeze care sunt hotărârile supuse contrarietăţii şi care este, în mod concret, hotărârea a cărei revizuire o solicită, sub sancţiunea suspendării prev. de art. 1551 din vechiul C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 8 noiembrie 2017, cauza a fost suspendată conform 1551 C. proc. civ. pe considerentul că revizuenţii A. şi C. nu au precizat, în raport de vechiul C. proc. civ., care sunt normele de revizuire pe care se întemeiază cererea, nu au indicat, la fiecare motiv, pe ce argumente se întemeiază, iar cu privire la contrarietate nu au precizat care sunt hotărârile supuse contrarietăţii şi care este hotărârea a cărei revizuire o solicită.

La data de 7 februarie 2019, instanţa de revizuire a dispus repunerea pe rol a cauzei, iar la termenul din 13 martie 2019 în temeiul art. 248 şi art. 252 alin. (1) C. proc. civ., din oficiu, a invocat excepţia perimării cererii de revizuire, pe care a pus-o în discuţia părţilor prezente şi a rămas în pronunţare asupra acesteia.

Prin decizia nr. 106 din 13 martie 2019, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis excepţia perimării, invocată din oficiu; a constatat perimată cererea de revizuire a deciziei nr. 154 pronunţată la 8 iunie 2017 de Curtea de Apel Ploieşti, formulată de revizuenţii A. şi C. în contradictoriu cu intimaţii Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa, Casa Naţională de Pensii Publice Bucureşti şi D. S.A. - Divizia Exploatare Producţie România ASSET III Muntenia Vest.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de revizuire a reţinut, în esenţă, că perimarea este o sancţiune procedurală care constă în stingerea procesului în faza în care se găseşte şi care este dedusă din faptul nestăruinţei părţii vreme îndelungată în proces. De asemenea, a reţinut că de la data de 8 noiembrie 2017 şi până în prezent dosarul a rămas în nelucrare din vina părţilor mai mult de 1 an şi că, în speţă, nu a intervenit nicio cauză de întrerupere ori de suspendare a termenului de perimare, în condiţiile art. 249 şi 250 din C. proc. civ., astfel că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 248 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin cererea transmisă la data de 16 martie 2019, recurenţii-revizuenţi C. şi A., au arătat că înţeleg să formuleze recurs, în temeiul art. 510 alin. (1), art. 498 alin. (1) şi art. 174 alin. (2) din Legea nr. 134/2010, urmare hotărârii din 13 martie 2019, solicitând admiterea recursului şi casarea încheierii din 8 noiembrie 2017.

Astfel, recurenţii-revizuenţi au susţinut, în esenţă, următoarele:

Formularea prezentei cereri de recurs se bazează, în principal, pe dispoziţiile art. 510 alin. (1) şi art. 498 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 care prevăd că:

"În cazul în care competenţa de soluţionare a recursului aparţine tribunalului sau curţii de apel şi s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se va face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop."

Au mai susţinut că s-a dovedit a fi ilogică trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă sub aspectul excepţiilor de neconstituţionalitate invocate de recurenţi, deoarece instanţa de fond a Tribunalului Dâmboviţa, prin hotărârea din 12 aprilie 2017, casată în parte, şi-a format deja opinia, potrivnică rezoluţiei din 18 mal 2016 dată de Inspecţia Judiciara a CSM, iar la rejudecare, potrivit legii, completul care a rejudecat cauza a ignorat considerentele deciziei nr. 154/2017. Noul complet a rejudecat procesul iar rezultatul a fost acelaşi, ca în situaţia anterioară, motiv pentru care s-a arătat că au înţeles să reformuleze cererea de revizuire a deciziei nr. 154/2017 în sensul rejudecării recursului, potrivit dispoziţiilor art. 498 alin. (1) din Legea 134/2010.

Recurenţii-revizuenţi au solicitat a se sesiza direct Curtea Constituţională cu excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în dosarul nr. x/2012, care au legătură directă cu dosarul administrativ de pensionare nr. 72443/1981, respectiv Legea nr. 262/2008, O.U.G. nr. 19/2007, care a modificat art. 162 alin. (3) şi art. 165 alin. (7) din Legea nr. 263/2010.

În temeiul art. 174 alin. (2) din Legea nr. 134/2010, în vederea repunerii pe rol a acţiunii cu împăcarea părţilor, recurenţii-revizuenţi au solicitat instanţei de recurs să constate nulitatea absolută a deciziilor nr. 73443/22.07.2010, nr. 72443/01.10.2012 şi nr. 72443/18.05.2008; nulitatea absolută a deciziei 753691 din 13.01.1992, cu recuperarea prejudiciului total creat de angajatorul D. S.A. Bucureşti şi de Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa împreună cu ANVR-Filiala Dâmboviţa, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, la 10 mai 2019, recurenţii-revizuenţi au depus note de şedinţă solicitând, în esenţă, a se casa şi decizia nr. 466/2014 a Curţii Constituţionale, prezentând, totodată, în mod amplu efectele deciziei nr. 19/2011 şi ale deciziei nr. 40/2008 date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La 13 mai 2019, intimata D. S.A. a transmis întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului, iar, în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat.

Cu titlu prealabil, se impune subliniat că, deşi recurenţii-revizuenţi au indicat în cuprinsul cererii de recurs dispoziţii din Noul C. proc. civ., faţă de prevederile art. 3 din Legea nr. 76/2012, în speţă sunt incidente dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865, prin prisma cărora va fi examinată cererea de recurs.

Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., constată că aceasta este întemeiată şi, pe cale de consecinţă, va respinge recursul, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:

În sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătoreşti, exercitarea şi efectele acestora sunt guvernate de principiul legalităţii căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituţional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac şi exercitarea lor în condiţiile legii, potrivit cu natura şi scopul lor şi într-o anumită ordine.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

În speţă, Înalta Curte constată că recursul a fost declarat împotriva unei decizii irevocabile, prin care s-a constatat perimată cererea de revizuire exercitată împotriva unei decizii pronunţate în recurs.

Potrivit dispoziţiilor art. 328 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită, iar in conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi articol, dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul.

Prin edictarea acestei din urmă dispoziţii legale legiuitorul a urmărit doar să suprime apelul în această situaţie, iar nu să creeze un recurs pentru toate cazurile în care se cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri.

Doctrina si jurisprudenţa, în mod unanim şi constant, s-au pronunţat în sensul că şi în cazul contrarietăţii de hotărâri este aplicabila dispoziţia din art. 328 alin. (1), recursul fiind admisibil numai dacă cea de-a doua hotărâre ce a fost atacată cu revizuire este şi ea susceptibilă de recurs.

Împotriva hotărârii judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga.

Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează obiectul recursului, sunt supuse acestei căi de atac "hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională".

De asemenea, au acest caracter, irevocabil, hotărârile date în soluţionarea unei cereri de revizuire a unei decizii pronunţate în recurs, când pricina a fost soluţionată prin reţinerea unui incident procedural, cum este cel al perimării.

Or, aşa cum s-a menţionat anterior, cu referire la dispoziţiile procedurale care circumstanţiază obiectul recursului, împotriva hotărârilor irevocabile nu mai este deschisă această cale de atac.

Împrejurarea că în art. 253 alin. (2) C. proc. civ. se menţionează că "hotărârea care constată perimarea este supusă recursului", nu poate fi înţeleasă în sensul că este susceptibilă de această cale de atac şi decizia prin care se constată intervenit incidentul procedural al perimării în faza procesuală a unei cereri de revizuire împotriva unei decizii pronunţate în recurs.

Aceasta, întrucât intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a deschide o nouă cale de atac a recursului, după ce hotărârea a devenit irevocabilă fiind epuizat dreptul de a exercita recurs.

La aceeaşi concluzie conduce şi coroborarea dispoziţiilor art. 253 alin. (2) cu cele ale art. 299 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., texte care, definind obiectul recursului, stabilesc în mod clar că acesta nu poate fi reprezentat de hotărâri irevocabile.

Cu alte cuvinte, hotărârea pronunţată asupra incidentului perimării poate fi atacată cu recurs numai dacă şi hotărârea care s-ar fi pronunţat în cererea perimată ar fi fost susceptibilă de această cale de atac.

Cum decizia a cărei revizuire s-a solicitat este irevocabilă, nefiind supusă recursului, rezultă că şi hotărârea prin care s-a soluţionat cererea de revizuire îndreptată împotriva sa este tot irevocabilă şi, ca atare, potrivit legii ea nu poate face obiect al unui recurs, chiar dacă, s-a constatat ca fiind perimată.

Aşadar, în speţă, recursul indreptat impotriva hotărârii prin care s-a soluţionat cererea de revizuire este inadmisibil, în condiţiile în care, hotărârea în raport cu care se solicită revizuirea a fost pronunţată de o instanţă de recurs.

Prin urmare, reţinându-se că decizia nr. 106 din 13 martie 2019, a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, prin care s-a constatat perimată cererea de revizuire a deciziei nr. 154 din 8 iunie 2017 a Curţii de Apel Ploieşti, nu este susceptibilă de reformare pe calea recursului şi, faţă de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de revizuenţii C. şi A. împotriva deciziei nr. 106 din 13 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2019.