Acquisitive prescription of rural land: sufficiency of proof for animus possessori and continuity of judicial panel

Asupra recursului civil de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 14.03.2016, pe rolul Tribunalului Sibiu, sub nr. x/2016, modificată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Sibiu, să se dispună: înscrierea în cartea funciară nr. x Sibiu, a dreptului de proprietate în favoarea reclamantului, asupra terenului fânaţ în suprafaţă de 46496 mp, ca urmare a constatării dobândirii dreptului de proprietate, în temeiul uzucapiunii, prin joncţiunea posesiei sale cu cea a antecesorului său, B.; diminuarea suprafeţei nr. cad. x/1/1, nr. top. x înscris în CF x Sibiu cu 46496 mp, formându-se două parcele distincte, respectiv, nr. cad. x/1/1, nr. top. x, fânaţ în suprafaţă de 24445 mp, în proprietatea Statului Român şi nr. top. nou x identificator (nr. electronic ce se acordă de către OCPI), fânaţ în suprafaţă de 46.496 mp, proprietatea reclamantului; să se constate naşterea în favoarea reclamantului a dreptului de a solicita, după intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate, actualizarea datelor referitoare la categoria de folosinţă a terenului din arabil în fânaţ, aşa cum este acesta în prezent.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 339/2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu s-a respins acţiunea formulată şi modificată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Sibiu.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut, pe baza probelor administrate, că reclamantul nu a făcut dovada că sunt îndeplinite condiţiile reglementate de C. civ. de la 1865 pentru a dobândi prin uzucapiune, uzând de joncţiunea posesiei sale cu cea a numitului B., dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în totalitate a hotărârii atacate şi admiterea acţiunii.

În expunerea motivelor de apel, apelantul a arătat, în esenţă, faptul că posesia utilă, continuă, netulburată şi sub nume de proprietar, a fost dovedită prin depoziţia celor doi martori audiaţi în primă instanţă.

Apelantul a mai arătat că nu poate obţine certificatul de atestare fiscală care să ateste faptul că a declarat terenul ca şi bun supus impozitării, deoarece nu are calitatea de proprietar al terenului. Plata impozitului vine ca o consecinţă firească a declarării bunului la direcţia fiscală, doar de către cel care are calitatea de proprietar, aşa cum prevede art. 463 din C. fiscal, astfel că inexistenţa elementului animus nu poate fi reţinută prin prisma neplăţii impozitului, operaţiune imposibil de realizat pentru că apelantul nu are calitatea de proprietar, ci doar de posesor al terenului.

Prin Decizia civilă nr. 194 din 1 martie 2018 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a respins apelul, ca nefondat.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, nu se poate reţine că posesia exercitată de reclamant este o posesie utilă, nefăcându-se dovada elementului intenţional al posesiei.

Reclamantul nu a făcut dovada că s-a înscris la administraţia financiară pentru a plăti impozitele şi taxele locale aferente terenului, pentru a se putea deduce intenţia acestuia de a poseda sub nume de proprietar.

Este adevărat că achitarea taxelor şi impozitelor pentru terenul stăpânit reprezintă doar unul şi nu singurul dintre aspectele care pot demonstra că deţinerea materială a bunului are natura juridică a posesiei, iar nu a unei simple detenţii precare, însă, în speţă, nu există alte elemente care să conducă la concluzia unei posesii utile.

Contrar susţinerilor apelantului, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză nu rezultă că reclamantul ar fi cumpărat fără acte terenul în litigiu de la B. în anul 1972. Ambii martori au arătat că reclamantul foloseşte terenul din anul 1980, după decesul lui B. Totodată, martorii nu au identificat terenul pe care îl foloseşte reclamantul între aceleaşi limite, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond.

Curtea a mai constatat că terenul în litigiu a făcut obiectul unei alte cereri având ca obiect uzucapiune, cerere înregistrată în Dosarul nr. x/2008 al Judecătoriei Sibiu, având ca părţi pe numitul C. şi Statul român.

În condiţiile în care mai multe persoane invocă că au exercitat o posesie utilă asupra aceluiaşi teren, posesia exercitată de reclamant nu mai poate fi considerată o posesie utilă, fiind echivocă şi din acest punct de vedere.

4. Motivele de recurs

Împotriva Deciziei nr. 194 din 1 martie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2, recurentul a arătat că, în dosarul instanţei de apel a fost formulată o cerere de intervenţie accesorie de către D., cerere care a fost respinsă prin încheierea pronunţată la 2 noiembrie 2017. Prin această încheiere interlocutorie, instanţa a soluţionat cauza sub aspectul respingerii cererii unui terţ intervenient de a i se permite recunoaşterea dreptului propriu de proprietate asupra imobilului în litigiu, instanţa calificând cererea ca fiind principală. Calificând astfel cererea intervenientului, în fapt, completul a produs o judecată pe fondul cauzei, analizând elementele întrunirii în persoana intervenientului a existenţei dreptului de a solicita dobândirea în propria-i persoană a dreptului de proprietate.

Decizia a fost pronunţată de un complet din care a făcut parte doar unul dintre judecătorii care au pronunţat încheierea de respingere a cererii de intervenţie. S-a încălcat, astfel, principiul continuităţii completului de judecată, reglementat de art. 214 C. proc. civ.

Recurentul a invocat şi încălcarea dreptului la un proces echitabil, susţinând că instanţa de apel nu şi-a exercitat rolul activ, prevăzut de art. 22 C. proc. civ. şi a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului. Consideră recurentul că în mod greşit instanţa i-a respins cererea de audiere a unui nou martor în apel, pentru ca, ulterior, să se reţină că nu s-a făcut dovada posesiei utile. Mai susţine recurentul, în cadrul aceluiaşi motiv de recurs, că inechitatea procedurii reiese şi din abordarea diferită a instituţiei prescripţiei achizitive în zonele istorice ale aceleiaşi ţări, deoarece, pentru zonele în care se aplică vechiul C. civ., dovada posesiei este mai facilă decât în Transilvania, unde posesia trebuie dovedită cu începere din 15.09.1943 până la 12.07.1947.

O altă critică formulată de recurent are în vedere faptul că instanţa a motivat respingerea cererii de chemare în judecată pe considerentul că reclamantul nu figurează ca plătitor de impozit pentru terenul în cauză. Recurentul a susţinut că se află într-o imposibilitate obiectivă de a solicita luarea sa în evidenţele fiscale ca plătitor de impozit, deoarece nu are calitatea de proprietar al terenului. Plata impozitului vine ca o consecinţă firească a declarării bunului la direcţia fiscală doar de către cel ce are calitatea de proprietar, aşa cum este reglementat de art. 463 din C. fisc.

Astfel, inexistenţa elementului animus nu poate fi reţinută prin prisma neplăţii impozitului aferent folosinţei terenului, operaţiune imposibil de realizat, pentru că apelantul nu are calitatea de proprietar, ci doar de posesor al terenului.

Mai arată recurentul că, aşa cum reiese din apărarea Municipiului Sibiu, precum şi din înscrisurile existente în dosar, terenurile nu au făcut obiectul legilor fondului funciar şi nici nu s-a constatat nelegalitatea titlului statului asupra acestora. Făcând parte din domeniul privat al UAT, prin aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunul este supus regimului juridic de drept comun, putând fi dobândit prin uzucapiune aşa cum este expres arătat şi în art. 1845 C. civ.

Recurentul arată că înţelege să depună la dosar, pentru a demonstra organizarea defectuoasă a direcţiei fiscale locale, decizia de impunere emisă pe acest teren în anul 2013 şi dovada achitării impozitului pe acel an, decizie emisă pentru reclamant şi fratele său, terenul fiind folosit în familie. Astfel, susţine recurentul, la un moment dat s-a încasat impozitul pentru folosinţa acestui teren, iar ulterior s-a refuzat.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi repartizat completului de filtru CF x.

S-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a opinat în sensul că recursul formulat este admisibil în principiu, iar criticile se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 2 şi 8 C. proc. civ.

La termenul din 17 octombrie 2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 194 din 1 martie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, la acelaşi termen instanţa rămânând în pronunţare şi pe fondul recursului.

6. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Primul motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., este nefondat, nefiind îndeplinită niciuna dintre cele trei ipoteze avute în vedere de legiuitor atunci când a reglementat acest caz de casare.

Potrivit textului legal menţionat, se poate cere casarea unei hotărâri în următoarele situaţii: dacă hotărârea a fost pronunţată de un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; dacă hotărârea a fost pronunţată de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei; dacă hotărârea a fost pronunţată de un complet a cărui componenţă a fost schimbată cu încălcarea legii.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul nu precizează în care dintre cele trei ipoteze s-ar încadra critica sa de nelegalitate. Se susţine doar că hotărârea a fost pronunţată de un complet din componenţa căruia nu a făcut parte unul dintre judecătorii care s-au pronunţat asupra cererii de intervenţie formulate de D., considerând recurentul că, în acest mod, s-a încălcat principiul continuităţii completului de judecată, reglementat de art. 214 C. proc. civ.

Având în vedere că, în argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul arată şi faptul că, din punctul său de vedere, încheierea interlocutorie, prin care instanţa a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie, calificată ca fiind o cererea de intervenţie principală, echivalează cu o judecată pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că această critică s-ar putea subsuma primei teze a art. 488 alin. (1) pct. 2, şi anume, cea referitoare la pronunţarea hotărârii de către un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului.

Critica astfel încadrată nu poate fi primită, deoarece soluţia dată de instanţă asupra admisibilităţii în principiu a unei cereri de intervenţie nu echivalează cu "dezbaterea în fond a procesului", sintagmă definită de art. 392 C. proc. civ. ca fiind acea etapă procesuală în cadrul căreia părţilor li se dă cuvântul pentru a-şi susţine cererile şi apărările formulate în proces, după ce se constată că nu mai sunt alte cereri de formulat şi nici alte incidente de soluţionat.

Cererea de intervenţie are caracter incidental şi se soluţionează, sub aspectul admisibilităţii în principiu, înainte de deschiderea dezbaterilor pe fond, aşa cum prevede art. 390 C. proc. civ. Ca atare, pronunţarea instanţei asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie nu intră în sfera dezbaterii în fond a procesului, pentru a fi incidentă prima teză a motivului de casare invocat.

În ceea ce priveşte teza a doua, când hotărârea a fost pronunţată de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei, recurentul nu formulează critici în acest sens.

Nici ultima teză a aceluiaşi motiv de casare, care vizează situaţia în care hotărârea a fost pronunţată de un complet a cărui componenţă a fost schimbată cu încălcarea legii, nu este incidentă în speţă.

Dispoziţiile art. 214 alin. (1) corelate cu cele cuprinse în art. 19 C. proc. civ. instituie continuitatea instanţei ca principiu fundamental al procesului civil, având semnificaţia că judecătorii care compun completul trebuie să rămână aceiaşi în tot cursul judecăţii procesului. Însă, în acelaşi timp, atât art. 19, cât şi alin. (2) al art. 214 C. proc. civ. permit şi excepţii de la acest principiu. Astfel, în cazul în care, din motive temeinice judecătorul este împiedicat să participe la soluţionarea cauzei, el trebuie înlocuit în condiţiile legii.

Înalta Curte constată că, în speţă, schimbarea componenţei completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în apel s-a efectuat cu respectarea legii, la dosarul instanţei de apel regăsindu-se procesul-verbal din 7 februarie 2018 privind componenţa completului C6 apel civil (format din doamnele judecător E. şi F., care au pronunţat decizia recurată), aprobată prin Hotărârea nr. 67 din 28.12.2017 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia, act a cărui valabilitate nu este contestată.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte reţine că primul motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., este nefondat.

Critica privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, întemeiată pe argumente ce vizează pretinsa nesocotire de către instanţa de apel a unor norme de procedură, ceea ce permite încadrarea, în parte, în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

Rolul judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art. 22 C. proc. civ., stabileşte dreptul acestuia, nu şi obligaţia de a administra probe din oficiu. Potrivit art. 254 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc, însă, potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii. În realitate, critica recurentului vizează respingerea cererii de audiere a unui nou martor în apel, instanţa de apel apreciind că proba este inutilă în raport cu celelalte probe deja administrate. Or, aprecierea instanţei de apel cu privire la utilitatea probelor solicitate nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs, fiind o chestiune nesusceptibilă de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Afirmaţia recurentului în sensul că instanţa de apel nu a soluţionat fondul cauzei este în mod evident contrară realităţii, hotărârea recurată conţinând soluţia de respingere a apelului, ca efect al analizei pe fond a căii de atac.

Existenţa unor reglementări diferite în materia uzucapiunii în diversele zone istorice ale ţării nu influenţează soluţia pronunţată în speţă, deoarece instanţa de apel a reţinut că sunt incidente dispoziţiile C. civ. din 1864, verificarea îndeplinirii condiţiilor uzucapiunii fiind făcută din perspectiva acestei reglementări, iar soluţia instanţei sub aspectul legii civile aplicabile raportului juridic litigios nu formează obiect de critică în recurs.

Este nejustificată şi critica referitoare la modul în care instanţa a apreciat asupra îndeplinirii condiţiilor uzucapiunii. Recurentul susţine că instanţa de apel a reţinut greşit inexistenţa elementului animus prin prisma neplăţii impozitului pentru teren, câtă vreme, potrivit art. 463 din Codul fiscal, doar cel ce are calitatea de proprietar se poate înscrie ca plătitor de impozit.

Recurentul ignoră faptul că problema plăţii taxelor fiscale pentru teren nu a fost tratată de instanţa de apel ca fiind o condiţie legală pentru uzucapiune, ci ca o modalitate de a dovedi posesia, utilitatea şi durata ei, fiind, aşadar, o problemă de temeinicie şi nu una de legalitate, susceptibilă de cenzură în calea de atac a recursului. Mai mult, aspectul referitor la nedovedirea plăţii taxelor fiscale nu reprezintă singurul argument al instanţei de apel, reţinut în ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiilor pentru constatarea uzucapiunii imobiliare.

În realitate instanţa de apel a reţinut că "achitarea taxelor şi impozitelor pentru terenul stăpânit reprezintă doar unul şi nu singurul dintre aspectele care pot demonstra că deţinerea materială a bunului are natura juridică a posesiei, iar nu a unei simple detenţii precare, însă, în speţă, nu există alte elemente care să conducă la concluzia unei posesii utile.

Contrar susţinerilor apelantului, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză nu rezultă că reclamantul ar fi cumpărat fără acte terenul în litigiu de la B. în anul 1972. Ambii martori au arătat că reclamantul foloseşte terenul din anul 1980, după decesul lui B. Totodată, martorii nu au identificat terenul pe care îl foloseşte reclamantul între aceleaşi limite, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond".

În plus, instanţa de apel a reţinut şi faptul că "în Dosarul nr. x/2008 al Judecătoriei Sibiu, numitul C. a susţinut că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului ce face obiectul prezentei cauze, respectiv terenul înscris în partida cadastrală x, tarla x, parcela x, cu suprafaţa de 49300 mp pe numele lui B.".

În acest context, Curtea a apreciat că, "în condiţiile în care mai multe persoane invocă faptul că au exercitat o posesie utilă asupra aceluiaşi teren, posesia exercitată de reclamant nu mai poate fi considerată o posesie utilă, fiind echivocă şi din acest punct de vedere".

Rezultă, aşadar, că soluţia instanţei de apel nu a fost întemeiată exclusiv pe constatarea nedovedirii plăţii impozitului pentru teren, existând şi alte argumente care au format convingerea instanţei asupra netemeiniciei cererii de chemare în judecată, argumente care nu sunt combătute în recurs pe calea unor critici de nelegalitate.

Hotărârea pronunţată în cauză nu vine în contradicţie cu prevederile art. 463 alin. (1) din C. fisc. , care stabilesc în sarcina proprietarului obligaţia de a plăti impozitul pentru teren, fiind astfel nefondat şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel cum s-a reţinut anterior, plata taxelor fiscale reprezintă doar unul dintre mijloacele de dovadă a posesiei utile şi a duratei sale, cunoscut fiind faptul că, în cazul posesiilor începute cu mult timp anterior intrării în vigoare a legislaţiei fiscale actuale, cum este cazul în speţă, unele terenuri, mai ales cele situate în mediul rural, erau folosite fără acte de proprietate, iar autorităţile locale acceptau plata impozitelor de către posesori, în lipsa unor dispoziţii legale care să interzică această practică.

În acest context, practica judiciară a recunoscut, alături de alte mijloace de probă, cum sunt declaraţiile de martori, documentele cadastrale, actele de întreţinere şi reparare a bunului, poliţele de asigurare etc., şi actele doveditoare ale taxelor fiscale ca fiind probe apte să dovedească posesia şi durata acesteia.

Reţinând faptul că reclamantul nu a făcut dovada înscrierii terenului în evidenţele fiscale pe numele său, situaţie teoretic posibilă în raport cu perioada îndelungată a posesiei invocate prin acţiune şi în contextul practicii autorităţilor, menţionate anterior, instanţa nu a făcut altceva decât să constate că nici măcar această probă nu a fost făcută, în contextul în care s-a precizat că nu există alte elemente care să conducă la concluzia unei posesii utile. Această concluzie este rezultatul evaluării probatoriului administrat în cauză şi nu este de natură să nesocotească în vreun mod dispoziţiile art. 463 alin. (1) din C. fisc.

Susţinerile recurentului, în sensul că terenul în litigiu nu a făcut obiectul legilor fondului funciar, că nu s-a constatat nelegalitatea titlului statului asupra acestuia şi că face parte din domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale, fiind supus regimului juridic de drept comun şi putând fi dobândit prin uzucapiune conform art. 1845 C. civ., sunt lipsite de relevanţă în raport cu motivele care au condus la respingerea acţiunii, întrucât prin decizia din apel nu s-a reţinut că terenul în litigiu ar fi exceptat de la uzucapiune.

Invocarea organizării defectuoase a direcţiei fiscale locale şi depunerea unor înscrisuri privind achitarea impozitului în anul 2013 exced limitelor controlului de legalitate care se poate efectua în recurs, fiind împrejurări de fapt asupra cărora Înalta Curte nu se poate pronunţa.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 194 din 1 martie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2019.

GGC - NN