Res judicata bars third-party nullity challenge of land restitution where counter-evidence of construction defects is lacking

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 februarie 2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii B., UAT Oneşti şi Primarul municipiului Oneşti, solicitând instanţei să constate nulitatea parţială a dispoziţiei nr. x din 30 octombrie 2009 emisă de Primarul municipiului Oneşti, prin care s-a restituit în natură pârâtului B. imobilul teren în suprafaţă de 295 mp, situat în Oneşti, judeţ Bacău.

Prin Sentinţa nr. 473 din 22 aprilie 2016, Tribunalul Bacău a admis excepţia lipsei de interes invocată de pârâtul B. şi, în consecinţă, a respins ca lipsită de interes acţiunea, obligând reclamanta să plătească pârâtului B. 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 275 din 22 martie 2017, Curtea de Apel Bacău a admis apelul formulat de reclamantă, a schimbat în tot sentinţa şi a respins, ca nefondată, excepţia lipsei de interes în formularea acţiunii, trimiţând cauza spre rejudecare la Tribunalul Bacău.

Prin Sentinţa civilă nr. 471 din 11 mai 2018, Tribunalul Bacău a admis excepţia puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 177 din 23 decembrie 2008, pronunţată în dosar nr. x/2007 de Curtea de Apel Bacău, excepţie invocată din oficiu, dispunând respingerea acţiunii ca nefondată. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtului B. suma de 2.380 RON cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 300 din 20 martie 2019, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 471 din 11 mai 2018 şi încheierii din 21 martie 2018, prin care s-a respins cererea de recuzare, pronunţate de Tribunalul Bacău, obligând pe apelantă să plătească intimatului B. suma de 2.380 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., susţinând că hotărârea este netemeinică şi nelegală pentru următoarele motive:

1. Au fost încălcate principiul imparţialităţii şi al egalităţii de şanse, prin faptul că magistratul a pronunţat sentinţa în primă instanţă deşi a soluţionat cauza şi în ciclul procesual anterior, s-a pronunţat anticipat asupra unor cereri şi excepţii fără a fi puse în discuţie într-un cadru procesual legal, a respins prin încheierea de şedinţă din data de 2 martie 2018 toate cererile de probatorii pe care le-a formulat, importante în soluţionarea cauzei, a respins cereri şi apărări legale formulate de recurentă şi reprezentatul său convenţional şi a avut o atitudine de părtinire cu o parte din proces, respectiv pârâtul B..

Nu au fost respectate dispoziţiile art. 20 şi 22 C. proc. civ., care prevăd că judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege, precum şi să stăruie prin toate mijloacele, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept, să dispună administrarea probelor, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, precum şi principiul contradictorialităţii definit de art. 14 C. proc. civ., în sensul că părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să-şi poată organiza apărarea.

Au fost încălcate dreptul la apărare prevăzut de art. 24 din Constituţia României şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În aplicarea normei convenţionale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât în cauza De Cubber c. Belgia (26 octombrie 1984) că judecătorul nu trebuie doar să fie imparţial, ci, în egală măsură, trebuie să se vadă că este imparţial, iar în cauza Altav c. Turcia că dreptul la un proces echitabil conţine drept garanţie, inter alia, dreptul ca procesul să fie judecat de o instanţă judecătorească independentă şi imparţială, precum şi că în situaţia în care aparenţele în materie sunt de natură să creeze acuzatului o teamă legitimă, justificată în mod obiectiv, referitoare la lipsa de independenţă şi de imparţialitate, dreptul la un proces echitabil nu a fost respectat.

În analizarea eventualei imparţialităţi, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a elaborat două criterii de analiză a violării art. 6 paragraful 1 din Convenţie, respectiv cel subiectiv şi cel obiectiv. Primul stă la baza atitudinii şi convingerii personale a judecătorului într-un anumit caz, în vreme ce cel al obiectivităţii se regăseşte dacă respectivul judecător oferă garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privinţă - Cauza Ferrantelli and Santangelo c. Italy nr. 19874/92, Hotărârea din 7 august 1996, parag. 56.

În ceea ce priveşte criteriul subiectiv, principiul primordial îl reprezintă cel potrivit căruia un tribunal este prezumat ca independent şi imparţial, iar principiul derivat este cel potrivit căruia imparţialitatea judecătorului este prezumată până la dovedirea probei contrarii - Cauza Micaller v. Malta nr. 17056/06, Hotărârea din 15 octombrie 2009, parag. 94 - 97.

În analiza criteriului obiectiv va trebui determinat dacă, în afara conduitei personale a judecătorului, există fapte dovedite de natură a ridica îndoieli în ceea ce priveşte imparţialitatea acestuia, iar în această privinţă, chiar şi aparenţele pot căpăta importanţă - Cauza Hauschildt v. Denmark nr. 10486/83, Hotărârea din 24 mai 1989, parag. 48.

2. Instanţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat cu o motivare contrară considerentelor reţinute în hotărârea de admitere a excepţiei puterii de lucru judecat, deşi cele două excepţii au la bază acelaşi context juridic.

Instanţa de fond nu respectă argumentele din decizia civilă nr. 275/2017 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, în care se reţine că faptul că această dispoziţie a fost emisă în executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile este irelevant în cauza de faţă deoarece, pe de o parte, conform Legii nr. 10/2001, titlul de proprietate îl reprezintă dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare, nu hotărârea judecătorească în sine, iar, pe de altă parte, în privinţa terţilor, o hotărâre judecătorească este opozabilă nu în mod absolut, ca în cazul părţilor litigante şi succesorilor acestora, ci doar atâta timp cât aceştia (terţi) nu fac, în condiţiile legii, dovada contrară (art. 435 alin. (2) C. proc. civ.)

3. În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 177 din 23 decembrie 2008, în cauza de faţă părţile, obiectul şi interesele procesuale sunt altele, vizând motive, probe şi situaţii de fapt neinvocate şi neavute în vedere de către instanţa învestită cu judecarea dosarului anterior.

Reclamanta fiind un terţ faţă de hotărârea judecătorească invocată, este pe deplin îndreptăţită să-şi apere drepturile câştigate în mod legal în contra unui titlu care a fost obţinut prin fraudă, încălcarea legii şi cu inducerea în eroare a instanţelor de judecată.

Astfel, a invocat că terenul restituit în natură face parte din domeniul public al statului, un asemenea motiv ducând la nulitatea titlului pârâtului.

Terenurile care au făcut obiectul unul contract de concesiune încheiat în baza Legii nr. 50/1991, cum este cel în speţă, sunt imposibil de restituit în natură.

Cum s-a reţinut în doctrină (cu sublinierea acesteia), dacă la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, construcţia a fost edificată pe terenul concesionat în temeiul Legii nr. 50/1991, restituirea în natură nu este admisibilă pentru ca ea ar coincide cu o «expropriere» în raport cu persoana care a dobândit în mod valabil dreptul de proprietate asupra construcţiei, drept faţă de care concesiunea ar avea un caracter accesoriu.

Articolul 14 ar fi fost aplicabil în situaţia în care şi terenul şi construcţia ar fi aparţinut ambele autorului pârâtului, normele din Legea nr. 10/2001 care se referă la situaţia în speţă fiind cele ale art. 10 alin. (1) şi (2), de care Primăria a făcut abstracţie, acestea impunând ca atunci când pe terenurile imobilelor preluate abuziv s-au ridicat construcţii, persoana îndreptăţită să poată obţine restituirea în natură doar a părţii de teren rămasă liberă.

Terenul ce poate face obiectul restituirii sub imperiul art. 11 din Legea nr. 10/2001 este doar terenul ce excede suprafeţei ocupate de construcţii noi şi celei necesare unei bune utilizări a acestora. Terenurile expropriate se restituie numai în măsura în care nu sunt ocupate de construcţii noi sau nu sunt necesare pentru buna utilizare a acestora, regulă ce se aplică şi în situaţia imobilelor reglementate de art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Expertizele şi probatoriile efectuate în cealaltă cauză nu au avut ca obiect şi nu au arătat că pe terenurile în cauză există construcţii definitive, pe care le deţine de la o dată anterioară încheierii contractelor de concesiune şi care sunt edificate conform dispoziţiilor legale aplicabile în materie de construcţii, având la bază autorizaţiile, avizele şi acordurile impuse de lege.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că spaţiul deţinut nu este autorizat conform Legii nr. 50/1991, în condiţiile în care exista la dosar titlul său de proprietate din anul 2001, predecesorul cumpărând în anul 2000. Se face referire la certificatul de urbanism nr. x eliberat la data de 16 decembrie 1994 de Primăria municipiului Oneşti pentru construcţia unei anexe de 15 mp, inducându-se ideea că dacă această anexă nu are autorizaţie de construire, întregul imobil în suprafaţă de 101 mp nu ar avea autorizaţie.

Reclamantul din cauza respectivă şi autorii săi nu au deţinut teren în Municipiul Oneşti şi, cu atât mai puţin, în zona Pieţei Centrale (sub ansamblul de spaţii comerciale) unde s-a făcut restituirea în natură.

Intimaţii au formulat întâmpinări, prin care au invocat inadmisibilitatea recursului şi, în subsidiar, nulitatea acestuia, excepţii apreciate ca fiind neîntemeiate prin raportul asupra admisibilităţii căii de atac, confirmat prin încheierea de admitere în principiu. Astfel, sub aspectul inadmisibilităţii, obiectul cauzei este evaluabil în bani şi nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 310/2018, iar reclamanta are calitate de terţ în raport de dispoziţia nr. x din 30 octombrie 2009 atacată, nefiindu-i aplicabile prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, în vreme ce sub aspectul nulităţii, criticile vizează şi legalitatea deciziei de apel.

Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.

1. Instanţa de apel a confirmat încheierea din 21 martie 2018 a primei instanţe, prin care s-a respins cererea de recuzare, constatând că nu există niciun temei pentru a reţine existenţa imparţialităţii magistratului din primă instanţă.

Pe de o parte, a reţinut în mod corect că rejudecarea cauzei în primă instanţă de către acelaşi magistrat nu o îl face pe acesta incompatibil de plano.

Imparţialitatea trebuie evaluată [Micallef c. Malta (MC), pct. 93] printr-un demers subiectiv - ţinându-se seama de convingerea personală şi comportamentul judecătorului, adică dacă acesta a demonstrat părtinire sau prejudecăţi personale în cauză şi printr-un demers obiectiv - care constă în a stabili dacă instanţa a oferit, în special prin compunerea sa, suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială legitimă cu privire la imparţialitatea sa.

Într-adevăr, Curtea a subliniat că şi aparenţele pot avea importanţă - "justice must not only be done, it must also be seen to be done" - nu trebuie doar să se facă dreptate, trebuie să se şi vadă că se face dreptate (Cubber c. Belgia, pct. 26), însă a statuat, atunci când a aplicat demersul subiectiv, că imparţialitatea personală a unui judecător trebuie presupusă până când apar dovezi în sens contrar (Wettstein împotriva Elveţiei, pct. 43).

În ceea ce priveşte demersul obiectiv, este necesar să se stabilească dacă, spre deosebire de conduita judecătorului, există fapte verificabile care pot ridica îndoieli privind imparţialitatea sa. Rezultă că, pentru a se pronunţa într-o cauză dacă există un temei legitim pentru a se teme de lipsa de imparţialitate a unui judecător sau a unui complet de judecată, punctul de vedere al persoanei implicate este important dar nu decisiv. Elementul decisiv constă în a şti dacă temerea respectivă poate fi considerată justificată obiectiv (Micallef, citată anterior, pct. 96, Wettstein, citată anterior, pct. 44, şi Ferrantelli şi Santangelo împotriva Italiei, pct. 58).

În acest context, s-a apreciat că faptul că judecătorul nu s-a abţinut de la a examina o acţiune civilă atunci când a fost implicat în examinarea oricărei alte proceduri civile legate de cauză nu constituie o probă suficientă care să contrazică prezumţia de imparţialitate (Golubović împotriva Croaţiei, pct. 52), fiind necesar să se evalueze dacă legătura dintre problemele de fond tranşate în diferite etape ale procedurii este atât de strânsă încât să poată da naştere unei îndoieli privind imparţialitatea judecătorului care a participat în procesul de luare a deciziei în aceste diferite etape (Toziczka împotriva Poloniei, pct. 36).

Aplicând principiile ce se degajă din jurisprudenţa Curţii la cazul în speţă, Înalta Curte constată, similar instanţei de apel, că legătura dintre problemele tranşate de acelaşi magistrat nu este atât de strânsă încât să poată da naştere unei îndoieli privind imparţialitatea sa.

În primul ciclu procesual, magistratul a soluţionat cauza în temeiul excepţiei lipsei de interes, în vreme ce, în rejudecare, s-a pronunţat pe o altă excepţie, a puterii lucrului judecat, fundamentată pe considerente distincte (sens în care a şi fost interpretat art. 41 C. proc. civ., din perspectivă naţională, fără ca prin cererea de recurs să se formuleze critici de nelegalitate).

Între argumentele care au justificat excepţia lipsei interesului s-a aflat şi cel referitor la faptul că, în ceea ce priveşte restituirea în natură, chestiunea a fost tranşată în mod definitiv prin Decizia nr. 177 din 23 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, care se bucură de prezumţia puterii lucrului judecat, însă la rejudecare, cu referire şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi asupra instituţiei puterii lucrului judecat, hotărârea a fost fundamentată pe faptul că, potrivit art. 435 alin. (2) C. proc. civ., terţul poate face dovada contrară celor stabilite prin hotărârea judecătorească pronunţată faţă de alte persoane, aceste dispoziţii referindu-se la posibilitatea de a se invoca o altă stare de fapt, care rezultă din probe pe care prima instanţă nu le-a analizat.

Referitor la respingerea cererii de probatorii prin încheierea din 2 martie 2018, Înalta Curte constată că nu se pune problema încălcării normelor valorificate în susţinerea criticii, atât timp cât instanţa şi-a justificat măsura, reţinând că elementele care se tinde a fi dovedite prin probele solicitate au fost cercetare de instanţe penale de judecată în dosare în care recurenta reclamantă a fost parte, admiţând, drept consecinţă, excepţia puterii de lucru judecat a încheierilor din cauzele respective.

Această soluţie a fost luată în urma dezbaterii contradictorii, în prezenţa reprezentantului reclamantei, prezenţă care s-a consemnat şi la discutarea lipsei interesului în formularea acţiunii, respectiv a excepţiei puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosar nr. x/2007.

În egală măsură, dispoziţiile procedurale indicate în susţinerea recursului obligă instanţa să administreze probele (aspect subliniat de recurenta reclamantă în cererea de recurs) şi să respecte principiul contradictorialităţii prin cunoaşterea reciprocă de către părţi a mijloacelor de probă, însă pentru aceasta este necesar ca probele respective să fie încuviinţate, respectiv să fie apreciate ca fiind pertinente, utile şi concludente - ipoteză ce nu se regăseşte în speţă, instanţa respingând, motivat, cererea de probatorii formulată de către recurenta reclamantă.

În ceea ce priveşte celelalte aspecte invocate în susţinerea criticii, Înalta Curte constată că acestea au fost formulate în termeni generali, nefiind dezvoltate şi circumstanţiate la elemente punctuale ale dosarului, cum s-a procedat în cazul celor anterior analizate, astfel cum impune art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.. De altfel, din perspectiva normei naţionale, se observă şi că în privinţa acestei critici instanţa de apel a apreciat că aspectele invocate nu constituie motive de incompatibilitate, cu referire la dispoziţiile legale care i-a fundamentat decizia, fără ca prin cererea de recurs să se formuleze critici de nelegalitate.

În considerarea argumentelor anterior arătate relativ la critica de recurs, astfel cum aceasta a fost formulată, Înalta Curtea constată că nu se regăsesc elemente în speţă care să susţină o imparţialitate a magistratului care a soluţionat cauza în primă instanţă, respectiv încălcarea dreptului la un proces echitabil, confirmând astfel decizia de apel atât din perspectivă naţională, cât şi convenţională.

2. Critica referitoare la faptul că instanţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat cu o motivare contrară considerentelor reţinute în hotărârea de admitere a excepţiei puterii de lucru judecat, cu referire la faptul că cele două excepţii au la bază acelaşi context juridic, nu se confirmă.

Instanţa de apel a reţinut că cele două excepţii sunt diferite, arătând că prima instanţă nu a constatat existenţa autorităţii de lucru judecat (art. 431 C. proc. civ.) în sensul precizat de apelantă (identitate de cauză, părţi, obiect), ci a admis excepţia puterii de lucru judecat, astfel că orice referire la tripla identitate este neavenită, precum şi că tocmai calitatea de terţ a fost invocată la declanşarea procesului pendinte.

Acesta a şi fost motivul pentru care a fost respinsă în primul ciclu procesual excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţie invocată de intimatul pârât B. (încheierea din 26 februarie 2016) - reţinându-se că pentru a exista autoritate de lucru judecat, este necesar să se constate o triplă identitate de părţi, obiect şi cauză, care nu există între dosarele nr. x/2007 care a avut ca obiect contestaţia formulată de pârâtul B. împotriva deciziei emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, pe când în dosarul de faţă calitatea de reclamant o are o terţă persoană, obiectul este constatarea nulităţii absolute a respectivei decizii, fiind invocate dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi cele ale art. 948 alin. (4) şi urm., art. 966, art. 969 şi urm. C. civ.; totodată, dispoziţiile art. 430 C. proc. civ., care arată că autoritatea de lucru judecat priveşte şi considerentele hotărârii, se referă la considerentele care sprijină dispozitivul hotărârii şi nu la orice argumente reţinute în motivarea acesteia, care, cel mult, pot justifica invocarea excepţiei puterii de lucru judecat, excepţie care nu poate avea efectul dirimant al excepţiei autorităţii de lucru judecat, ci uşurează sarcina probaţiunii.

În acest context de analiză a obligativităţii şi opozabilităţii unei hotărâri judecătoreşti, potrivit art. 435 alin. (2) C. proc. civ., respectiv al limitelor puterii lucrului judecat a acesteia, prima instanţă nu a contrazis Decizia civilă nr. 275/2017 pronunţată în soluţionarea primului apel, confirmând, de altfel, considerentele acesteia, în sensul că hotărârea judecătorească nu este opozabilă în mod absolut în privinţa terţilor ca în cazul părţilor litigante şi succesorilor acestora, ci doar atâta timp cât aceştia (terţii) nu fac, în condiţiile legii, dovada contrară, cu referire la norma procedurală subliniată.

3. Considerentele anterioare referitoare la distincţia dintre excepţia puterii de lucru judecat (reţinută în cauză) şi excepţia autorităţii de lucru judecat nu au fost contestate prin cererea de recurs şi înlătură, drept consecinţă, criticile prin care se reiau susţinerile referitoare la inexistenţa autorităţii de lucru judecat, cu excepţia celor care pun în discuţie aspectele valorificate de recurenta reclamantă, în calitate de terţ, faţă de hotărârea judecătorească anterioară.

Instanţa de apel a reţinut că recurenta reclamantă nu a făcut dovada contrară prezumţiei puterii de lucru judecat, neaducând probe care să dovedească imposibilitatea restituirii în natură a terenului ce face obiectul litigiului.

3.1. Susţinând că au fost invocate aspecte care nu au fost analizate în celălalt dosar, recurenta reclamantă a arătat, în primul rând, că terenul restituit în natură face parte din domeniul public al statului.

Instanţa de apel a soluţionat critica aferentă de apel, reţinând că în certificatul de urbanism x din 16 decembrie 1994 se precizează că terenul pentru care a fost eliberat aparţine domeniului privat al municipiului Oneşti şi că, oricum, Legea nr. 10/2001 nu a exclus restituirea imobilelor din domeniul public (cu referire şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), neputându-se aprecia că nu poate fi restituit un teren pe care s-a edificat un restaurant, fără autorizaţie de construcţie, de vreme ce Legea nr. 10/2001 a avut în vedere restituirea de şcoli, grădiniţe, spitale, trezorerii, sedii de poliţie, instanţe, opere, muzee, etc. (art. 16 şi anexa 2 din lege).

Relativ la această critică, se observă că prin cererea de recurs s-a reluat apărarea, fără a se formula critici de nelegalitate a modului de dezlegare a cauzei de către instanţa de apel, astfel cum impun dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

3.2. Terenurile care au făcut obiectul unul contract de concesiune încheiat în baza Legii nr. 50/1991 nu sunt imposibil de restituit în natură, astfel cum susţine recurenta reclamantă, de referinţă fiind dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 10/2001, aplicate în soluţionarea dosarului anterior.

Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (fiind cazul unui imobil expropriat), persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. Regimul aplicabil imobilului este cel prevăzut de art. 11 din Legea nr. 10/2001, care face trimitere în alin. (3) la aplicarea, în mod corespunzător, a dispoziţiilor art. 10 alin. (3) - (6) din aceeaşi lege, cu excluderea astfel a alin. (1) şi (2) valorificate prin cererea de recurs.

Aplicarea dispoziţiilor art. 14 are ca situaţie premisă ipoteza unui imobil restituit/restituibil în natură prin procedurile administrative sau prin hotărâre judecătorească în temeiul acestei legi, imobil ce face obiectul unui contract de concesiune.

Prin urmare, nu ar fi fost incidente dispoziţiile art. 14 din lege, în ipoteza în care terenul în litigiu nu putea fi restituit în natură, în aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (3), iar, în acest context, recurenta reclamantă a susţinut existenţa unei construcţii, definitive, aspect care ar fi fost necunoscut instanţelor anterioare şi care făcea să opereze interdicţia prevăzută de art. 11 din Legea nr. 10/2001.

În susţinerea criticii s-a valorificat doctrina în materie, deşi situaţia particulară în speţă, subliniată inclusiv prin cererea de recurs, nu se circumscrie acesteia, ridicarea construcţiei anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (înstrăinată succesiv, dobândită de recurenta reclamantă la data de 2 mai 2001, ulterior încheierii de către aceasta a contractelor de locaţiune, 5 aprilie 2001), nefiind o cerinţă suficientă în contextul juridic al cauzei.

Instanţa de apel a reţinut, contrar susţinerii apelantei, că pe planul de la dosarului nr. x/2003, expertul A. a identificat construcţiile de pe teren, la fel şi pe planul anexă la expertiza S. de la dosarul nr. x/2007 Curţii de Apel Bacău, iar la dosar există şi contractul de concesiune 76/5 aprilie 2001, astfel că instanţele au pronunţat o hotărâre ţinând seama de împrejurările de fapt indicate.

Pe lângă faptul că modul de dezlegare a criticii de apel nu a fost contestat prin cererea de recurs, era necesar să se dovedească şi autorizarea edificării, astfel cum impune norma legală de referinţă, clarificarea problemei edificării cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare neiintrând în sarcina expertului, cum se susţine, ci a instanţei de judecată, pe baza probatoriilor administrate de partea interesată.

În cererea de recurs numai s-a reluat susţinerea că imobilul este edificat cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, având la bază autorizaţiile, avizele şi acordurile impuse de lege.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut, ca situaţie de fapt ce nu poate fi reapreciată de prezenta instanţă de recurs din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., că, deşi s-a făcut referire la autorizaţiile şi acordurile impuse de lege, apelanta nu a făcut dovada că spaţiul deţinut este autorizat conform Legii nr. 50/199 - în vreme ce în certificatul de urbanism 305, eliberat în 16 decembrie 1994, se precizează că are valabilitate de 12 luni, acesta neţinând loc de autorizaţie de construire, iar eventuala plată a taxelor şi impozitelor nu acoperă lipsa autorizaţiei de construcţie.

Referirea la existenţa la dosar a titlului de proprietate al reclamantei din anul 2001 (predecesorul cumpărând în anul 2000) nu poate fi considerată critică nouă faţă de dezlegarea cauzei în apel, însă aceasta nu reprezintă o dovadă contrară, în sensul necesar în cadrul procesual al prezentei cauze, fixat de dispoziţiile legale anterior subliniate.

3.3. De asemenea, recurenta reclamantă a reluat susţinerea în sensul că reclamantul şi autorii săi nu au deţinut teren în Municipiul Oneşti şi, cu atât mai puţin, în zona Pieţei Centrale (sub ansamblul de spaţii comerciale) unde s-a făcut restituirea în natură, fără ca în cererea de recurs aceasta să se concretizeze în critici de nelegalitate, cum impun dispoziţiile procedurale anterior menţionate, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că prezumţia conferită de decizia anterioară trebuia răsturnată de către reclamantă prin probe contrare, însă din întregul material probator nu s-a putut reţine nicio probă care să conducă la o altă concluzie decât cea rezultată din procesul derulat în baza Legii nr. 10/2001(dosar x/2007).

În raport de considerentele anterior reţinute, Înalta Curte constată că nu sunt fondate criticile de recurs, în limitele în care acestea au putut fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând să dispună în consecinţă.

Cu aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., recurenta reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimatul pârât B., în cuantum de 4.760 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 300 din data de 20 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă în dosarul nr. x/2014.

Obligă pe reclamanta S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 4.760 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2019.

GGC - MM