Territorial competence in labor disputes: exclusive option of workplace court under Art. 269(2) Labor Code and Art. 210 Social Dialogue Law

Şedinţa publică din data de 14 mai 2019

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28 august 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub număr de dosar x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Institutul Naţional al Magistraturii şi Consiliul Superior al Magistraturii, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâţilor la plata diferenţelor dintre drepturile salariale calculate pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015 prin raportare la valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 421,36 RON şi drepturile salariale efectiv încasate, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se adaugă dobânda legală aferentă începând cu 09.04.2015 şi până la plata efectivă, obligarea pârâţilor la plata diferenţelor dintre drepturile salariale calculate pentru perioada 01.12.2015 - 15.07.2016 prin raportare la valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 463,5 RON şi drepturile salariale efectiv încasate, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se adaugă dobânda legală aferentă începând cu 09.04.2015 şi până la plata efectivă.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că a fost auditor de justiţie în promoţia 2014 - 2016 şi că în perioada 09.04.2015 - 15.07.2016 nu a beneficiat de drepturile salariale corespunzătoare normelor legale aplicabile.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1egii nr. 71/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 şi O.U.G. nr. 20/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 8451/2018 din 19 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale invocată de pârâtul Institutul Naţional al Magistraturii, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Bucureşti, având în vedere dispoziţiile art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii şi prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011, a reţinut, în esenţă, că în ceea ce priveşte conflictele de muncă, competenţa teritorială nu este alternativă, ci revine exclusiv instanţei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul/reşedinţa/sediul sau locul de muncă reclamantul.

Pe cale de consecinţă, având în vedere că reclamantul are domiciliul în Pătârlagele, jud. Buzău, iar locul de muncă în Constanţa, jud. Constanţa, Tribunalul Bucureşti a reţinut că Tribunalul Constanţa este instanţa competentă în soluţionarea prezentei cauze.

După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 679 din 11 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a fost înaintată cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

În motivare, pornind de la cadrul legal instituit de prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social, Tribunalul Constanţa a reţinut, în esenţă, că reclamantul persoană fizică are un drept de opţiune între instanţa competentă material de la domiciliul său (sau de la reşedinţa sa) şi cea competentă material de la locul de muncă.

S-a constatat că reclamantul A. a înţeles să învestească instanţa de la locul de muncă Institutul Naţional al Magistraturii, cu sediul în Bucureşti, considerând că este instanţa competentă teritorial.

Astfel, în condiţiile în care cea de-a doua alternativă atributivă de competenţă teritorială, prevăzută de art. 210 Legea dialogului social, a fost dovedită ca incidentă în cauză şi cum indicarea ei este o alegere pusă de legiuitorul român doar la dispoziţia reclamantului, iar nu a celorlalte părţi din proces sau a instanţei, Tribunalul Constanţa a apreciat că solicitarea reclamantului de judecare a cauzei sale de către Tribunalul Bucureşti este legitimă.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Se constată că prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul A. HULUBEŞTI a chemat în judecată pe pârâţii Institutul Naţional al Magistraturii şi Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor la plata diferenţelor dintre drepturile salariale calculate pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015 prin raportare la valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 421,36 RON şi drepturile salariale efectiv încasate, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se adaugă dobânda legală aferentă începând cu 09.04.2015 şi până la plata efectivă; obligarea pârâţilor la plata diferenţelor dintre drepturile salariale calculate pentru perioada 01.12.2015 - 15.07.2016 prin raportare la valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 463,5 RON şi drepturile salariale efectiv încasate, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se adaugă dobânda legală aferentă începând cu 09.04.2015 şi până la plata efectivă.

Prin urmare, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă un litigiu de muncă, iar potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, dispoziţii din care rezultă că legiuitorul a reglementat în mod imperativ competenţa teritorială pentru soluţionarea unor astfel de cauze.

Totodată, conform prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social care completează art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Rezultă că textele de lege, prin termenii imperativi pe care îi utilizează, au instituit, în domeniul conflictelor de muncă, un caz de competenţă exclusivă, respectiv instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, locul de muncă, ori, după caz, sediul.

Astfel, reclamantul persoană fizică are un drept de opţiune între instanţa competentă material de la domiciliul său (sau de la reşedinţa sa) şi cea competentă material de la locul de muncă.

Este de esenţă că obiectul acţiunii deduse judecăţii nu vizează drepturi izvorâte din raporturi de muncă avute cu Tribunalul Constanţa (în prezent reclamantul fiind judecător în cadrul Judecătoriei Constanţa) pentru a atrage competenţa instanţei de la actualul loc de muncă, ci drepturi băneşti izvorâte din raporturi de muncă avute cu Institutul Naţional al Magistraturii, pe o perioadă în care acesta a fost auditor de justiţie.

Prin urmare, având în vedere că prezenta cauză reprezintă un litigiu de muncă, iar reclamantul A. a înţeles să învestească instanţa de la locul de muncă Institutul Naţional al Magistraturii (unde de altfel s-au desfăşurat raporturile de muncă cu pârâtul), cu sediul în Bucureşti, considerând că este instanţa competentă teritorial, faţă de dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, Tribunalul Bucureşti este instanţa competentă să soluţioneze pricina.

Aşa fiind, pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, văzând şi prevederile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2019.