Challenging financial regulator's sanctioning decision for insufficient judicial reasoning and failure to address subsidiary request for milder measure

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 29 iulie 2016 reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: suspendarea deciziei de sancţionare până la soluţionarea definitivă a prezentei plângeri; anularea în tot a deciziei ASF, ca nelegală; în subsidiar dispunerea unei măsuri mai blânde, în raport cu situaţia de fapt.

Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 3840 din 2 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a s-a respins cererea de suspendare, ca nefondată, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ, ca nefondată.

Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinţei civile nr. 3840 din 2 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, invocând prevederile art. 488 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, fiind întrunite astfel condiţiile prevăzute de art. 488 alin. (6) şi alin. (8) din C. proc. civ.

Consideră recurenta că instanţa de fond a ignorat în totalitate învestirea făcută pe calea plângerii. Astfel, instanţa de fond s-a pronunţat doar pe un capăt de cerere din cele două, cu care a fost învestită, respectiv s-a pronunţat doar pe primul capăt de cerere, ignorând că a fost învestită şi cu un al doilea capăt de cerere. Instanţa de fond trebuia să se pronunţe şi asupra solicitării reclamantei de a dispune o măsură sancţionatorie mai blândă, în raport cu situaţia de fapt.

Soluţia instanţei de recurs

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa de recurs a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În cauză, este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Deoarece Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În sistemul de drept procesual civil român căile de atac constituie un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre judecătorească.

Motivarea în fapt şi în drept este o condiţie de esenţă a hotărârii judecătoreşti, legiuitorul stabilind în sarcina judecătorului această obligaţie legală, cu precizarea că judecătorul trebuie să explice părţilor, atât în fapt, cât şi în drept care au fost raţiunile care au determinat adoptarea soluţiei.

În speţa de faţă, examinând considerentele sentinţei, instanţa de control judiciar apreciază că, într-adevăr, hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cauza de faţă, se observă că instanţa de fond a preluat susţinerile pârâtei Autoritatea de Supraveghere Financiară din întâmpinare, fără a analiza cauza pe fond, fără a avea în vedere apărările formulate de reclamantă şi fără să-şi expună propriile argumente.

Mai mult decât atât, instanţa de fond, s-a pronunţat asupra unor chestiuni cu care nu a fost investită. Astfel, instanţa de fond face referire la pagina. 4, alin. (9), la atribuţiile ASF, reproducând cuvânt cu cuvânt preambulul din întâmpinarea formulată de pârâtă cu privire la dreptul acesteia de a aplica sancţiuni. Din înscrisurile existente la dosarul cauzei, nu reiese că reclamanta a investit instanţa cu un astfel de capăt de cerere, respectiv să analizeze dreptul ASF de aplicare a sancţiunilor.

În mod similar, la pagina 5, alin. (1), instanţa de fond, face o explicitare a tipurilor de sancţiuni care le poate aplica ASF, deşi reclamanta nu a contestat dreptul ASF, de a aplica sancţiuni, ci a contestat modalitatea de individualizare a sancţiunii.

Pe de altă parte, judecătorul fondului s-a limitat să arate că apărările reclamantei sunt nefondate, fără să motiveze în fapt şi în drept de ce s-a ajuns la această concluzie.

Prin urmare, curtea de apel nu a lămurit în mod corespunzător situaţia de fapt şi de drept existentă în speţa dedusă judecăţii.

Cercetarea fondului cauzei presupune existenţa tuturor elementelor de rezolvare a fondului litigiului.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că nemotivarea hotărârii sub aspectele de esenţă invocate echivalează cu necercetarea fondului cauzei, atrăgând casarea sentinţei.

În raport de motivul de casare anterior reţinut, instanţa de control judiciar apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de recurentă în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa sentinţele recurate şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul formulat de A. împotriva Sentinţei nr. 3840 din 2 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 aprilie 2019.

GGC - CP