Antitrust prosecution for vertical resale price fixing: interruption of prescriptive period and evidentiary standard for per se violations

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin Cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 7 octombrie 2015, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâtul CONSILIUL CONCURENŢEI, solicitând: în principal, anularea parţială a Deciziei nr. 26 din 10 iulie 2015 emisă de către pârât, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, prin care, în temeiul art. 53 alin. (1) lit. a) din Legea concurentei nr. 21/1996, republicată, societatea a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 109.997 RON; în subsidiar, modificarea deciziei amintite în sensul diminuării amenzii ce i-a fot aplicată; suspendarea executării actului administrativ atacat până la soluţionarea definitivă a cauzei.

La ultimul termen de judecată, reclamanta a depus cerere de renunţare la cererea de suspendare formulată, având în vedere că nu a achitat cauţiunea dispusă de instanţă prin Încheierea din 22 februarie 2016.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 1043 din 28 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL CONCURENŢEI, s-a luat act de renunţarea reclamantei la judecata capătului de cerere privind suspendarea deciziei.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinţei nr. 1043 din 28 martie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în condiţiile art. 483 C. proc. civ. a declarat recurs SC A. SRL.

În motivarea căii de atac, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă arată că prin sentinţa criticată instanţa fondului a respins cererea de anulare a Deciziei nr. 26 din 10 iulie 2015, emisă de Consiliul Concurenţei, ca fiind neîntemeiată.

Susţine recurenta reclamantă că hotărârea primei instanţe este nelegală, în primul rând pentru că excepţia prescripţiei dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea contravenţională este întemeiată, contrar celor reţinute de judecătorul fondului.

În acest sens, recurenta reclamantă arată că, pornind de la caracterul continuu al pretinsei contravenţii, trebuie analizat cursul termenului prescripţiei prin raportare la activitatea desfăşurată de societatea recurentă, nefiind susceptibilă de întrerupere a cursului prescripţiei împrejurarea emiterii ordinului de declanşare a investigaţiei nr. 87 din 14 martie 2008, cât timp acest ordin nu viza societatea reclamantă.

În continuare, recurenta reclamantă critică sentinţa curţii de apel din perspectiva insuficienţei probatoriului administrat în cauză, afirmând recurenta că nu au fost administrate dovezi din care să rezulte existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale în fixarea preţului de revânzare şi executarea unei atare înţelegeri.

În fine, recurenta reclamantă critică sentinţa fondului şi cu privire la soluţionarea cererii de reindividualizare a sancţiunii, apreciind că în mod greşit au fost ignorate împrejurările evocate de reclamantă drept circumstanţe atenuante.

Faţă de aceste considerente, reclamanta solicită admiterea recursului său, în sensul celor mai sus arătate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Sintetizând circumstanţele cauzei, Înalta Curte constată că reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu solicitarea de anulare a Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 26 din 10 iulie 2015.

Prin Decizia nr. 26/10.07.2015 a Consiliului Concurenţei s-a dispus, între altele, măsura sancţionării cu amenda contravenţională, în cuantum de 109.997 RON, reprezentând 0,792 % din cifra de afaceri totală a întreprinderii reclamante pe anul 2014, pentru participarea, în calitate de distribuitor, la realizarea unei înţelegeri verticale cu societatea B. SA, având ca obiect menţinerea preţului de revânzare pentru produsele livrate de către acesta din urmă.

Pentru a statua în sensul existenţei unui înţelegeri anticoncurenţiale prin obiect, Consiliul Concurenţei a avut în vedere clauzele de menţinere a preţului de revânzare, din cuprinsul contractelor de distribuţie încheiate de B. cu A., clauze valabile începând cu data de 18 mai 2004 şi până la 14 ianuarie 2008.

Reclamanta a contestat legalitatea deciziei Consiliului Concurenţei sub trei aspecte, respectiv (I) prescripţia dreptului autorităţii de concurenţă de a sancţiona înţelegerea pretins anticoncurenţială, (II) insuficienţa materialului probator concludent pentru reliefarea înţelegerii şi a executării acesteia şi (III) individualizarea sancţiunii aplicate.

Soluţionând cauza, instanţa fondului a respins acţiunea reclamantei ca fiind neîntemeiată, cu motivarea arătată în considerentele hotărârii, soluţie ce se impune a fi menţinută de instanţa de control judiciar.

Analizând punctual critica la adresa legalităţii Sentinţei civile nr. 1043 din 28 martie 2016, Înalta Curte constată că în mod întemeiat a înlăturat judecătorul fondului argumentele recurentei reclamante pe marginea problemei prescripţiei dreptului pârâtei de a constata şi aplica sancţiunea contravenţională.

Contrar celor afirmate de recurentă şi în acord cu concluziile judecătorului fondului, Înalta Curte constată că este irelevantă împrejurarea că ordinul de declanşare a investigaţiei nu a vizat în mod direct societatea reclamantă, cât timp efectul întreruptiv de prescripţie al uni asemenea act este recunoscut de legiuitor (art. 59 alin. (3) renumerotat 62 alin. (3) după ultima republicare a Legii nr. 21/1996) faţă de toţi agenţii economici sau asociaţiile de agenţi economici care au participat la săvârşirea încălcării legii.

De aceea, critica recurentei pe marginea modalităţii de soluţionare a argumentelor de nelegalitate vizând împlinirea termenului de prescripţie este lipsită de suport, nefiind relevante în acest sens, numai actele de întrerupere ce vizează direct şi nemijlocit recurenta.

A doua critică aduce în discuţie standardul probator, or, şi în acest caz recurenta reclamantă porneşte de la o premisă greşită, ignorând faptul că autoritatea de concurenţă a constatat existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale prin obiect, ceea ce reprezintă "per se" o încălcare a legislaţiei concurenţei, fără a fi necesară şi dovada punerii în aplicare a clauzei anticoncurenţiale.

Aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, Înalta Curte constată că înţelegerea anticoncurenţială de menţinere a preţului de revânzare a fost clar stipulată la pct. 2.1. al art. 2, capitolul III - Obligaţiile distribuitorului din toate cele 4 contracte de distribuţie încheiate de reclamanta A., în calitate de distribuitor, cu furnizorul B., având următoarea formă "la vânzările în regim en-gros, distribuitorul va practica preţurile de facturare ale furnizorului".

În atare context şi în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei, care stipulează caracterul ilicit al înţelegerii prin care sunt stabilite în mod direct preţurile de revânzare, încălcarea Legii nr. 21/1996 este flagrantă şi nu necesită administrarea altor mijloace de probă decât simpla prezentare a dovezii existenţei clauzei anticoncurenţiale.

Standardul de probă menţionat de recurenta reclamantă nu vizează decât înţelegerile anticoncurenţiale prin efect, unde autoritatea de concurenţă este ţinută a dovedi că o înţelegere, aparent licită, a avut ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei şi prin aceasta încalcă legislaţia în materia de referinţă, or, în cazul acordurilor pe verticală de stabilire a preţurilor de revânzare, cum este şi cel analizat în speţă, dovada pretinsă de reclamantă nu este relevantă.

Nefondată este şi critica recurentei reclamante la adresa soluţionării cererii de reindividualizare a amenzii aplicate, constatând judecătorul fondului, în mod judicios, că decizia autorităţii de concurenţă sub aspectul individualizării sancţiunii este la adăpost de critică.

Astfel, considerentele deciziei Consiliului Concurenţei atestă faptul că autoritatea pârâtă a luat în considerare inexistenţa unor sancţiuni anterioare dar şi împrejurarea că înţelegerea anticoncurenţială nu a fost pusă în practică, fiind aplicate reducerile prevăzute în Instrucţiuni. Cât priveşte pretinsa îndoială rezonabilă din partea reclamantei cu privire la caracterul contravenţional al faptei, Înalta Curte a arătat anterior că înţelegerea privind stabilirea preţurilor de revânzare constituie o încălcare flagrantă a Legii concurenţei, caracterul anticoncurenţial al unei atare înţelegeri fiind atât de evident încât trebuie să fie sesizabil de orice agent economic, indiferent de nivelul calificării responsabililor cu asumarea unei astfel de înţelegeri.

Faţă de aceste considerente Înalta Curte constată că nu este demonstrată în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul formulat de SC A. SRL împotriva Sentinţei nr. 1043 din 28 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 aprilie 2019.

GGC - CP