Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1803/2019 AI generated

Delictual liability for loss of property use after expired legal encumbrance: requirement of proven illicit act and certain damage

Case Number Decizia nr. 1803/2019
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal filed by the claimant, thereby upholding the lower courts' decisions that rejected the claim against the defendant hospital, hospital administration, and municipality. The dispute involved a civil delictual liability claim where the claimant, a property owner, sought compensation for the loss of use of an immovable property that had been returned to its original owners under Law 10/2001 with a specific legal encumbrance (affectation) allowing a public hospital to occupy the space for five years. The claimant argued that the defendants' continued occupation after the encumbrance expired in 2010 constituted an illicit act causing certain damage, but the court found that the four cumulative conditions for civil delictual liability under Articles 998-999 of the Civil Code were not met. The decisive legal basis was the absence of an illicit act and fault, as the defendants were not notified of the change in ownership or the claimant's intent to enforce possession until years after the encumbrance expired, and the existence of a certain and quantifiable damage was not proven because the claimant failed to demonstrate that she would have actually rented the property or sustained a definite loss, rendering the alleged injury uncertain and non-reparable under delictual law.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 16 din Legea nr. 10/2001, art. 1204 C. civ, art. 194 C. proc. civ, art. 496 alin. (1) C. proc. civ; Delictual liability for loss of property use after expired legal encumbrance: requirement of proven illicit act and certain damage: The dispute involved a civil delictual liability claim where the claimant, a property owner, sought compensation for the loss of use of an immovable property that had been returned to its original owners under Law 10/2001 with a specific legal encumbrance (affectation) allowing a public hospital to occupy the space for five years. The claimant argued that the defendants' continued occupation after the encumbrance expired in 2010 constituted an illicit act causing certain damage, but the court found that the four cumulative conditions for civil delictual liability under Articles 998-999 of the Civil Code were not met. The decisive legal basis was the absence of an illicit act and fault, as the defendants were not notified of the change in ownership or the claimant's intent to enforce possession until years after the encumbrance expired, and the existence of a certain and quantifiable damage was not proven because the claimant failed to demonstrate that she would have actually rented the property or sustained a definite loss, rendering the alleged injury uncertain and non-reparable under delictual law.

Keywords

AI generated
hospital liability liability of municipalities property ownership conditions of use compensation for use civil dispute

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Procedural basis cited to dismiss the appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecata înregistrată la data de 27 decembrie 2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecata pârâţii Spitalul de Pneumoftiziologie "Sf. Ştefan", Administraţia Spitalelor şi Serviciilor Medicale Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să oblige pârâţii la plata sumei estimate de 1.163.656,00 (echivalentul în RON al sumei de 260.000 euro la cursul de 4.4756 RON curs BNR din 23.12.2013), reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, Sos. x, pentru perioada 27.12.2010 - 16.12.2013.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâţilor la plata sumei estimate de 96.807 RON (echivalentul în RON al sumei de 21.629,00 euro la cursul de 4.4756 euro/ron curs Banca Naţională a României din 23.12.2013), reprezentând dobânda legala calculata până la data introducerii cererii de chemare în judecată şi, respectiv, obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente perioadei de la data formulării cererii şi până la plata integrala a sumelor mai sus menţionate.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin Sentinţa civilă nr. 1617 din data de 17 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei Administraţia Spitalelor şi Serviciilor Medicale Bucureşti şi a respins acţiunea faţă de această pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă.

A respins, ca nefondată, acţiunea formulată împotriva pârâţilor Spitalul de Pneumoftiziologie "Sf. Ştefan" şi Municipiul Bucureşti prin primar general.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin Decizia civilă nr. 398 A din data de 3 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă S.C. A. S.R.L. şi apelul incident formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva Deciziei nr. 398 A din data de 3 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat în termen legal recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează greşita interpretare a prevederilor art. 998 - 999 din vechiul C. civ., în condiţiile în care instanţa a ajuns la concluzia că "întrucât reclamanta - apelantă nu a adus la cunoştinţa intimatului pârât transferul dreptului de proprietate în favoarea sa, nu se poate reţine în sarcina intimatului-pârât o faptă ilicită nici măcar sub forma neglijenţei, câtă vreme aceasta nu a cunoscut că apelanta reclamantă este proprietar al imobilului".

Recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel face confuzie între fapta ilicită şi vinovăţie, ca elemente distincte ale răspunderii civile delictuale, nefiind analizate elementele deşi în cauză există trei intimaţi pârâţi.

Se mai susţine că în doctrină şi jurisprudenţă s-a interpretat că reprezintă faptă ilicită acţiunea sau inacţiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane, că în speţă, în ceea ce le priveşte pe pârâtele ASSMB şi Municipiul Bucureşti, fapta ilicită constă în neîndeplinirea obligaţiilor legale, obligaţii care dacă ar fi fost îndeplinite ar fi condus la eliberarea imobilului.

Se mai învederează că în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 162/2008, privind transferul ansamblului de atribuţii şi competenţe exercitate de Ministerul Sănătăţii Publice către autorităţile administraţiei publice locale, art. 12, art. 16, art. 17 alin. (1), art. 18 alin. (13), coroborate cu prevederile H.G. nr. 1567/2008 pârâtei Municipiul Bucureşti i-au fost transferate ansamblul de atribuţii şi competenţe ale Ministerului Sănătăţii Publice privind administrarea pârâtei Spitalul Sfântul Ştefan, că în vederea îndeplinirii acestor atribuţii şi competenţe pârâtul Municipiul Bucureşti a înfiinţat, în structura sa serviciul public corespunzător, respectiv ASSMB, prin HCGMB nr. 378/09.12.2008 modificată prin HCGMB nr. 298/31.08.2009.

Din această perspectivă se învederează că prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a ASSMB se stabileşte ca "Obiectul de activitate al ASSMB îl constituie asigurarea unui management eficient şi eficace în unităţile sanitare publice pentru care se transferă managementul asistenţei medicale conform O.U.G. nr. 162/2008; că prin art. 7 alin. (1) lit. a) pct. 9 se prevede că în vederea realizării obiectului său activitate ASSMB are în administrare - unitatea sanitară publică cu paturi - Spitalul de Pneumoftiziologie Sf. Ştefan, că pentru realizarea obiectului sau ASSMB are următoarele atribuţii generale şi anume: fundamentează şi înaintează propuneri privind structura organizatorică, reorganizarea, restructurarea cu avizul conform al Ministerului Sănătăţii Publice, schimbarea sediului şi a denumirii pentru spitalele publice aflate în domeniul sau de competenta, care se aproba prin Hotărâre a CGMB.

Or, susţine recurenta, ASSMB nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale de a fundamenta şi înainta propuneri către Municipiul Bucureşti cu privire la schimbarea locaţiei în care funcţiona Spitalul, respectiv de a nu lua toate măsurile legale (pe care era îndreptăţită/respectiv obligată să le ia în baza actelor normative menţionate), astfel încât Spitalul să nu folosească fără drept imobilul situat în Sos. x, între perioada 28.12.2010 - 16.12.2013.

Se mai arată că, în ceea ce priveşte Spitalul, fapta ilicită a acestuia constă în utilizarea efectivă a spaţiului respectiv, ulterior expirării perioadei legale de menţinere a afectaţiunii.

Cu privire la vinovăţie ca element al răspunderii civile delictuale, se susţine că în practică şi în doctrină pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar ca fapta ilicită să fi fost săvârşită cu vinovăţie, în oricare dintre modalităţile sale (intenţie directă/intenţie indirectă/culpă) "omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa şi imprudenţa sa", vinovăţia fiind definită în doctrină ca atitudinea psihică a autorului faptei ilicite faţă de fapta respectivă şi, faţă de urmările acelei fapte.

În speţă, susţine recurenta, toate cele trei pârâte cunoşteau faptul că au dreptul să utilizeze imobilul numai până în decembrie 2010 şi, că prin folosirea imobilului ulterior acestei date i-a fost încălcat dreptul de proprietate.

Din perspectiva celor expuse, se învederează că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 480 din vechiul C. civ., art. 44 din Constituţie alin. (1) şi (2) teza 1 6 şi art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin raportare la prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 lit. a) pct. 2 din Anexa nr. 2 din Legea nr. 10/20018, reţinând că ar fi avut obligaţia de a-i notifica pe pârâţi.

Se învederează că înstrăinarea imobilului naşte în sarcina noului proprietar doar obligaţia de a respecta termenul de afectaţiune şi nu pe aceea de a-l notifica pe cel care utilizează spaţiul cu privire la schimbarea proprietarului, şi că folosirea respectivului spaţiu după expirarea termenului legal de afectaţiune naşte în sarcina pârâtelor obligaţia de a dezdăuna proprietarul pentru lipsa folosinţei, independent de cine este acest proprietar.

În această idee, se arată că recurenta şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, că înscrierea în registrul de publicitate este opozabilă tuturor inclusiv pârâtelor în măsura în care existenţa unui proprietar sau al altuia ar fi condus la o altă conduită a pârâtelor ulterior expirării termenului legal de afectaţiune, întrucât acestea puteau să consulte registrul de publicitate imobiliară, să obţină un extras de carte funciară pentru informare şi ca atare îşi puteau adapta corespunzător conduita juridică.

În acest context, recurenta mai arată că pârâtele au fost notificate asupra preluării posesiei de către proprietarele B. şi C. asupra preluării în posesie a imobilului, prin Notificările nr. 103 şi 107/2006 comunicate de BEJ D., că prin notificările 128, 129 şi 130/2006, comunicate de BEJ D., proprietarele au notificat pârâtele cu privire la intenţia lor de a respecta obligaţia legală de afectaţiune numai cu titlu oneros corelativ obligaţiei pârâtelor de a încheia un contract de închiriere cu privire la acest imobil.

În acelaşi sens, se mai arată că atât Primăria Municipiului Bucureşti cât şi Spitalul Sf. Ştefan au fost notificate prin Adresele nr. x/2006 şi y/2006 comunicate de BEJ D. cu privire la intenţia proprietarelor B. şi C. de a vinde imobilul şi cu privire la termenul de exercitare a dreptului de preempţiune, că Spitalul Sf. Ştefan a răspuns acestor notificări, prin Adresa nr. x/2006, în care se arată, în esenţa, că Spitalul nu are fonduri să cumpere imobilul şi că noul proprietar are obligaţia de a respecta afectaţiunea imobilului până la expirarea termenului de 5 ani.

Ca atare, recurenta arată că Interpretând prevederile art. 998 - 999 şi art. 480 din vechiul C. civ. prin raportare la prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 lit. a) pct. 2 din Anexa nr. 2 din Legea nr. 10/2001, rezultă că prezintă relevanţă în cauză nu cine este sau când se schimbă proprietarul, ci împrejurarea că pârâtele cunoşteau prevederile legale potrivit cu care dreptul de a folosi respectivul imobil înceta la expirarea celor 5 ani şi că, prin decizia lor de exercita folosinţa acestui imobil şi ulterior i-a fost încălcat dreptul de proprietate asupra respectivului imobil.

Recurenta mai învederează că sunt neîntemeiate considerentele instanţei de apel în sensul că ocuparea imobilului de către Spital a fost tolerată, întrucât potrivit art. 1204 C. civ. consimţământul trebuie să fie exprimat în cunoştinţă de cauză, simpla tăcere neavând valoare juridică. Prin urmare, faptul că nu am făcut dovada manifestării active a dreptului de proprietate nu înseamnă ca a tolerat ocuparea spaţiului de către Spital.

De asemenea recurenta susţine că instanţa de apel a dat o interpretare greşită prevederilor art. 1084 din vechiul C. civ. (art. 1532 noul C. civ.) referitoare la caracterul cert al prejudiciului, că prin faptele pârâtelor, a fost lipsită fără temei legal, în perioada 27.12.2010 - 16.12.2013, de atributul folosinţei imobilului, că întinderea acestui prejudiciu a fost determinată de raportul de expertiză la suma de 1.232.959,71 RON.

Se arată că este în totalitate greşită interpretarea potrivit cu care, prejudiciul suferit nu este cert întrucât, nu este sigur că ar fi închiriat acel imobil, întrucât dovada că ar fi închiriat sau nu acest imobil nu este necesară câtă vreme a fost lipsită de atributul folosinţei dreptului de proprietate, că dovada certitudinii prejudiciului, în accepţiunea dată de instanţă acestei noţiuni, nu se putea face niciodată, pentru că imobilul nu putea fi închiriat, câtă vreme pârâtele ocupau imobilul.

Se mai susţine că instanţa de apel face confuzie între metodele de determinare/cuantificare a contravalorii lipsei de folosinţă, folosite de expertul judiciar, între care şi chiria/ca preţ al folosinţei unui bun, şi caracterul cert al prejudiciului deja produs prin lipsirea proprietarului de atributul folosinţei imobilului, aspect de drept material de natura drepturilor reale.

Din această perspectivă se arată că Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului la care instanţa face referire, în susţinerea interpretării sale, Cauza Radu Contra României şi Cauza Buzatu Contra Romanei nu au aplicabilitate în speţă, întrucât cele două hotărâri CEDO, apreciază că nu se impune acordarea contravalorii lipsei de folosinţă foştilor proprietari, concomitent cu restituirea în natură a imobilelor.

În speţă, recurenta susţine că există o altă situaţie de fapt, întrucât imobilul a fost retrocedat, proprietarii au respectat termenul legal de afectaţiune, dar pârâtele, titularii folosinţei imobilului în baza acestei afectaţiuni speciale, au lezat dreptul de proprietate, prin menţinerea atributului folosinţei în patrimoniul lor şi după încetarea afectaţiunii speciale.

5. Procedura de filtru

Prin rezoluţia din 11 decembrie 2018 s-a dispus comunicarea recursului intimaţilor-pârâţi, cu menţiunea că au obligaţia de a depune întâmpinare, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Potrivit dovezilor de comunicare, recursul a fost comunicat intimaţilor la data de 17 - 18 decembrie 2018.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi Spitalul de Pneumoftiziologie Sf. Ştefan, Administraţia Spitalelor şi Serviciilor Medicale Bucureşti şi Municipiul Bucureşti au depus la dosar întâmpinări, comunicate, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă Administraţia Spitalelor şi Serviciilor Medicale Bucureşti a evidenţiat în cuprinsul întâmpinării depuse la dosar şi lipsa dovezii de achitare a taxei judiciare de timbru şi lipsa menţiunii cu privire la reprezentantul legal al persoanei juridice, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 194 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimaţii-pârâţi, arătând că apărările acestora nu sunt întemeiate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, invocat de recurentă, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în cauză, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză. Or, examinarea criticilor din cererea de recurs raportat la obiectul dedus judecăţii, nu relevă că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material în soluţionarea acţiunii ce vizează răspunderea civilă delictuală a pârâţilor pentru fapta proprie, prevăzută de art. 998 şi 999 C. civ., în condiţiile în care instanţa de apel a examinat hotărârea instanţei de fond atât prin prisma motivelor de apel invocate cât şi a instituţiei răspunderii civile delictuale în raport de starea de fapt conturată în cauză şi necontestată. Cum recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material în ce priveşte răspunderea civilă delictuală a pârâţilor, Înalta Curte reţine că pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală în temeiul art. 998 - 999 C. civ., conform căruia "omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa ", este necesar a fi întrunite cumulativ patru condiţii, şi anume: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Totodată, în cadrul răspunderii delictuale nu orice faptă a omului, care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane, angajează răspunderea pentru prejudiciul cauzat victimei, ci numai aceea care s-a săvârşit cu vinovăţie de către cel ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat. În caz contrar, când fapta nu este săvârşită cu vinovăţie, este exclusă răspunderea delictuală. Din perspectiva celor expuse, şi a obiectului dedus judecăţii ce vizează antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, Sos. x, pentru perioada 27.12.2010 - 16.12.2013, instanţa de apel a examinat în raport de starea de fapt conturată dacă în cauză sunt întrunite condiţiile cumulative impuse de dispoziţiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală şi anume: existenţa unui prejudiciu; a unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat, reţinând că în cauză nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală în condiţiile în care nu sunt întrunite cerinţele faptei ilicite şi a prejudiciului.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că în speţă, reclamanta a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, Sos. x, pentru perioada 27.12.2010 - 16.12.2013, restituit în natură, în proprietatea numitelor E. şi B., prin Dispoziţia nr. x/27.12.2005, emisă de către Primarul General al Municipiului Bucureşti, în aplicarea Legii nr. 10/2001, imobil dobândit în proprietate de către reclamantă în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26.06.2006 la BNP F..

Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi lit.

a) pct. 2 din Anexa cu nr. 2 din Legea cu nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată şi modificată prin Legea nr. 247/2005, persoanele care au redobândit proprietatea imobilului erau supuse obligaţiei de a menţine afectaţiunea imobilelor restituite pe o perioadă de până la 5 ani de la data emiterii Deciziei, faţă de împrejurarea că imobilul era ocupat la momentul retrocedării de o unitate spitalicească. În speţă, afectaţiunea specială ce a grevat imobilul s-a întins pe o perioadă de 5 ani de la emiterea Dispoziţiei de retrocedare (27.12.2005), respectiv până la data de 27.12.2010, însă deşi reclamanta dobândise prin cumpărare imobilul la 26 iunie 2006 nu a adus la cunoştinţa pârâţilor transferul dreptului de proprietate în favoarea sa, deşi avea cunoştinţă de împrejurarea că imobilul este ocupat, fapt ce rezultă fără posibilitate de echivoc din conţinutul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26.06.2006.

Or, faţă de această situaţie şi raportat la faptul că doar după circa 7 ani de la cumpărarea imobilului, respectiv în anul 2013, prin Notificarea din 31.05.2013, reclamanta aduce la cunoştinţa pârâţilor că în calitatea ei de proprietar are intenţia de vânzare a imobilului şi, că în cazul lipsei intenţiei de cumpărare a imobilului acesta trebuie predat cel mai târziu la data de 01.08.2013, Înalta Curte reţine că într-adevăr condiţia faptei ilicite nu este întrunită în cauză nici măcar sub forma neglijenţei cum bine a reţinut instanţa de apel, în condiţiile în care după data încetării afectaţiunii speciale, reclamanta nu şi-a manifestat în nici o modalitate intenţia de a intra în posesia/folosinţa efectivă a imobilului, deşi dreptul de folosinţă este unul din prerogativele dreptului de proprietate, cu atât mai mult cu cât reclamanta nici nu a adus la cunoştinţa pârâţilor nici calitatea de nou proprietar şi nici intenţia de închiriere a spaţiului.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în mod legal a reţinut instanţa de apel inexistenţa faptei ilicite nici măcar sub forma neglijenţei, câtă vreme pârâţii nu au cunoscut că reclamanta este proprietarul imobilului decât prin Notificarea din 31.05.2013, cu atât mai mult cu cât urmare a corespondenţei purtată cu fostele proprietare acestea au lăsat "sub tăcere" vânzarea imobilului. De asemenea, Înalta Curte mai constată că în analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a reţinut că în ceea ce priveşte prejudiciul ca element al angajării ei, trebuie în primul rând să fie cert, sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţilor de evaluare, reţinându-se că în speţă, reclamanta a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă constând în chiriile pe care le-ar fi putut încasa, dacă imobilul nu ar fi fost ocupat.

Or, în condiţiile în care nu există certitudine că reclamanta ar fi putut închiria imobilul de la data încetării afectaţiunii speciale şi nici valoarea locaţiunii, nefiind făcut nici un demers în acest sens, Înalta Curte reţine că într-adevăr un prejudiciu incert nu poate fi susceptibil de reparare în condiţiile răspunderii civile delictuale, cum legal a reţinut şi instanţa de apel. De asemenea, Înalta Curte mai reţine că în condiţiile în care, aşa cum rezultă din acţiune, reclamanta consideră că dacă nu ar fi fost ocupat imobilul ar fi putut încasa chirii, aspect nedovedit în cauză, precum şi în condiţiile în care reclamanta nu a făcut dovada că de la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului ar fi pus pârâţilor în vedere predarea imobilului, deşi, aşa cum s-a arătat deja, avea cunoştinţă de împrejurarea că imobilul este ocupat, susţinerea că ar fi putut închiria imobilul dacă ar fi fost liber este nefondată.

Din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care în cauză nu sunt întrunite cumulativ condiţiile impuse pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a examinat raporturile juridice dintre părţi având în vedere succesiunea actelor şi faptelor juridice derulate în ce priveşte situaţia imobilului, reţinând în mod legal că nu sunt incidente dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. Faţă de aspectele învederate, şi cum nici una din criticile recurentei nu se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C.

A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 398A din 3 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 398A din 3 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 octombrie 2019.

GGC - NN