Territorial competence in labor disputes: employer's secondary seat establishes jurisdiction despite headquarters location

Şedinţa publică din data de 15 mai 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 01 august 2018, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A., prin Sucursala Regională CF Craiova a chemat în judecată pe pârâtul A., salariat al societăţii, C.N.C.F. "CFR" S.A. - Sucursala Regionala CFR Craiova, în funcţia de şofer, prin care a solicitat instanţei că prin sentinţa ce se va pronunţa să oblige pârâtul la plata sumei 2750 RON, reprezentând prejudiciul adus societăţii.

În drept, şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile art. 254 Codul muncii.

Prin sentinţa civilă nr. 5123/2018 pronunţată în data de 05.12.2018 în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dolj, cauza fiind declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei în a cărei rază teritorială reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa. Aceste dispoziţii se completează cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, însă numai în măsura în care reclamantul are calitatea de salariat si are locul de munca în raza altei instanţe decât cea de la domiciliu. Aşadar în materia litigiilor de muncă este prevăzută o competenţă teritorială alternativă, între instanţa de la domiciliul/reşedinţa reclamantului şi cea de la locul de muncă al acestuia. În cauză sediul reclamantei este situat în Bucureşti şi nu în Craiova.

Faptul că cererea de chemare în judecată este formulată prin Sucursala Regionala CFR Craiova, nu este de natură să-i confere calitatea de reclamant acesteia din urmă şi să atragă competenţa teritorială a Tribunalului Dolj

Norma de competenţă cuprinsă în art. 269 alin. (2) are caracter special si derogatoriu de la dreptul comun, competenţa revenind exclusiv instanţei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul şi, prin urmare, părţile nu o pot înlătura.

Având în vedere faptul ca reclamanta are sediul la Bucureşti, instanţa a apreciat ca în speţă competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 07.01.2019.

La termenul de judecată din data de 18.02.2019, reclamanta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti.

Analizând excepţia, Tribunalul a reţinut că acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar Craiova, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoana fizică pârâtă, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

S-a mai reţinut că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenţei în cauza de faţă, dispoziţiile art. 269 Codul muncii respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special faţă de Codul muncii cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din interpretarea literală a celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul muncii are în vedere atât situaţia în care reclamant este persoana fizică angajată, cât şi cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acţiunea poate fi promovată fie la instanţa de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă. Textul art. 210 din Legea nr. 62/2011, nu reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.

În speţă însă, trebuie determinată norma de competenţă teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată prin Sucursala Regională de Transport Feroviar Craiova, în contradictoriu cu pârâtul A., angajat al Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - dar cu atribuţii exercitate în cadrul Sucursalei Regionale Craiova, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Craiova.

S-a mai reţinut, totodată, că, potrivit dispoziţiilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ. pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau entităţile fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.

Legea de procedură civilă le conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, raţiunea legiuitorului fiind legată de drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, aşa cum este cazul în speţă.

În aceste condiţii, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că noţiunea de "sediu" la care fac referire dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosinţă şi de exerciţiu.

În cazul unei interpretări contrarii, în sensul că, deşi sucursala are capacitate procesuală de folosinţă şi exerciţiu, acţiunea în care are calitatea de reclamantă se introduce tot la sediul persoanei juridice mamă, s-ar goli de conţinut dispoziţiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. şi ar fi încălcată însăşi raţiunea pentru care legiuitorul a recunoscut capacitate procesuală entităţilor fără personalitate juridică.

În raport de considerentele reţinute anterior, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, invocată de reclamantă, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, a fost constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Dolj - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Competenţa de soluţionare a cererilor privitoare la conflictele de muncă revine instanţei de la domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent de calitatea de salariat sau angajator a reclamantului.

Cu privire la noţiunea de "sediu", textul art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu face nicio distincţie între sediul principal sau sediul secundar al reclamantului.

Or, aplicând regula de interpretare a normelor juridice, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, rezultă că "sediul" reclamantului la care se referă art. 269 alin. (2) din Codul muncii vizează atât sediul principal, cât şi sediul secundar.

Pornind de la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că prezentul litigiu vizează un conflict de muncă, declanşat de către angajator.

Prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta a menţionat că sediul său este în Craiova şi este legal reprezentată de Sucursala Regională CF Craiova ca atare, rezultă că în funcţie de acest sediu se va determina instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză.

Faptul că sediul anterior menţionat este unul secundar în sensul art. 227 alin. (2) teza I C. civ. nu poate conduce la concluzia că instanţa competentă teritorial se determină numai în funcţie sediul principal al reclamantului, în condiţiile în care art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu face nicio distincţie între sediul principal sau sediul secundar al reclamantului.

Având în vedere că Municipiul Craiova, se află în circumscripţia teritorială a Tribunalului Dolj, rezultă că această instanţă este competentă să soluţioneze litigiul de muncă ivit între părţi.

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Dolj.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2019.