Jurisdictional conflict resolved: Bucharest Tribunal retains competence over disjoined salary bonus claims.

Şedinţa publică din data de 15 mai 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată disjunsă la data de 20.06.2018, conform încheierii de şedinţă din acea dată, din dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, aceasta formând dosarul nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J., au chemat în judecată pârâta Curtea de Conturi a României şi Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de chemat în garanţie, a Consiliului pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va fi pronunţată în cauză să dispună: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata sporului de 50%, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 şi până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din prezenta cerere, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la efectuarea cuvenitelor menţiuni, conform cerinţelor de mai sus; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu; obligarea Ministerului Finanţelor Publice, să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României, fondurile necesare achitării drepturilor băneşti solicitate.

Legal citată, la data de 18.01.2018 pârâta Curtea de Conturi a României a depus întâmpinare prin care a invocat mai multe excepţii, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

La data de 02.04.2018, Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie.

La termenul din data de 12.09.2018, instanţa a pus în discuţie excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti invocată din oficiu, excepţie pe care a admis-o pentru următoarele considerente:

Reclamanţii în cauză au domiciliul pe raza judeţului Argeş şi sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Argeş, astfel după cum rezultă din cererea de chemare in judecată.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect litigii de muncă revine tribunalului în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul.

Conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 cauzele referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti competente, în a căror circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prin Legea nr. 53/2003 republicată - Codul Muncii, legiuitorul a stabilit cu valoare imperativă, care este criteriul obiectiv în raport de care se stabileşte competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă, şi anume domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, locul de muncă al reclamantului, criteriul impus de legiuitor fiind unul obiectiv şi limitativ.

Dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea nr. 62/2011 sunt edictate în beneficiul reclamantului, scopul normei fiind acela de a asigura reclamantului accesul la o instanţă aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.

Împrejurarea că pârâta din prezenta cauză este ordonator principal de credite iar Camerele de Conturi teritoriale nu au personalitate juridică nu prezintă relevanţă în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) Codul muncii nu prevede nici o excepţie raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează din acest punct de vedere fiind locul unde reclamantul îşi desfăşoară efectiv activitatea.

Pentru motivele expuse mai sus, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia invocată din oficiu şi, prin sentinţa civilă nr. 6422/12.09.2018, a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, instanţă competentă faţă de domiciliul şi locul de muncă al reclamanţilor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub acelaşi număr unic x/2018.

Prin notele scrise formulate în cauză, pârâta Curtea de Conturi a României la data de 30.01.2019, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei în soluţionarea cauzei, în temeiul art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală coroborat cu art. 269 alin. (2) şi (3) din Codul muncii. S-a invocat în acest sens şi soluţia pronunţată într-o speţă similară de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionând conflictul de competenţă, în mai multe cereri disjunse dintr-o pricină comună, şi declinate, funcţie de domiciliul reclamanţilor, la mai multe tribunale din ţară, instanţa supremă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei respective, indiferent de domiciliul şi/sau locul de muncă al reclamanţilor, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

La primul termen la care părţile au putut formula concluzii asupra excepţiei, instanţa a pus-o în discuţia părţilor şi, analizând-o cu prioritate în conformitate cu art. 248 C. proc. civ., a reţinut:

Cererea de chemare în judecată care a format obiectul dosarului nr. x/2017, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, din care a fost disjunsă cererea ce formează obiectul prezentului dosar, a fost formulată de aproximativ 840 reclamanţi, toţi angajaţi/foşti angajaţi ai Curţii de Conturi a României, aceştia formulând pretenţii identice în contradictoriu cu angajatorul, pretenţii întemeiate pe o cauză debendi identică, şi anume neacordarea unor sporuri şi neiniţierea de măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea discriminărilor în materie de salarizare, în cadrul personalului plătit din fonduri publice şi, mai concret de atât, în cadrul aceluiaşi angajator.

Numărul reclamanţilor dar şi restul condiţiilor prevăzute de art. 59 C. proc. civ., apreciate de instanţă ca fiind îndeplinite, atrag incidenţa instituţiei de drept procesual a coparticipării procesuale facultative între persoanele care au introdus iniţial cererea de chemare în judecată, întrucât:

Toţi reclamanţii au calitatea de angajaţi/foşti angajaţi ai pârâtei Curtea de Conturi, pretenţia formulată de fiecare dintre aceştia este identică, iar motivele de fapt şi de drept expuse în justificarea obiectului sunt identice, singura diferenţă fiind dată de împrejurarea că pârâta are încheiat cu fiecare reclamant un raport de muncă distinct, cerinţă specifică impusă de legislaţia muncii.

Prin urmare, din această perspectivă, soluţia ideală ar fi ca un conflict de muncă privitor la drepturi ce pot fi considerate comune tuturor angajaţilor să fie dedus judecaţii printr-o singură cerere de chemare în judecată, iar nu prin multiple cereri introduse distinct de către angajaţi, pe rolul mai multor instanţe care, în plus, pot conduce la soluţii diferite şi practică neunitară, în situaţii premise identice.

În acelaşi timp, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 269 din Codul muncii, reclamanţii din cauza de faţă, aflaţi în situaţia coparticipării procesuale, puteau sesiza fie Tribunalul Argeş, instanţă în circumscripţia căreia îşi au domiciliul şi locul de muncă, fie instanţa competentă teritorial pentru oricare dintre ceilalţi aproximativ 830, iar aceştia au ales să introducă cererea împreună cu restul reclamanţilor, pe rolul Tribunalului Bucureşti, aceasta reprezentând instanţa competentă teritorial în privinţa acelora dintre titularii cererii de chemare în judecată care au domiciliul şi locul de muncă în circumscripţia acestei instanţe.

Drept urmare, în temeiul art. 134 C. proc. civ., instanţa a constatat ivit conflictul negativ de competenţă ivit între cele două instanţe, a suspendat judecata şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe -Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Argeş- s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti mai mulţi reclamanţi, printre care şi cei din prezenta cauză, au învestit instanţa de judecată cu soluţionarea unui litigiu de muncă, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României.

Tribunalul Bucureşti a disjuns cererea formulată de reclamanţii din prezenta cauză şi a rămas învestit cu cea formulată de alţi reclamanţi, în considerarea domiciliului şi a locului de muncă al fiecărui reclamant în parte, conform cărţilor de identitate şi a ordinelor de salarizare depuse la dosar. Reţinând că reclamanţii din prezenta cauză au domiciliul pe raza judeţului Argeş şi sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Argeş, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216 din acelaşi act normativ "dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..".

Pornind de la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că o parte din reclamanţii care au învestit instanţa cu soluţionarea conflictului de muncă aveau domiciliul în circumscripţia Tribunalului Bucureşti. În privinţa acestor reclamanţi, Tribunalul Bucureşti a reţinut că este competent teritorial să soluţioneze cauza.

Potrivit art. 59 C. proc. civ., mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

În aplicarea acestui text de lege, Înalta Curte reţine că între drepturile pretinse de reclamanţi prin aceeaşi cerere de chemare în judecată există o strânsă legătură, astfel încât sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active.

Or, coparticiparea procesuală activă atrage prorogarea legală de competenţă în privinţa reclamanţilor care nu au domiciliul în raza tribunalului sesizat iniţial, în temeiul art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

În aceste condiţii, în privinţa cererii formulate de reclamanţii din prezenta cauză a operat prorogarea legală de competentă în favoarea Tribunalului Bucureşti, ca efect al formulării acţiunii introductive împreună cu reclamanţii al căror domiciliu se află în circumscripţia acestei instanţe.

Împrejurarea că Tribunalul Bucureşti a disjuns ulterior cererea reclamanţilor din prezenta cauză nu conduce la pierderea competenţei sale teritoriale în privinţa acestei cereri, de vreme ce prorogarea legală de competenţă a operat chiar la momentul sesizării instanţei cu acţiunea introductivă comună.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispoziţiilor art. 269 alin. (2) şi (3) din Codul muncii raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,15 mai 2019.