State civil liability for excessive criminal trial duration and procedural conditions as own delict under ECHR and Civil Code

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii.

Prin cererea înregistrată la data de 29 noiembrie 2017 sub nr. x/2017, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea paratului la plata sumei de 800.000 Euro (echivalentul în RON la cursul de la data plaţii), cu titlu de daune morale, astfel:

- pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din C.E.D.O., sub aspectul duratei procesului (iunie 1999 - octombrie 2016) cu suma de 200.000 Euro;

- pentru condiţiile de detenţie şi deţinere din arestul preventiv pentru perioada 3 - 4 iunie 1999 (arest Politia jud. Hunedoara), 10 aprilie 2000 (arest Politia jud. Brăila, Penitenciarul Brăila şi Penitenciarul Piteşti) până la 27 iunie 2001, data eliberării, cu suma de 500.000 Euro;

- pentru încălcarea dreptului la imagine, la demnitate şi reputaţie, cu suma de 100.000 Euro.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin Sentinţa civilă nr. 847 din 27 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte primul capăt de acţiune, a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 8.000 Euro cu titlu de daune morale pentru durata excesivă a procedurilor penale la care a fost supus timp de 17 ani şi 4 luni şi a respins, ca neîntemeiate, capetele 2 şi 3 de acţiune formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin Decizia nr. 1493A din data de 27 noiembrie 2018 a Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile declarate de apelantul reclamant A., de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi de apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva Sentinţei civile nr. 847 din 27 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a schimbat în parte sentinţa apelată, astfel: a respins capătul 2 de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru condiţiile de detenţie din arestul preventiv, ca fiind prescris dreptul la acţiune, a admis în parte capătul 3 de cerere, după cum urmează, a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 5.000 Euro, în echivalent în RON la data plăţii, la cursul B.N.R., reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat dreptului la imagine, demnitate şi reputaţie, a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a obligat pe intimatul pârât la plata către apelantul reclamant a sumei de 200 RON cheltuieli de judecată în apel.

4. Cererea de recurs.

Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 1493A din 27 noiembrie 2018 pronunţate de către Curtea Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017, invocând că hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (fiind incident pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.).

Se arată că, în mod greşit instanţa de apel a menţinut în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice obligaţia de plată a sumei de 8.000 Euro cu titlu de daune morale pentru durata excesivă a procedurilor penale, obligaţie la care a adăugat suma de 5.000 Euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat dreptului la imagine, demnitate şi reputaţie în condiţiile în care, pe de o parte, pârâtul nu are calitate procesuală pasivă în speţă, iar, pe de altă parte, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Astfel, din toate actele existente la dosarul cauzei precum şi din susţinerile reclamantului, reiese ca această acţiune vizează un presupus prejudiciu cauzat prin acţiunile ilicite ale altor instituţii ale Statului, manifestate prin practica parchetelor şi instanţelor sale naţionale, nefiind fapte ale Ministerului Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român.

Or, imputabilitatea faptei se apreciază în raport de modul de acţiune al organelor de conducere ale persoanei juridice, în măsura în care actele şi faptele acestora au îmbrăcat forma unui delict civil provocând pagube altor persoane.

A arătat că instanţa trebuia să analizeze raportul de prepuşenie dintre Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila, IPJ Brăila, Penitenciarul Brăila, Penitenciarul Mioveni-Argeş şi restul instituţiilor care au săvârşit presupusele fapte imputate şi conducătorii acestora, în situaţia în care ar fi fost parte în dosar, însă nu putea constata calitatea de comitent a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nici măcar sub forma răspunderii obiective.

Astfel, contrar celor reţinute de curtea de apel, a susţinut că nu există un text de lege care să instituie o răspundere generală a Statului Român pentru activitatea şi actele juridice emise de instituţiile publice, constatare care nu poate avea altă consecinţă logică, în opinia recurentului-pârât, decât admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia.

A subliniat că nu se poate reţine că, în speţă, sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1357 - 1371 C. civ., pentru a se antrena răspunderea civilă a Statului Român pentru fapta proprie, având în vedere că presupusa faptă este comisă de către o altă instituţie cu personalitate juridică şi pentru care nu se menţionează atragerea răspunderii statului.

În speţă, a arătat că între Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi instituţiile care au săvârşit presupusele fapte ilicite nu există niciun fel de raport de prepuşenie, care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepuşilor săi.

Prin urmare, susţinând că, în prezentul litigiu, nu există niciun text de lege care să stabilească răspunderea Statului Roman pentru faptele imputate de intimatul-reclamant, a apreciat că nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză.

Totodată, recurentul-pârât a criticat hotărârea instanţei de apel în ceea ce priveşte menţinerea în sarcina sa a obligaţiei de plată a sumei de 8.000 Euro cu titlu de daune morale pentru durata excesivă a procedurilor penale, precum şi referitor la obligarea sa la plata sumei de 5.000 Euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat dreptului la imagine, demnitate şi reputaţie.

A arătat că durata rezonabilă a unei proceduri judiciare nu poate fi apreciată în abstract, ci în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale concrete, iar activitatea de urmărire penală nu este supusă unor termene limită, fiind necesară administrarea exhaustivă a probatoriului în temeiul căruia organele de urmărire penală pot aprecia asupra existenţei sau inexistenţei elementelor şi indiciilor temeinice ale infracţiunilor.

Cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, a învederat că noul C. civ., prin art. 1349 şi art. 1357, consacră un raport juridic de drept privat şi reglementează prin norme cu caracter general condiţiile acestei răspunderi civile, iar, pentru a fi antrenată în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, se cer întrunite cumulativ anumite condiţii şi anume: existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În opinia recurentului-pârât, în speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1357 - 1371 C. civ., pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru fapta proprie.

Astfel, a arătat că presupusele acţiuni ilicite manifestate prin practica instanţelor, invocate de reclamant în cererea de chemare în judecată, nu atrag răspunderea delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, aşa încât acesta nu poate fi tras la răspundere pentru fapte neimputabile, neexistând raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi nici vinovăţia Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

A precizat că, statul răspunde doar pentru erori judiciare, răspunderea fiind una obiectivă, întemeiată pe ideea de garanţie, iar nu pentru fapta proprie sau în calitate de comitent.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Examinând hotărârea atacată în limitele criticilor invocate şi având în vedere raportul asupra admisibilităţii în principiu, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Ca un prim aspect, instanţa constată că pârâtul a invocat greşita soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, considerând că Statul Român nu poate fi tras la răspundere nici pentru fapta proprie, nici în calitate de comitent pentru fapta prepusului.

Acest motiv de recurs nu este fondat, el pune în discuţie legalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel din perspectiva calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanţe sub aspectul obiectului şi cauzei cererii de chemare în judecată.

În acest sens, Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 800.000 Euro (echivalentul în RON la cursul de la data plăţii), cu titlu de daune morale, pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din C.E.D.O., sub aspectul duratei procesului, pentru condiţiile de detenţie şi deţinere din arestul preventiv, pentru încălcarea dreptului la imagine, la demnitate şi reputaţie.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe dispoziţiile art. 1357, 1358 C. civ. care reprezintă noua reglementare a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Înalta Curte constată că, din perspectiva aplicării normelor legale incidente şi anume art. 36 C. proc. civ., instanţa de apel în mod corect a reţinut calitatea procesuală pasivă a pârâtului, fiind verificată identitatea dintre pârât şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii. Cum obiectul cererii de chemare în judecată întemeiate pe dispoziţiile art. 1357 şi 1358 C. civ. a vizat răspunderea civilă delictuală a Statului Român pentru prejudiciul cauzat reclamantului urmare a încălcării dreptului la proces echitabil sub aspectul duratei procedurii, condiţiilor de detenţie şi sub aspectul încălcării dreptului la imagine, demnitate şi reputaţie prin faptele pretins ilicite săvârşite de reprezentanţii statului, nu poate fi primită susţinerea recurentului în sensul inexistenţei normelor legale care să stabilească răspunderea Statului Român pentru faptele imputate de intimatul-reclamant.

Drept urmare, legitimarea procesuală a Statului Român se justifică din perspectiva obligaţiilor pe care statele care au ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului o au de a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale, în primul rând în ordinea juridică internă, inclusiv de a crea mecanismele care să permită sancţionarea nerespectării duratei rezonabile a procedurii (hotărârea Kudla contra Poloniei, 26 octombrie 2000, 30210/96).

S-a mai invocat faptul că între Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi instituţiile care au săvârşit presupusele fapte ilicite nu există niciun fel de raport de prepuşenie, care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepuşilor săi. Nici acest motiv nu poate fi primit, cererea reclamantului nu vizează obligarea pârâtului în temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, ci în temeiul răspunderii pentru propria faptă ilicită a pârâtului.

În ceea ce priveşte calitatea de reprezentant a Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 223 alin. (1) C. civ.: "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens".

În consecinţă, având în vedere că nu există dispoziţii derogatorii, prin care să fi fost desemnat în mod expres un alt reprezentant al Statului, în mod corect a apreciat instanţa de apel că în cauză legitimarea procesuală pasivă aparţine Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Cu referire la îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că în mod corect au fost apreciate de Curtea de Apel Bucureşti ca fiind îndeplinite condiţiile acestui tip de răspundere a Statului Român, fapta ilicită constând în neadoptarea măsurilor necesare pentru ca procesul penal să se desfăşoare în condiţii adecvate, normale, de natură a garanta respectarea dreptului fundamental la proces echitabil. Şi condiţia existenţei prejudiciului este îndeplinită în cauză, durata excesivă a procedurii penale afectând grav modul de viaţă, starea psihică, emoţională în ceea ce îl priveşte pe reclamant, precum şi dreptul la imagine, demnitate şi reputaţie, aspecte dovedite prin declaraţiile de martori administrate în dosarul cauzei. Vinovăţia Statului Român a fost, de asemenea, reţinută în mod legal, ca derivând din funcţia şi rolul său în relaţiile cu instituţiile sale, pârâtul, prin organele sale, fiind administratorul sistemului judiciar, atât în ceea ce priveşte reglementarea acestuia, cât şi în ceea ce priveşte organizarea şi administrarea propriu-zisă a justiţiei.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o analiză justă a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale şi din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O. în ceea ce priveşte păstrarea justului echilibru între interesul general şi drepturile reclamantului, conchizând că, în circumstanţele particulare ale speţei, acest echilibru nu a fost respectat.

Criticile formulate referitoare la obligarea recurentului la plata despăgubirilor în sumă 8.000 Euro şi 5.000 Euro vizează, în esenţă, modul de apreciere a duratei rezonabile, a complexităţii cauzei penale, de către Curtea de Apel Bucureşti, care nu ar fi ţinut cont, în opinia pârâtului, de faptul că instanţele de judecată au depus diligenţe pentru a asigura reclamantului dreptul la un proces echitabil.

Nici aceste critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Pentru procesele în cadrul cărora se reclamă încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum este şi cazul de faţă, în lipsa unei căi legislative care să se constituie într-un remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de articolul mai sus menţionat din Convenţie, rolul de a aprecia asupra pretenţiilor reclamantului şi de a stabili asupra procedurilor şi modalităţilor de soluţionare a unor astfel de cereri îi revine instanţei de judecată.

Astfel, instanţa de apel, în justificarea despăgubirilor acordate, a avut în vedere atât durata de 17 ani şi 4 luni a procedurii apreciate ca excesivă şi nerezonabilă, cât şi criteriile de stabilire a despăgubirilor reprezentând daunele morale, în raport de consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, toate aceste criterii fiind subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs reclamantului.

Raportându-se la criteriile sus-menţionate, şi având în vedere jurisprudenţa C.E.D.O., instanţa de apel a apreciat în mod just că sumele de 8.000 Euro şi 5.000 Euro sunt suficiente astfel încât să-i asigure reclamantului o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral cauzat pentru durata excesivă a procedurilor penale şi pentru afectarea dreptului la imagine, demnitate şi reputaţie.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că la acordarea despăgubirilor s-au avut în vedere toate criteriile de evaluare, iar sumele stabilite cu titlu de daune morale respectă cerinţa justului raport de proporţionalitate între prejudiciu şi reparaţia acordată, fiind rezonabile, echilibrate şi îndestulătoare în raport de circumstanţele cauzei şi în concordanţă de evaluările în echitate pe care Curtea Europeană însăşi le aplică pentru determinarea întinderii reparaţiei ca urmare a unei încălcări a art. 6 din Convenţie.

În consecinţă, având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Deciziei nr. 1493A din data de 27 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 decembrie 2019.

GGC - MM