Ownership rejected: res judicata and insufficient possession bar usucapion claim.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând să se constate că au dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 116 mp situat în Bucureşti, str. x.

În drept cererea a fost motivată pe dispoziţiile art. 1890 şi 492 C. civ.

Pârâtul Municipiul Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 797 din 19 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.

3. Cererea de apel:

Împotriva acestei sentinţe, la data de 7 august 2018 au declarat apel reclamanţii A. şi B. care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 28 noiembrie 2018.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 430 - 431 C. proc. civ. .

Nu s-a formulat întâmpinare.

Prin decizia nr. 349/A din 14 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., împotriva Sentinţei civile nr. 797 din 19 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a anulat sentinţa apelată şi, evocând fondul, a respins cererea, ca nefondată.

4. Cererea de recurs:

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

Prin cererea de recurs, recurenţii au solicitat casarea deciziei recurate cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 şi 6 C. proc. civ.

În susţinerea recursului, în ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe disp. art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se arată că instanţa de apel a făcut o incorectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1852 C. civ. de la 1864, precum şi a dispoziţiilor art. 1254 din Noul C. civ. aplicabile din perspectiva datei la care Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1145/2013 prin care s-a admis cererea reclamanţilor şi s-a constatat nulitatea absolută a tuturor actelor pe baza cărora numitul C. s-a înscris în evidenţele fiscale şi de publicitate imobiliară.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., acesta are în vedere soluţiile contradictorii pe care instanţa de apel le-a pronunţat în ceea ce priveşte admiterea apelului şi anularea hotărârii apelate şi soluţia pe care a pronunţat-o pe fondul cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenţii-reclamanţi arată că, instanţa de apel a reţinut că posesia pe care aceştia au exercitat-o asupra imobilului în perioada cuprinsă între anul 1990 şi anul 2010 nu a fost o posesie utilă dobândirii dreptului lor de proprietate ca efect al prescripţiei achizitive de lungă durată, deoarece a fost afectată de viciul clandestinităţii, posesia nefiind publică.

Pentru a reţine acest aspect, instanţa de apel s-a raportat la sentinţa civilă nr. 19774 din 10 noiembrie 2011, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti pe care a valorificat-o din perspectiva efectelor puterii lucrului judecat, reţinând că prin această hotărâre s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că recurenţii-reclamanţi nu au exercitat o posesie publică asupra imobilului ce formează obiectul prezentului dosar.

Se apreciază ca fiind greşită abordarea instanţei de apel asupra acestui aspect care a condus la respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind eronată din perspectiva următoarelor considerente:

Instanţa de apel, deşi a anulat hotărârea tribunalului prin care iniţial acţiunea fusese respinsă prin admiterea autorităţii de lucru judecat prin raportare la Sentinţa civilă nr. 19774 din 10 noiembrie 2011, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, a reţinut totuşi efectele puterii de lucru judecat în ceea ce priveşte statuările cuprinse în această sentinţă pentru a respinge acţiunea ca neîntemeiată.

În contextul în care instanţa de judecată a reţinut în cadrul aceleiaşi decizii prin care a anulat hotărârea tribunalului, faptul că în cauză nu este incidentă autoritatea de lucru judecat, recurenţii consideră că instanţa de apel trebuia să se îndepărteze de la aspectele de fapt şi de drept pe care le-a analizat Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în cuprinsul primei hotărâri şi să realizeze o analiză a cauzei dintr-o perspectivă care să excludă o reiterare a efectelor autorităţii de lucru judecat, altfel hotărârea pronunţată de instanţa de apel fiind contradictorie.

Curtea de Apel a reţinut în motivare faptul că cele două litigii nu au aceeaşi cauză, în cel de-al doilea litigiu recurenţii valorificând suplimentar şi realitatea juridică exprimată de hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a actelor juridice în temeiul cărora s-au realizat înscrierile în evidenţele de publicitate imobiliară şi fiscală, înscrieri care a determinat Judecătoria sectorului 1 Bucureşti să respingă cererea prin care s-a solicitat constatarea dreptului de proprietate ca efect al prescripţiei achizitive de lungă durată, prin reţinerea viciului clandestinităţii posesiei.

Ceea ce s-a ignorat în cauza dedusă judecăţii a fost efectul constatării nulităţii absolute a tuturor actelor în baza cărora numitul C. s-a înscris în cartea funciară şi în evidenţele fiscale ale imobilului, acesta fiind singurul viciu al posesie recurenţilor, respectiv că s-a constatat înscrierea acestei persoane în cartea funciară şi în evidenţele fiscale.

Câtă vreme printr-o hotărâre judecătorească, definitivă, s-a constatat nulitatea absolută a tuturor actelor care au stat la baza acestei înscrieri, nulitatea unui act juridic produce o consecinţă generală, dar definitorie şi cât se poate de firească, consecinţă care constă în lipsirea actului juridic de toate efectele pe care acesta le-a produs ori ar fi putut fi/sau ar fi trebuit să le producă, adică, quod nullum est, nullum producit effectum.

Prin Sentinţa civilă nr. 1145 din 24 ianuarie 2013, rămasa definitivă şi irevocabilă, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi şi a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul cărora C. se înscrisese în calitate de proprietar în evidenţele fiscale şi de carte funciară ale imobilului.

Din moment ce actele care au stat la baza înscrierilor reţinute de către instanţă ca fiind unicul viciu al posesiei exercitate de reclamanţi au fost constatate nule absolut, efectul imediat şi necesar al acestei hotărâri în constatarea nulităţii absolute îl reprezintă înlăturarea tuturor efectelor pe care actele nule absolut le-au produs sau le-ar fi putut produce, respectiv şi a efectului vicierii posesiei reclamanţilor ca urmare a înscrierilor întemeiate exclusiv pe actele a căror nulitate absolută a fost constatată pe cale judiciară la cererea acestora.

Se mai arătă că acţiunea în constatarea nulităţii absolute a acestor acte juridice în temeiul cărora C. s-a înscris în evidenţele fiscale şi de carte funciară a fost iniţiată de reclamanţi, instanţa care a admis de altfel în tot această acţiune a constatat interesul acestora în a o promova, validând o dată în plus calitatea de posesori ai imobilului, interesaţi în a obţine nulitatea absolută a unor acte juridice care priveau acest imobil.

Art. 1847 C. civ. cere ca posesia să fie publică, adică să se exercite pe faţă, aşa cum ar exercita-o proprietarul. Posesia este clandestină, prevede art. 1852 C. civ., când posesorul o exercită în ascuns de adversarul sau, încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască.

Viciul clandestinităţii este relativ, el putând fi invocat numai de către cel faţă de care posesia a fost exercitată pe ascuns, nefiind un viciu absolut pe care instanţa să îl aibă în vedere independent de invocarea acestui viciu de către persoana faţă de care s-a exercitat posesia în mod clandestin.

Oricum, recurenţii s-au manifestat public în calitate de posesori ai imobilului ce formează obiectul prezentului litigiu, chiar şi prin raportare la pretinsul viciu al clandestinităţii, din moment ce au fost cei care, în contradictoriu cu persoana care putea invoca acest viciu al posesiei, respectiv C., persoana care se înscrisese în temeiul unor acte juridice nule absolut în evidenţele fiscale şi de publicitate imobiliară, a iniţiat acţiunea judiciară prin care instanţa a constatat nulitatea absolută a acestor acte.

5. Încheierea de admitere în principiu:

Prin rezoluţia din 8 iulie 2019 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului după efectuarea procedurii de comunicare a recursului către intimat şi a întâmpinării către recurenţi, în eventualitatea în care se va depune întâmpinare.

Prin raportul întocmit conform art. 493 alin. (3) C. proc. civ. s-a reţinut că recursul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei civile nr. 349/A din 14 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, este motivat conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., iar motivele invocate pot fi încadrate în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) punctele 8 şi 6 C. proc. civ. C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă dată în camera de consiliu la data de 14 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen, în şedinţă publică, la data de 28 noiembrie 2019.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. este nefondat, astfel că urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed:

În prealabil, Înalta Curte, având în vedere că cererea iniţială de chemare în judecată a fost înregistrată ulterior datei de 15 februarie 2013, sub imperiul noilor reglementări procedurale, precum şi faptul că dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 prevăd că dispoziţiile noului C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, constată că prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile noului C. proc. civ. astfel cum a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010 şi nu vechiul C. proc. civ.

Analizând motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se constată că recurenţii apreciază că instanţa de apel, deşi a anulat hotărârea tribunalului prin care iniţial acţiunea fusese respinsă prin admiterea autorităţii de lucru judecat prin raportare la Sentinţa civilă nr. 19774 din 10 noiembrie 2011, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, a reţinut totuşi efectele puterii de lucru judecat în ceea ce priveşte statuările din cadrul acesteia pentru a respinge acţiunea ca neîntemeiată.

Prin această sentinţă, pronunţată în dosarul nr. x/2010 (irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3281/R din 14 decembrie 2012 a Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a Civilă), Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea înregistrată la data de 13 mai 2010, prin care reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, D. şi E., solicitând instanţei să constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 150 mp., situat în Bucureşti, str. x, prin efectul prescripţiei achizitive de 30 de ani ce a operat prin joncţiunea posesiilor.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a constatat, printre altele, că nu este îndeplinită condiţia caracterului public al posesiei "atât timp cât la DITL figurează ca posesor de rol fiscal o altă persoană decât reclamanţii sau autorii acestora, iar, din relaţiile furnizate de către OCPI, reiese că aceeaşi persoană, C., a solicitat intabularea dreptului de proprietate cu privire la acelaşi imobil care face obiectul cererii de chemare în judecată, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare care nu au fost anulate, chiar dacă cererea de intabulare a fost respinsă, instanţa nu poate să constate că posesia reclamanţilor îndeplineşte condiţia de a fi publică, inclusiv faţă de persoana sus-menţionată".

Prin Sentinţa civilă nr. 1145 din 24 ianuarie 2013, pronunţată în dosar nr. x/2012, rămasă definitivă şi irevocabilă, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi şi a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 21 februarie 1996 şi nr. y din 22 martie 1996 la BNP Mentor, în temeiul cărora C. se înscrisese în calitate de proprietar în evidenţele fiscale şi de Carte Funciară ale imobilului.

Curtea de Apel Bucureşti, în cadrul deciziei ce face obiectul controlului judiciar, a constatat că prezenta acţiune nu are aceeaşi cauză cu cea din litigiul iniţial, apreciind că în această materie are importanţă temeiul cererii de chemare în judecată, respectiv calificarea juridică dată situaţiei de fapt dedusă judecăţii, iar nu cauza acţiunii în sensul de scop spre care se îndreaptă voinţa celui ce reclamă în justiţie (finalitatea acţiunii civile exercitate de reclamant), iar o deplină identitate de cauză, înţeleasă ca fiind temeiul pretenţiei promovate în justiţie, presupune o identitate de împrejurări de fapt şi de reguli de drept aplicabile acestor fapte relevante, aspecte care nu au rezultat în cauză.

Având în vedere că soluţia instanţei de apel, de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat, nu a făcut obiectul vreunei critici în recurs, rezultă că aceste considerente se impun cu autoritate de lucru judecat.

Ceea ce este supus controlului judiciar este pretinsa contrarietate între aceste considerente şi cele care vizează analiza pe fond a cererii de chemare în judecată prin care au fost reiterate aspectele de fapt şi de drept pe care le-a analizat Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în cuprinsul primei hotărâri arătate anterior, ca efect al autorităţii de lucru judecat.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 C. proc. civ., astfel: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar raţiunea reglementării anterior menţionate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorităţii de lucru judecat şi de a împiedica instanţele să dea soluţii contrare în dosare diferite.

După cum se poate observa efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect, cu aceeaşi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifica efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), care presupune ca hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).

Sub acest aspect, Înalta Curte notează că este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat care are drept consecinţă respingerea acţiunii în temeiul acestei excepţii, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi.

În ceea ce priveşte condiţia identităţii de părţi, obiect şi cauză, anume evitarea contradicţiilor dintre hotărârile judecătoreşti, Înalta Curte reţine că aceasta reprezintă o cerinţă care valorifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiaşi judecăţi în condiţiile identităţii de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ. - "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".

Or, în speţă, aşa cum s-a arătat anterior, în lipsa identităţii de cauză, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că nu există autoritate de lucru judecat între prezentul litigiu şi cel ce a format obiectul dosarului nr. x/2010, al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).

Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere în mod necesar existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi).

Ca atare, sunt nefondate motivele de recurs ce se referă la faptul că instanţa de fond ar fi motivat în mod contradictoriu soluţia pronunţată, hotărârea recurată fiind corect argumentată în fapt şi în drept, dezlegarea dată de instanţă problemelor de drept deduse judecăţii fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente ce nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv.

Este cert, raportat la cele arătate mai sus şi consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanţa de apel şi-a motivat în mod corespunzător soluţia adoptată, aceasta fiind în concordanţă cu actele şi lucrările dosarului şi textele legale incidente în cauză, iar respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, noţiune corespondentă efectului negativ al autorităţii de lucru judecat nu exclude de plano luarea în considerare a considerentelor inserate în cadrul unei hotărâri anterioare, ca efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe disp. art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se arată de către recurenţi că instanţa de apel a făcut o incorectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1852 C. civ. de la 1864, precum şi a dispoziţiilor art. 1254 din Noul C. civ.

În ceea ce priveşte legea aplicabilă din punct de vedere al dreptului material, pentru soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii este necesară o analiză a caracterului normelor care reglementează prescripţia achizitivă şi a aplicării în timp a acestora, în contextul în care C. civ. de la 1864 a fost abrogat şi, de la 1 octombrie 2011, a intrat în vigoare Noul C. civ.

Sub aspectul aplicării în timp a normelor în materie de prescripţie fie că este extinctivă, fie achizitivă, este unanim admis că prescripţiile începute şi împlinite sub vechea reglementare sunt supuse în totalitate acesteia, tot astfel cum cele începute sub noua reglementare sunt supuse normelor în vigoare, iar pentru cele care au început să curgă sub vechiul regim, dar nu erau încă împlinite la data intrării în vigoare a legii noi, art. 6 alin. (4) noul C. civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 prevăd în mod expres că acestea sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna aspectele de drept material, chiar dacă aceasta se împlineşte după intrarea în vigoare a C. civ., astfel încât, având în vedere data la care se pretinde că a început posesia reclamanţilor, anul 1990, Înalta Curte constată că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile vechiul C. civ.

De altfel, în acest sens a decis şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care prin Decizia nr. 19/2015, a statuat că raţionamentul Deciziei dată în interesul Legii nr. 1/2014 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ce se referea la prescripţiile extinctive, este valabil şi în cazul prescripţiilor achizitive, ţinând seama că şi "în cazul posesiilor începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi suntem în prezenţa unor facta pendentia, ca situaţii juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data apariţiei acesteia, faţă de prevederile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 şi art. 6 alin. (4) din C. civ. şi pentru identitate de raţiune, soluţia care se impune este aceea că pentru posesiile începute anterior intrării în vigoare a C. civ. nu pot fi aplicate noile dispoziţii".

Drept urmare, se constată că în speţa de faţă sunt aplicabile prevederile vechiul C. civ. de la 1864, care la art. 645 prevede că proprietatea poate fi dobândită prin prescripţie, iar potrivit art. 1847 C. civ. ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

Potrivit art. 1890 C. civ., toate acţiunile atât reale, cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să i se poată opune reaua-credinţă.

În sfârşit, potrivit art. 1860 C. civ., orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripţia, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său, rezultând din toate aceste dispoziţii că, pentru a putea dobândi proprietatea unui bun prin uzucapiune prelungită, posesorul trebuie să îndeplinească două condiţii, respectiv să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani şi posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu.

Cu referire la situaţia din cauza de faţă, aplicând regulile procedurale enunţate la dreptul material aplicabil care în cauză este constituit de dispoziţiile legale cuprinse în art. 1837 şi art. 1846 şi urm. C. civ..(de la 1864), se reţine că uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii, este o sancţiune îndreptată împotriva vechiului proprietar, care, dând dovadă de lipsă de diligenţă, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altei persoane.

Raportat la aceste argumente şi la dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., aplicabil inclusiv în cadrul acţiunii de drept comun pentru constatarea intervenirii uzucapiunii, revenea reclamanţilor sarcina de a proba posesia continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar necesară dobândirii de către aceştia a dreptului de proprietate pe calea prescripţiei achizitive.

Or, prin Sentinţa civilă nr. 19774 din 10 noiembrie 2011 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3281/R din 14 decembrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pentru perioada1990 - 2010 s-a statuat că posesia nu a fost publică, iar solicitarea unui terţ de intabulare în cartea funciară pentru acelaşi imobil, chiar dacă a fost respinsă, are caracterul unei tulburări de drept a posesiei.

Totodată, s-a stabilit că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1860 din C. civ. de la 1864 pentru a opera joncţiunea posesiilor reclamanţilor şi a autorilor D. şi E., deoarece posesia s-a transmis printr-un act lovit de nulitate absolută.

Aşa cum s-a arătat cu ocazia analizării primului motiv de recurs, legiuitorul a recunoscut prin articolul 431 alin. (2) C. proc. civ., autoritate de lucru judecat şi motivelor cu valoare decizională, adică acelor motive care conţin soluţii asupra unor puncte litigioase ale procesului de aşa manieră încât doar felul în care au fost aduse în faţa judecăţii (pe cale de apărare ori ca aspecte prealabile cercetării fondului) face ca astfel de soluţii să nu se regăsească în dispozitiv.

Aşadar, trebuie recunoscut ca intră în autoritate de lucru judecat, alături de dispozitivul care tranşează litigiul şi motivele care susţin soluţia (în absenţa cărora aceasta nu ar avea vreun înţeles, permiţând reluarea la nesfârşit a litigiilor), precum şi motivele care conţin ele însele soluţii pe aspectele litigioase invocate de părţi şi supuse dezbaterii acestora.

Prin urmare, instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri are obligaţia de a respecta chestiunile litigioase care au fost deja tranşate printr-o altă hotărâre, înzestrată cu autoritate de lucru judecat, situaţie în care nu mai poate face evaluări proprii asupra acestei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească şi pe care nu o poate ignora.

În aceste condiţii, chiar dacă este corectă susţinerea recurenţilor că actele care au stat la baza înscrierilor reţinute de către instanţă ca fiind viciu al posesiei exercitate de reclamanţi au fost constatate nule absolut de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1145 din 24 ianuarie 2013, pronunţată în dosar nr. x/2012, rămasă definitivă şi irevocabilă, iar efectul imediat şi necesar al acestei hotărâri în constatarea nulităţii absolute îl reprezintă înlăturarea tuturor efectelor pe care actele nule absolut le-au produs sau le-ar fi putut produce, inclusiv a efectului vicierii posesiei lor ca urmare a înscrierilor întemeiate exclusiv pe actele a căror nulitate absolută a fost constatată pe cale judiciară, nu sunt totuşi îndeplinite condiţiile pentru a uzucapa, prevăzute de art. 1847 C. civ.

Astfel, recurenţii omit să evidenţieze faptul că, prin Decizia civilă nr. 3281/R din 14 decembrie 2012 a Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat nu numai faptul că posesia nu a fost publică, ci şi că "nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1860 din C. civ. de la 1864 pentru a opera joncţiunea posesiilor reclamanţilor şi a autorilor D. şi E., deoarece posesia s-a transmis printr-un act lovit de nulitate absolută".

Or, deşi apelanţii-reclamanţi susţin că ar fi întrunite cerinţele legale pentru a putea uzucapa începând din anul 1990 şi până la momentul învestirii primei instanţe, Înalta Curte reţine că o atare susţinere nu ar putea fi primită întrucât până în anul 2017, când au promovat prezenta acţiune, au trecut numai 27 de ani şi nu 30 de ani, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 1890 C. civ.

Pe de altă parte, reclamanţii nu pot invoca joncţiunea posesiei cu cea a autorilor lor şi nici uzucapiunea de scurtă durată (care condiţionează admisibilitatea acţiunii de existenţa unui just titlu), câtă vreme, cu autoritate de lucru judecat, s-a statuat prin hotărârile enunţate anterior că posesia lor s-a transmis printr-un act lovit de nulitate absolută şi că nu pot invoca joncţiunea posesiilor, aspecte care nu mai pot face obiectul cenzurii instanţei în prezentul litigiu.

Nimic nu îi împiedică însă să promoveze o altă acţiune, după împlinirea termenului de 30 de ani de la data intrării în posesie, fără a mai solicita unirea posesiei lor cu cea a autorilor, bineînţeles, în măsura în care vor face dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1847 C. civ.

Faţă de considerentele mai sus arătate se poate observa că nu sunt incidente în cauză niciunul din motivele de recurs, astfel cum au fost încadrate de recurenţi în dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., motiv pentru care, instanţa, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 349/A din 14 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 noiembrie 2019.

GGC - MM