Inadmissibility of direct judicial challenge to integrity agency’s unexplained wealth evaluation report under Law No. 176/2010

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin Cererea înregistrată la 27 mai 2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE INTEGRITATE, solicitând anularea Raportului de evaluare nr. x din 12 mai 2015 prin care "a fost identificată o diferenţă semnificativă în sensul prevederilor art. 18 din Legea nr. 176/2010, în sumă de 4.057.629,97 RON, respectiv 963.807 euro, echivalent calculat la un curs mediu de 4,21 RON/euro aferent anilor 2008 - 2011, diferenţă care se compune din:

1. 225.212,28 RON diferenţă înregistrată până la data de 31 iulie 2008, provenită din achiziţionarea celor două bunuri (Imobil - Contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 iulie 2008 şi Autovehicul - factura nr. x din 17 iulie 2008, seria x);

2. 3.832.417,69 RON reprezentând transferuri de bani efectuate de B., C. şi D. în conturile de la E. SA şi F., ale persoanei evaluate şi pentru care nu există documente care să ateste motivul creditării acestora.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 2625 din 16 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii AGENŢIA NAŢIONALĂ DE INTEGRITATE, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinţei nr. 2625 din 16 septembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în condiţiile art. 483 C. proc. civ. au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

1. Prin recursul său, reclamantul A. critică sentinţa civilă atacată din perspectiva faptului că instanţa fondului nu a dispus anularea raportului contestat, pornind de la o premisă greşită, a raportării cheltuielilor efectuate după data alegerii reclamantului în funcţie doar la veniturile obţinute în timpul mandatului său.

În consecinţă, pentru argumentele dezvoltate în cererea de recurs, reclamantul consideră că nu este probat caracterul nejustificat al averii cercetate, solicitând casarea sentinţei civile atacate, rejudecarea cauzei şi anularea raportului de evaluare.

2. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti solicită casarea sentinţei civile atacate şi respingerea acţiunii reclamantului ca fiind inadmisibilă.

În motivarea căii de atac, recurentul arată că în mod greşit a considerat prima instanţă acţiunea reclamantului ca fiind admisibilă, o astfel de concluzie fiind rezultatul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 17 alin. (7) şi art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.

Astfel, prevederile citate din Legea nr. 176/2010 nu permit atacarea separată a raportului prin care Agenţia Naţională de Integritate constată nejustificată averea sau parte din averea cercetată, întrucât acest raport are consecinţa învestirii Comisiei de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel, care, la rândul său, propune confiscarea averii nejustificate, actul decizional în acest sens fiind hotărârea instanţei de judecată.

Faţă de aceste considerente, pe larg dezvoltate în cererea de exercitare a căii de atac, se solicită casarea Sentinţei civile nr. 2625 din 16 septembrie 2016, în sensul celor mai sus arătate.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei intimata Agenţia Naţională de Integritate a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-reclamant, în condiţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

II. Soluţia instanţei de recurs

Cu privire la recursul formulat de recurentul reclamant;

Examinând excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul reclamant, excepţie invocată de intimata pârâtă Agenţia Naţională de Integritate, Înalta Curte constată că este fondată, recursul declarat de recurentul reclamant fiind lovit de nulitate, pentru următoarele considerente:

Astfel cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, aceste dispoziţii urmând a fi analizate coroborat cu prevederile art. 488 C. proc. civ., potrivit cărora recursul se poate exercita numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute la punctele 1 - 8 din articolul citat.

Deşi recurentul reclamant s-a prevalat, la nivel formal de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocând greşita aplicare a normelor de drept substanţial, critica sa nu vizează, în concret, soluţia pronunţată de instanţă ci neluarea în considerare a apărărilor sale pe marginea concluziei ce se degajă din raportul atacat cu privire la caracterul nejustificat al averii dobândite.

Or, prin intermediul căii de atac a recursului, de altfel ca în cazul oricărei alte căi de atac, partea care o promovează trebuie să formuleze criticile sale în mod pertinent, adică numai în legătură cu soluţia sau, după caz, cu considerentele hotărârii atacate.

În cauza de faţă, acţiunea reclamantului a fost respinsă fără a fi cercetate motivele de netemeinicie a raportului de evaluare, astfel că, în lipsa unor critici concrete la adresa considerentelor primei instanţe, recursul este nul.

Recursul declarat de Ministerul Public este fondat, urmând a fi admis, cu consecinţa casării hotărârii recurate şi respingerii acţiunii reclamantului-intimat ca fiind inadmisibilă.

În acest sens, Înalta Curte constată că, în urma evaluării averii dobândite de către reclamantul intimat, Agenţia Naţională de Integritate a identificat o diferenţă semnificativă, în sensul prevederilor art. 18 din Legea nr. 176/2010, între veniturile şi averea dobândită de reclamant, respectiv o diferenţă în sumă de 4.057.629,97 RON (963.807 euro, echivalent calculat la un curs mediu de 4,21 RON/euro aferent anilor 2008 - 2011), întocmind raportul de evaluare în acest sens.

În consecinţă, s-a dispus comunicarea Raportului de evaluare către reclamant, sesizarea Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, în vederea începerii acţiunii de control şi constatării diferenţei semnificative, precum şi sesizarea DNA pentru verificarea posibilelor indicii cu privire la săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

Reclamantul a contestat raportul de evaluare, aducând critici exclusiv cu privire la netemeinicia raportului, considerând lipsită de suport concluzia inspectorului de integritate asupra caracterului nejustificat al averii dobândite.

În cauză a fost invocată excepţia de inadmisibilitate a acţiunii reclamantului, însă această excepţie a fost respinsă de prima instanţă prin Încheierea din 20 mai 2016, cu motivarea că, din corelarea dispoziţiilor art. 17 şi art. 22 din Legea nr. 176/2010, rezultă faptul că persoana interesată poate contesta raportul de evaluare, inclusiv raportul prin care se constată diferenţe semnificative între averea dobândită şi veniturile obţinute.

Prin Sentinţa civilă nr. 2625 din 16 septembrie 2016, judecătorul fondului respinge acţiunea reclamantului, arătând că nu poate examina criticile formulate de reclamant asupra conţinutului raportului de evaluare, din moment ce contestaţia formulată împotriva acestui raport poate privi numai "aspectele de formă" ale raportului de evaluare.

Contrar celor reţinute de judecătorul fondului, Înalta Curte constată că raportul de evaluare, întocmit în condiţiile prevăzute de art. 17 din Legea nr. 176/2010, nu poate fi contestat pe calea unei acţiuni în contencios administrativ, acesta constituind strict un act de sesizare a Comisiei de Cercetare a Averilor, constituită la nivelul curţilor de apel.

Norma de trimitere cuprinsă la art. 17 alin. (7) din Legea nr. 176/2010, potrivit căreia "dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător" nu au semnificaţia avută în vedere de judecătorul fondului, în sensul că legiuitorul a recunoscut posibilitatea contestării directe a raportului de evaluare a averii pe calea unei acţiuni în contencios administrativ, ci reglementează posibilitatea contestării unui raport ulterior, prin care se constată incompatibilitatea persoanei cercetate, urmare constatării definitive a dobândirii nejustificate a averii.

Astfel, art. 17 alin. (6) instituie un caz distinct de incompatibilitate, în sensul că persoana a cărei declaraţie de avere a fost supusă evaluării, fiind identificate diferenţe semnificative, în sensul prevederilor art. 18, este considerată incompatibilă.

După acest alineat este formulată norma de trimitere la art. 22 alin. (1) şi (2), însă aceasta semnifică doar posibilitatea contestării raportului privitor la incompatibilitate şi nicidecum o competenţă partajată a instanţei de contencios cu cea exercitată de comisia de cercetare a averilor.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că sentinţa civilă criticată este pronunţată cu încălcarea prevederilor ce reglementează procedura de verificare a averii, stipulate în cuprinsul Legii nr. 115/1996 şi al Legii nr. 176/2010, context în care va admite recursul declarat de Ministerul Public, va casa sentinţa civilă recurată şi va respinge acţiunea reclamantului ca fiind inadmisibilă .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Constată nulitatea recursului formulat de A. împotriva Sentinţei nr. 2625 din 16 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Admite recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Sentinţei nr. 2625 din 16 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând în fond cauza, respinge acţiunea ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 aprilie 2019.

GGC - CP