Rescission of vehicle sale confirmed: appellate appeal dismissed for failure to prove payment

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 9 august 2017 pe rolul Tribunalului Timiş, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul B., solicitând instanţei să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare din 20 aprilie 2016 cu privire la autoturismul x, an fabricaţie 2015 şi revenirea la situaţia anterioară vânzării, respectiv radierea autoturismului din proprietatea pârâtului.

Prin Sentinţa civilă nr. 296 din data de 1 martie 2018, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, dispunând rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare încheiat în data de 20.04.2016 între reclamant, în calitate de vânzător şi pârât, în calitate de cumpărător, având ca obiect autoturismul marca x, serie saşiu x. A fost respins petitul privind radierea autoturismului din proprietatea pârâtului.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.821,35 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin convenţia încheiată la 20.04.2016 între reclamant, în calitate de vânzător şi pârât, în calitate de cumpărător, s-a înstrăinat dreptul de proprietate asupra autoturismului marca x, serie saşiu x, cu preţul de 52.900 euro.

S-a reţinut că potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, textul legal consacrând principiul forţei obligatorii a contractului, iar potrivit art. 1170 C. civ., convenţiile se execută cu bună-credinţă.

Prin urmare, contractul părţilor este guvernat de principiul forţei obligatorii caracterizat prin obligaţia părţilor de a executa întocmai prestaţiile la care s-au obligat, executarea trebuind să aibă loc la termenele şi în condiţiile stabilite prin contract şi prin executarea cu bună credinţă a contractului, aspect ce presupune o obligaţie de loialitate, de îndeplinire cu fidelitate a obligaţiilor pe care şi le-au asumat.

Nerespectarea acestui principiu de către una dintre părţi poate atrage desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului, prin sancţiunea rezoluţiunii, prevăzută de legiuitor în art. 1516 alin. (2) pct. 2 C. civ., care prevede că atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune interese dacă i se cuvin să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea şi de asemenea prin art. 1549 C. civ., conform căruia, dacă nu se cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune interese dacă i se cuvin.

În speţă, convenţia are un caracter sinalagmatic, obligaţiile însuşite de părţi fiind reciproce şi interdependente conform art. 1171 teza I C. civ., constatându-se că reclamanta este îndreptăţită să solicite rezoluţiunea acesteia în condiţiile în care pe de o parte, şi-a executat obligaţiile asumate în convenţie (bunul vândut fost predat - fapt recunoscut de pârât) iar, pe de altă parte, există o neexecutare totală a obligaţiilor asumate de pârât (neplata preţului - nefiind depus niciun înscris în sensul plăţii sumei de 52.900 euro), neexecutarea îi este imputabilă, iar pârâtul a fost pus în întârziere conform Notificării nr. x din 22.05.2017, emise de BEJ C. şi comunicate pârâtului la domiciliu.

Aşa fiind, instanţa a admis primul petit al cererii de chemare în judecată şi a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în data de 20.04.2016 între reclamant, în calitate de vânzător şi pârât, în calitate de cumpărător, având ca obiect autoturismul marca x, serie saşiu x.

Referitor la al doilea petit, având ca obiect radierea autoturismului din proprietatea pârâtului, instanţa a constatat că această solicitare nu poate fi dispusă prin hotărâre chiar dacă s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare şi reclamantul redevine proprietar al autoturismului. Aceasta întrucât, procedura radierii este una administrativă conform art. 17 alin. (2) din O.U.G nr. 195/2002, potrivit cu care "Radierea din evidenţă a vehiculelor înregistrate la trecerea acestora în proprietatea altei persoane se face de către autoritatea care a efectuat înregistrarea, la cererea proprietarului, în condiţiile legii" de unde rezultă că proprietarul trebuie să efectueze operaţiunea de radiere autovehiculului prin depunerea unei cererii la Instituţia Prefectului Judeţului Timiş - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de conducere, înmatricularea vehiculelor Timiş, după rămânerea definitivă a sentinţei.

Prin Decizia civilă nr. 171 din data de 1 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost respins apelul formulat de pârâtul B. împotriva Sentinţei civile nr. 296 din data de 1 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul B. a formulat recurs.

Recursul a fost motivat cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, în cuprinsul motivelor de recurs, pârâtul a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor privind obligaţia de plată a preţului - art. 1720 C. civ., precum şi a sarcinei probei - art. 249 C. proc. civ.

Arată că, odată ce s-a făcut dovada încheierii contractului, transmiterea dreptului de proprietate a avut loc, existând, astfel în condiţiile art. 1720 C. civ. şi prezumţia că preţul a fost plătit, mai ales prin prisma faptului că după acest moment pârâtul a plecat cu autoturismul de la vânzător şi l-a înmatriculat pe numele său, motiv pentru care se arată că reclamantul era dator ca în cazul în care aprecia că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia, să probeze acest fapt în faţa instanţei.

Invocă în susţinerea celor anterior menţionate dispoziţiile art. 1720 alin. (1) C. civ., coroborate cu art. 1674 C. civ., în care se prevede că "în lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul trebuie să plătească preţul la locul în care bunul se află în momentul încheierii contractului şi de îndată ce proprietatea este transmisă".

Subliniază că din conduita părţilor semnatare ale contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20.04.2016, se poate deduce cu uşurinţă faptul că s-a achitat preţul. Având în vedere că legea prezumă faptul achitării preţului, apreciază că incumbă reclamantului obligaţia de a face dovada neplăţii preţului.

În finalul motivelor de recurs, recurentul-pârât arată că reclamantul nu poate solicita instanţei rezoluţiunea contractului, atât timp cât şi-a executat obligaţiile contractuale asumate, iar atitudinea acestuia denotă reaua-credinţă în derularea unui contract încheiat şi asumat prin semnătură.

În acest sens apreciază că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1266, raportat la art. 1170 C. civ., în sensul în care părţile contractuale trebuie să interpreteze cu bună-credinţă voinţa concordantă a lor la încheierea şi executarea contractului.

Dezvoltând motivele de recurs recurentul pârât a mai arătat că actul juridic pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile este un act bilateral, respectiv un contract de vânzare-cumpărare, iar nu o promisiune de vânzare. Conform dispoziţiilor legale şi doctrinei în materie, obligaţiile asumate de părţi în temeiul contractului sunt exigibile de îndată, dacă părţile nu au prevăzut un termen pentru executarea acestora. Or, faţă de lipsa unui termen stipulat de părţi pentru plata preţului (asumat prin semnătură), se presupune că la momentul încheierii contractului de vânzare, care coincide cu momentul transmiterii dreptului de proprietate, părţile şi-au îndeplinit reciproc obligaţiile asumate în temeiul contractului, respectiv vânzătorul a predat proprietatea şi a încasat preţul, iar cumpărătorul a plătit preţul şi a preluat proprietatea, aspecte ce se deduc din dispoziţiile art. 1720 alin. (1) C. civ., coroborate cu art. 1674 C. civ., în care se prevede că "în lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul trebuie să plătească preţul la locul în care bunul se află în momentul încheierii contractului şi de îndată ce proprietatea este transmisă".

Astfel, apreciază că legea prezumă că în lipsa unei stipulaţii contrare a părţilor, în care să se menţioneze un termen pentru achitarea preţului sau transmiterea proprietăţii, obligaţiile au fost executate, respectiv preţul a fost plătit, iar dreptul de proprietate a fost transmis.

În acest sens se învederează că din conduita părţilor semnatare ale contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20.04.2016, se poate deduce faptul că s-a achitat preţul, cu atât mai mult cu cât dacă reclamantul nu ar fi primit preţul fără o stipulare a unui termen în conţinutul contractului, cum ar fi fost lăsat să plece la data încheierii contractului, cu autovehiculul marca x dată fiind valoarea mare a acestuia, situaţie în care se invocă o rea-credinţă a reclamantului în derularea unui contract încheiat, asumat prin semnătură.

Pentru argumentele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de reclamant.

Învestită cu soluţionarea recursului la 9 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la comunicarea cererii de recurs, cu parcurgerea procedurii prevăzute de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

La 9 mai 2019 raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost analizat în complet de filtru, dispunându-se comunicarea acestuia părţilor.

La 13 iunie 2019 recursul a fost admis în principiu şi s-a stabilit termen la 17 octombrie 2019 cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, indicat ca motiv de recurs, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în cauză, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, examinarea criticilor din cererea de recurs raportat la obiectul dedus judecăţii nu relevă că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material în soluţionarea acţiunii în condiţiile în care obiectul dedus judecăţii vizează rezoluţiunea convenţiei încheiate la 20.04.2016 între reclamant, în calitate de vânzător şi, pârât în calitate de cumpărător, prin care s-a înstrăinat dreptul de proprietate asupra autoturismului marca x, serie saşiu x, cu preţul de 52.900 euro, în condiţiile în care potrivit art. 1719 C. civ. cumpărătorul are două obligaţii: de a plăti preţul şi de a prelua bunul vândut, precum şi în condiţiile în care în privinţa datei plăţii potrivit art. 1495 alin. (1) C. civ., în lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului (ipoteză ce se regăseşte în speţă), obligaţia trebuie executată de îndată. Or, în condiţiile în care reclamantul şi-a executat obligaţiile asumate în convenţie, respectiv bunul vândut a fost predat, fapt recunoscut de pârât, precum şi în condiţiile în care pârâtul a afirmat că a plătit preţul, acesta din urmă avea obligaţia de a-şi proba afirmaţia în condiţiile reglementate de art. 249 C. proc. civ. care prevede că "cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească". În doctrină şi literatura de specialitate, referitor la repartizarea sarcinii probei între reclamant şi pârât s-a precizat că reclamantul va face proba faptului generator al raportului juridic dintre el şi pârât; pârâtul va invoca şi va dovedi, după caz, fie faptele de natură a pricinui ineficacitatea faptului generator de raport juridic, fie faptele ulterioare care au modificat raportul juridic creat, fie faptele ulterioare care au stins raportul juridic dintre părţi. În ce priveşte obligaţia de a plăti preţul, Înalta Curte constată că în mod legal şi corect a reţinut instanţa de apel că simpla încheiere a contractului de vânzare, fără stipularea unui termen suspensiv, de executare a ei, are doar semnificaţia faptului că obligaţia de plată a preţului a devenit scadentă, iar scadenţa unei obligaţii nu echivalează cu executarea acesteia, iar semnarea contractului face doar dovada perfectării acestuia, nu şi proba executării.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că în condiţiile în care reclamantul şi-a executat obligaţiile asumate în convenţie, respectiv bunul vândut a fost predat (fapt recunoscut de pârât), precum şi în condiţiile în care pârâtul nu a făcut dovada executării obligaţiilor asumate în ceea ce priveşte plata preţului nefiind depuse în condiţiile prevăzute de art. 309 alin. (2) C. proc. civ. înscrisuri în sensul plăţii sumei de 52.900 euro, instanţa de apel a făcut o legală interpretare a dispoziţiilor incidente în cauză ce reglementează instituţia rezoluţiunii. Cum nici una din criticile recurentului nu se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei civile nr. 171 din 1 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei civile nr. 171 din 1 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 octombrie 2019.

GGC - NN