Unlawful urban planning restrictions on private property: liability for loss of use and misapplication of green space legislation

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă la data de 02.04.2014, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin primar general şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, obligarea acestora, în solidar, la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenurilor deţinute de reclamanţi, pentru perioada 01.01.2013 - 31.03.2014 şi în continuare până la data la care terenurile nu mai sunt încadrate ca şi terenuri cu destinaţia zonă verde, şi a cheltuielilor de judecată, astfel: 67.242 euro către reclamantul A. pentru terenul în suprafaţă de 6.404 mp situat în Bucureşti, str. x (P151/9), sector 5; 46.662 euro către reclamanta B. pentru terenul în suprafaţă de 4.444 mp situat în Bucureşti, str. x (P151/9), sector 5; 67.242 euro către reclamantele C. şi D. pentru terenul în suprafaţă de 6.404 mp situat în Bucureşti, str. x (P151/9).

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 555, art. 1357 C. civ., Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Constituţia României.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin Sentinţa nr. 1429/07.12.2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin Decizia nr. 1372/06.11.2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondate, apelurile.

4. Calea de atac exercitată

a) Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. reclamantele E. (moştenitoare a lui A.), B., D., C., arătând că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că reclamantele nu au făcut dovada intenţiei de a închiria terenul în litigiu pentru a putea beneficia de prejudiciul solicitat, cuantificat prin raportare la contravaloarea unei chirii lunare pe o perioadă de 3 ani şi în continuare, până la momentul când fapta ilicită va înceta.

În dezvoltarea criticii lor, reclamantele au reamintit că proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege (art. 555 C. civ.) iar, conform art. 1357 C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, răspunderea funcţionând chiar pentru culpa ce mai uşoară.

Textele legale incidente în cauză (art. 1386 alin. (3) C. civ.) statuează că dacă prejudiciul are caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de prestaţii periodice, iar proprietarul unui bun lipsit în mod nelegitim de folosinţa acestuia, are posibilitatea de a-şi proteja dreptul pe calea acţiunii în despăgubiri pentru lipsa de folosinţă.

Prin soluţia adoptată, instanţa de apel impune reclamantelor obligativitatea probării intenţiei de a închiria bunul, deşi aceeaşi instanţă arată că un proprietar nu poate fi obligat să folosească bunul într-un anume fel, pentru a înlătura fapta ilicită a unui terţ.

Prin dovedirea imposibilităţii vânzării bunului, recurentele apreciază că au dovedit, implicit, şi imposibilitatea de închiriere a acestuia, relevanţă având destinaţia terenului prin raportare la reglementările urbanistice, iar nu activitatea sau lipsa de activitate cu privire la acesta, la un anumit moment.

Practica judiciară în materie este în sensul acordării prejudiciului rezultat din lipsa de folosinţă a bunului, prin raportarea la contravaloarea unei chirii lunare, al cărui cuantum se stabileşte potrivit caracteristicilor bunului în litigiu.

În susţinerea motivelor de recurs, reclamantele au făcut referiri la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, respectiv Cauza Radu contra României, Cauza Weissman contra României şi Cauza Pressor Compania Naviera S.A. contra Belgiei.

b) La data de 25.02.2019, intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a formulat recurs incident, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a arătat că în mod greşit instanţa de apel a respins apelul său. Potrivit memoriului de recurs, acesta este îndreptat atât împotriva soluţiei din decizia atacată, respectiv a celei de respingere a apelului formulat de Municipiul Bucureşti împotriva Sentinţei nr. 1372A/2018, cât şi a considerentelor, solicitându-se înlăturarea acelora prin care s-a reţinut că în speţă există o restrângere a dreptului de proprietate al reclamanţilor ce constituie faptă ilicită cauzatoare de prejudicii şi că este îndeplinită condiţia legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. În susţinerea recursului, recurentul-pârât a invocat următoarele critici de nelegalitate împotriva hotărârii atacate:

- Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit actele normative invocate de către pârât în susţinerea apelului incident, respectiv: dispoziţiile Secţiunii I din capitolul V - Zona spaţii verzi din Regulamentul local de urbanism aferent PUG; dispoziţiile art. 43,44 şi 46, 50 alin. (1), (54) alin. (1) - (3) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul; dispoziţiile art. 7, 8 alin. (2) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor; dispoziţiile art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului. Aplicarea greşită a acestor dispoziţii legale a condus la concluzia eronată că prelungirea, de către CGMB, a PUG, prin care terenurile reclamantelor au fost incluse în categoria spaţiilor verzi, constituie o ingerinţă nepermisă de lege în dreptul lor de proprietate;

- În cauză, nu există fapta ilicită a pârâţilor, aceştia acţionând în temeiul legii, iar prelungirea valabilităţii PUG prin HCGMB nr. 232/2012, cu consecinţa menţinerii destinaţiei terenurilor ca spaţii verzi, nu poate fi imputată pârâţilor, aceasta fiind impusă de dispoziţiile legale imperative ale art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005, care interzicea schimbarea categoriei de spaţii verzi a terenurilor prevăzute ca atare (spaţii verzi) în documentaţiile de urbanism.

Mai mult, potrivit art. 43, 46 alin. (5), art. 50 alin. (1) - (2), 54 alin. (1) - (3) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului, reclamantele aveau dreptul, anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005, dacă erau interesate, să promoveze un Plan Urbanistic Zonal prin care să urmărească modificarea reglementărilor din PUG al Municipiului Bucureşti, dacă le considerau vătămătoare.

- Includerea terenurilor în categoria spaţiilor verzi nu atrage privarea reclamantelor de dreptul de a construi, acesta nefiind vreodată dobândit în patrimoniul reclamantelor în legătură cu imobilul teren, întrucât anterior aprobării PUG, terenul avea categoria de folosinţă teren arabil situat în extravilan. Ulterior, prin PUG menţionat, imobilul a fost introdus în intravilan, în subzona a VI-a - Parcuri, grădini, scuaruri şi fâşii plantate publice. Prin actul de dezmembrare şi contractul de partaj voluntar nr. 392/24.04.2012, cei 4 coproprietari au împărţit imobilul devenit teren intravilan arabil în 3 loturi a câte 6.404 mp şi 2 loturi cu destinaţia drum de acces. Mai mult, potrivit extraselor de carte funciară din x/2014 ataşate cererii de chemare în judecată, imobilul are categoria de folosinţă arabil, intravilan. Astfel, sunt eronate argumentele instanţei de apel privind pretinsa restrângere a dreptului de proprietate al reclamantelor, întrucât aceste argumente nu au legătură cu pretinsa situaţie juridică a imobilului. Raţionamentul instanţei de apel este fundamentat pe o falsă premisă potrivit căreia, includerea terenului în categoria spaţiilor verzi a atras schimbarea regimului juridic aferent categoriei de folosinţă de care a beneficiat imobilul anterior adoptării PUG, în sensul limitării atributelor dreptului de proprietate al reclamantelor.

Evocând dispoziţiile secţiunii I din capitolul V - Zona spaţii verzi din Regulamentul local de urbanism aferent PUG, recurentul a susţinut că este permisă proprietarilor de terenuri private situate în subzona a VI-a-Parcuri, grădini, scuaruri şi fâşii plantate publice o serie de utilizări ale terenurilor, inclusiv prin edificarea anumitor construcţii, astfel că, potrivit acestuia, încadrarea imobilului în categoria spaţii verzi nu este de natură să împiedice exploatarea terenului nici chiar prin edificarea de construcţii, iar faţă de categoria de folosinţă înscrisă în cartea funciară a imobilului, nu se poate invoca o limitare a atributelor dreptului de proprietate, nepermisă de lege.

- Între încadrarea urbanistică şi categoria de folosinţă a imobilului nu există identitate, acestea constituind concepte diferite. Categoria urbanistică de spaţiu verde nu exclude categoria de folosinţă de teren arabil, precum este cea atribuită terenului din speţă;

- Dispoziţiile Legii nr. 24/2007 au fost invocate în susţinerea faptului că încadrarea urbanistică a imobilului în categoria spaţii verzi este compatibilă cu exercitarea dreptului de proprietate privată şi, precum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 18 alin. (9), aceasta nu constituie in abstracto expropriere de fapt.

- Contrar raţionamentului instanţei de apel, includerea terenului în subzona parcuri, spaţii verzi, nu este generatoare de prejudicii, întrucât la data adoptării PUG, imobilul reclamantelor nu beneficia de o categorie de folosinţă superioară, care să fi fost restrânsă, terenul lor fiind situat în extravilan şi având categoria de folosinţă arabil până la momentul includerii sale în PUG. Prin includerea în subzona parcuri, reclamantelor nu li s-a interzis edificarea de construcţii (terenurile din zona spaţiilor verzi fiind construibile în regim privat, potrivit Regulamentului local de urbanism aferent PUG, cu condiţia respectării documentaţiilor de urbanism aprobate. Valoarea economică a imobilului nu s-a diminuat comparativ cu utilizările sale anterioare adoptării/prelungirii PUG, dreptul de proprietate nu a fost afectat în substanţa sa, astfel încât reclamantele nu sunt îndreptăţite să obţină contravaloarea lipsei de folosinţă.

5. Procedura filtru

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 18.04.2019, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

La data de 12.06.2019 recursurile au fost admise în principiu, fiind stabilit termen pentru soluţionarea acestora, cu citare părţi, la data de 02.10.2019, când pronunţarea a fost amânată pentru 09.10.2019, apoi pentru 16.10.2019.

6. Apărările formulate în cauză

La data de 25.02.2019 (data poştei) intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primar general, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului în raport de cuantumul pretenţiilor deduse judecăţii (181.146 euro) şi de Decizia în interesul legii nr. 52/2018 a Înaltei Curţi, precum şi excepţia de nulitate a căii extraordinare de atac, pentru neîncadrarea în cazurile reglementate de art. 488 C. proc. civ., întrucât sunt deduse judecăţii aspecte de fapt ce nu pot fi supuse reexaminării instanţei de recurs.

Pe fondul recursului, intimatul-pârât a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Instanţa de apel nu a impus reclamantelor o anumită conduită faţă de bunul imobil, ci a reţinut în sarcina acestora obligaţia procesuală a dovedirii pretenţiilor cu a căror soluţionare au învestit instanţa de judecată.

Includerea imobilului în PUG, subzona parcuri, spaţii verzi, nu este de drept generatoare de prejudicii pentru reclamante, respectiv nu are ca efect împiedicarea participării la circuitul civil, edificarea de construcţii şi exercitarea dreptului de folosinţă.

Reclamantele nu au dovedit existenţa unui prejudiciu, ci au propus instanţei obligarea Municipiului Bucureşti la repararea unui prejudiciu ipotetic, constând în chirii pe care reclamantele pretind că le-ar fi putut obţine din închirierea imobilului.

Întâmpinarea a fost comunicată la data de 05.03.2019, iar termenul pentru formularea răspunsului la întâmpinare a expirat la data de 15.03.2019.

La data de 14.03.2019, în termen legal, reclamantele E. (moştenitoare a lui A.), B., D., C. au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor din actul procedural şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

La data de 14.03.2019 (data poştei), în termen legal, recurentele au formulat întâmpinare la recursul incident al pârâtului, prin care au învederat următoarele:

- excepţia de nulitate a recursului incident pentru neîncadrarea în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. a criticilor formulate, despre care recurentele au arătat că reprezintă o preluare a celor formulate în cadrul apelului incident;

- respingerea recursului incident întrucât instanţa de apel a interpretat în mod corect dispoziţiile legale invocate prin memoriul de recurs. Instanţa de apel a constatat în mod just că terenurile în litigiu au fost încadrate în categoria spaţii verzi cu încălcarea legii şi a reţinut în mod corect în sarcina recurentului-pârât fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, în sensul limitării exercitării dreptului de proprietate;

- Urmare a încadrării terenului în categoria spaţiu verde, acesta a înregistrat o scădere a valorii economice, întrucât atributele dreptului de proprietate nu pot fi exercitate în mod plenar, respectiv dreptul de folosinţă nu mai există, culegerea fructelor este imposibilă (terenul în starea actuală de spaţiu verde public nu este susceptibil de a fi exploatat pentru a obţine foloase patrimoniale), iar înstrăinarea nu se poate materializa;

- Prejudiciul este cert şi este echivalent cu contravaloarea lipsei de folosinţă rezultată din simpla închiriere, conform parametrilor zonei.

Întâmpinarea la recursul incident a fost comunicată la data de 22.03.2019, iar termenul pentru formularea răspunsului la întâmpinare a expirat la data de 12.04.2019 (nu s-a formulat).

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursurile formulate în cauză, în ordinea impusă de problematica supusă atenţiei prin fiecare dintre acestea, Înalta Curte reţine următoarele:

a) Cu referire la recursul incident declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, se reţin următoarele:

Reclamanţii, proprietari ai mai multor suprafeţe de teren situate în Bucureşti, str. x, sector 5 - în suprafaţă iniţială, la data reconstituirii în baza TP nr. 8544/10.06.1994, de 23.500 mp - s-au adresat instanţelor cu o acţiune în angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor Municipiul Bucureşti şi CGMB pentru încălcări aduse dreptului lor de proprietate prin lipsa de folosinţă, aceştia invocând, în esenţă, imposibilitatea de a construi şi de a vinde/închiria în vederea construirii, dată fiind încadrarea urbanistică a terenului atribuită prin P.U.G. aprobat prin HCGMB nr. 269/21.12.2000 şi prelungit prin mai multe astfel de hotărâri până în anul 2015, în categoria "zone verzi".

Întemeiată, în dreptul intern pe dispoziţiile art. 555 şi 1357 C. civ., dar şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acţiunea reclamanţilor a invocat în aceşti termeni un caz de expropriere în fapt, decurgând din încadrarea urbanistică dată de municipalitate terenurilor (supuse ulterior lotizării) proprietatea lor.

Soluţionând acţiunea, prima instanţă a reţinut existenţa unui caz de restrângere a dreptului de proprietate, sub aspectul prerogativei folosinţei dată fiind limitarea dreptului de a construi, ce a fost rezumat doar la un anume tip de construcţii permis prin regulamentul local de urbanism aferent P.U.G. Capitolul V, zona spaţiilor verzi. S-a apreciat însă că ingerinţa este una legală şi subsumată unui scop legitim, cu trimitere la dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2005, fiind vorba despre limitări aduse folosinţei bunului prin impunerea de sarcini proprietarului acestuia care privesc protecţia mediului. Justul echilibru între respectarea dreptului de proprietate şi interesul general a fost respectat, în viziunea primei instanţe, faţă de împrejurarea constatată că sunt permise anumite utilizări (chiar în scopuri economice) ale terenului.

Învestită cu cercetarea criticilor, din apelul la considerente al Municipiului Bucureşti, care combăteau teza limitărilor aduse folosinţei bunurilor aparţinând reclamanţilor, şi al celor din apelul reclamanţilor, care contestau utilizările terenurilor reţinute ca posibile de către tribunal şi care reafirmau teza exproprierii de fapt, dată fiind încadrarea urbanistică în categoria "spaţii verzi" în absenţa unei exproprieri formale şi asigurării unei compensaţii rezonabile, instanţa de apel a realizat o cercetare judecătorească la finalul căreia a concluzionat, în dezacord cu prima instanţă, că ingerinţa în exercitarea dreptului lor de proprietate nu este prevăzută de lege, pârâţii săvârşind o faptă ilicită cu vinovăţie, de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a acestora.

Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiată cea dintâi critică a recursului declarat de pârât, relativă la greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a actelor normative incidente cauzei, consecinţa fiind nu doar aceea a realizării unei greşite aplicări a legii la cazul dedus judecăţii, ci a deturnării complete a cercetării judecătoreşti prin modificarea cauzei juridice a acţiunii şi a obiectului acesteia, astfel cum a fost el conturat prin cererea de chemare în judecată, dar, deopotrivă, şi prin apărările formulate în proces de pârâţi (prin întâmpinarea, concluziile scrise şi probele administrate), apărări transpuse ulterior în memoriul de apel al acestora.

Se constată, în primul rând că, pentru ajunge la concluzia că ingerinţa în exerciţiul dreptului de proprietate al reclamanţilor nu este prevăzută de lege, instanţa de apel s-a raportat la dispoziţii legale neinvocate de pârâţi ca temei al acţiunilor acestora, respectiv dispoziţiile Legii nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor. Prin urmare, în analiza sa, instanţa de apel s-a raportat la o cu totul altă bază legală decât cea indicată de pârâţi în justificarea demersului lor de realizare a unei încadrări urbanistice a terenurilor, prin elaborarea şi aprobarea PUG în baza HCGMB nr. 269/2000, în categoria "Zone verzi, subzona a VI-a - Parcuri, grădini, scuaruri şi fâşii plantate publice", respectiv Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale şi, în mod specific, Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul.

Sub acest aspect, se reţine că, în mod constant pe parcursul soluţionării procesului, Municipiul Bucureşti a arătat că elaborarea şi aprobarea unui PUG al municipiului constituie, în baza acestor acte normative, atribuţia şi, în acelaşi timp, obligaţia sa legală şi că în circumstanţele elaborării şi aprobării P.U.G. prin HCGMB nr. 269/21.12.2000 a avut loc schimbarea categorie de folosinţă a terenurilor ce aparţin reclamanţilor din extravilan arabil, aşa cum erau la data reconstituirii dreptului, în intravilan arabil, cu regim urbanistic "zone verzi", cuprins în subzona a VI-a - Parcuri, grădini, scuaruri şi fâşii plantate publice".

Or, se constată că această bază legală a rămas total neexaminată, deşi analiza acesteia constituia premisa necesară unei soluţionări corecte a cauzei.

În schimb, deşi nu a fost invocat ca atare, acţiunile pârâţilor au fost cercetate în raport de conţinutul dispoziţiilor Legii nr. 24/2007, act normativ asupra căruia instanţa de apel a întreprins o amplă analiză, stabilind ea însăşi că includerea terenului reclamanţilor în subzona a VI-a din PUG nu poate fi întemeiată pe aceste dispoziţii legale - ceea ce însă nici nu s-a invocat niciodată de către de pârâţi - şi că dispoziţiile sale devin incidente doar pentru a reglementa regimul juridic aplicabil spaţiilor verzi, subsecvent afectării bunurilor unei destinaţii determinate, dintre cele vizate de lege - concluzie care, în sine, este corectă, dar străină de problematica speţei.

Aşadar, statuând asupra unei baze legale reţinută şi luată în analiză în mod eronat de instanţa de apel cu referire la pretinsele fapte ilicite imputate pârâţilor, aceasta conchide tot eronat că acţiunea pârâţilor, de atribuire a unui anumit regim urbanistic terenului reclamanţilor, fie nu este prevăzută legal (concluzie dedusă, însă, cu referire la conţinutul normativ al Legii nr. 24/2007), fie este ilicită şi, deci, contrară normelor legale care reglementează dreptul de proprietate. Aceasta, în condiţiile în care, în toate apărările sale formulate în proces, Municipiul Bucureşti a arătat că încadrarea urbanistică a terenului reclamanţilor s-a realizat pe calea adoptării PUG prin HCGMB nr. 269/2000, act administrativ cu valoare normativă neatacat niciodată de către reclamanţi şi care se bucură de prezumţia de legalitate. De asemenea, acesta a făcut trimitere la dispoziţiile Legii nr. 350/2001, care dă atribuţii primarului, prin structura responsabilă cu urbanismul condusă de arhitectul-şef, de a elabora proiecte de strategii de dezvoltare urbană şi teritorială şi de a le supune spre aprobare consiliului general, de a elabora planuri urbanistice şi de a supune aprobării CGMB documentaţiile de urbanism aprobate, ca şi de a acţiona pentru respectarea şi punerea în practică a prevederilor documentaţiilor de urbanism aprobate (art. 271).

Înalta Curte apreciază că nu este exclus ca Legea nr. 24/2007 să fie un act normativ util soluţionării cauzei, însă în mod cert acesta nu constituie baza legală a acţiunilor imputate pârâţilor prin cererea de chemare în judecată ca fiind vătămătoare pentru reclamanţi, însuşi recurentul Municipiul Bucureşti recunoscând că s-a prevalat de dispoziţii din acest act normativ, însă nu ca bază legală a acţiunilor sale, ci ca argument în susţinerea faptului că încadrarea urbanistică a unui imobil în categoria spaţii verzi este/poate fi compatibilă cu exercitarea dreptului de proprietate privată.

Se constată, de asemenea, că, pentru a doua oară cercetarea judecătorească a fost deturnată de la obiectul cauzei atunci când, pentru a justifica raportarea la baza legală dată de Legea nr. 24/2007 şi sesizând că actul normativ este ulterior totuşi HCGMB nr. 269/2000, instanţa de apel a arătat că va avea în vedere acţiunile pârâţilor de prelungire a PUG, respectiv pe ultima dintre acestea materializată în HCGMB nr. 232/19.12.2012, deşi, în mod evident, nu aceasta a constituit nici cauza juridică a cererii şi nici obiectul său, despre care instanţa însăşi reţine la momentul prezentării datelor litigiului că vizează repararea prejudiciului cauzat reclamanţilor prin fapta pretins ilicită a pârâţilor de includere a terenului în zona menţionată "subzona a VI-a - subzona parcuri, grădini şi scuaruri publice orăşeneşti şi fâşii plantate public, teren zonă verde, destinaţia zonă verde" sau că "În discuţie în cauză este fapta pârâtului Municipiul Bucureşti, săvârşită prin organul său deliberativ CGMB, de includere a terenului proprietatea reclamantelor menţionate în subzona a VI-a, ceea ce a fost de natură să atragă limitări ale dreptului de proprietate al reclamantelor".

Cauza juridică a acţiunii reclamanţilor nu a fost aceea a atribuirii forţate, în afara voinţei proprietarului, a unei anume destinaţii terenurilor acestora şi a afectării lor unor anumite activităţi specifice, determinate - dintre cele enunţate de prevederile art. 3 şi 4 din Legea nr. 24/2007 pe care le evocă instanţa de apel în considerentele hotărârii sale - ci aceea a limitărilor aduse folosinţei bunurilor, prin lipsa prerogativei de a construi, determinată de încadrarea urbanistică a terenurilor (date fiind reglementările secţiunii I din capitolul V - Zona spaţii verzi al Regulamentului local de urbanism aferent PUG), cu implicaţii inclusiv asupra dreptului de dispoziţie asupra bunurilor.

Această cauză juridică a rămas necercetată, instanţa de apel concluzionând la finalul analizei sale, în afara problematicii proprii litigiului, că "odată ce terenul proprietatea reclamantelor menţionate nu era afectat unei destinaţii din cele avute în vedere de textele legale în discuţie (art. 3 şi 4 din Legea nr. 24/2007), aceste texte legale nu îi sunt aplicabile" sau că "O asemenea limitare, în sensul obligativităţii acordării unei anumite destinaţii unui teren, nu poate fi reglementată decât prin lege".

Realizarea cercetării judecătoreşti în afara coordonatelor obiectului cauzei, astfel cum s-a conturat acesta prin pretenţiile deduse judecăţii şi prin apărările formulate în proces de pârâţi a produs şi consecinţa neexaminării aproape totale a apărărilor acestora din urmă, apărări prin care s-a relevat că regimul urbanistic atribuit terenului reclamanţilor a fost realizat în baza PUG aprobat prin HCGMB nr. 269/2000, act administrativ ce nu a fost contestat sau anulat, că nu fapta de elaborare a unui plan de urbanism general şi de încadrare a terenurilor ce aparţin reclamanţilor în categoria urbanistică "zone verzi" este cauza limitărilor aduse dreptului de proprietate al acestora, ci dispoziţiile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 modificat prin O.U.G. nr. 114/17.10.2007, de respectarea cărora ei înşişi au fost ţinuţi, cu consecinţa menţinerii destinaţiei terenurilor prevăzute ca spaţii verzi.

În argumentarea acestui punct de vedere, pârâtul Municipiul Bucureşti a invocat faptul că sub aceeaşi reglementare urbanistică a PUG aprobat prin HCGMB nr. 269/2000, a fost posibilă (în temeiul dispoziţiilor art. 43, 46 (5), 50 (1) şi 65 din Legea nr. 350/2001), până la momentul modificării aduse art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, iniţierea, finanţarea şi supunerea spre aprobarea CGMB, de către persoanele interesate, de Planuri Urbanistice Zonale de modificare a PUG, prin schimbarea categoriei urbanistice a terenurilor chiar încadrate ca "zone verzi" în subzona L1C - locuinţe individuale şi colective mici cu maxim P+2, acesta dovedind prin înscrisurile ataşate întâmpinării aprobarea unor astfel de PUZ-uri chiar pentru imobile din zonă, situate pe strada x . În acelaşi fel a explicat şi emiterea C.U. nr. 984T/18.11.2011, de care s-au prevalat în proces reclamanţii, în care regimul economic al terenului acestora este de teren intravilan aflat în subzona L1C - subzona locuinţe individuale şi colective mici cu max. P+2 niveluri, act administrativ emis tocmai ca urmare a aprobării prin HCGM nr. 162/6.07.2006 a unui PUZ - str. x, sector 5 iniţiat şi finanţat de un terţ (F.), în care dreptul de ridicare de construcţii noi era unul condiţionat de obţinerea avizului prealabil de oportunitate eliberat de PMB în vederea întocmirii şi aprobării conform legislaţiei în vigoare a unui PUZ.

Potrivit recurentului-pârât, acest înscris dovedeşte, deopotrivă, că dreptul de a construi nu a fost niciodată dobândit în privinţa terenului proprietatea reclamanţilor - după cum eronat se înţelege că a fost considerat în evaluarea instanţei de apel - a cărui categorie de folosinţă a fost iniţial aceea de extravilan arabil, şi, prin aprobarea PUG, de intravilan arabil, dar şi că, sub aceeaşi reglementare urbanistică dată de PUG aprobat prin HCGMB nr. 269/2000 exista posibilitatea dobândirii şi recunoaşterii dreptului de a construi pentru terenuri cu încadrarea urbanistică "zone verzi" pe baza unui PUZ de modificare a PUG, la iniţiativa şi cu finanţarea din partea persoanelor interesate (în demonstrarea tezei sale în sensul că elaborarea şi aprobarea PUG şi încadrarea terenurilor în categoria spaţii verzi nu a suprimat reclamantelor prerogativa de a construi).

Potrivit pârâtului, această posibilitate legală - valorificată ca atare de alte persoane ce deţin terenuri în aceeaşi zonă şi care le-a permis edificarea de construcţii (la existenţa cărora s-au referit şi reclamantele, ca argument al nelegalităţii regimului de reglementare impus de pârâţi, la momentul dezbaterii recursurilor) - a încetat odată cu modificările aduse O.U.G. nr. 195/2005 prin dispoziţiile O.U.G. nr. 114/2007 (sub aspectul conţinutului art. 71), respectiv la finele anului 2007, existenţa PUZ-urilor aprobate prin HCGM nr. 306/2010 şi nr. 33/2012 fiind explicată de acesta ca urmare a elaborării şi aprobării lor în termenele de valabilitate ale celor aprobate anterior prin HCGMB nr. 97/2006 şi nr. 162/2006.

În sfârşit, s-a invocat de către acest pârât că, în raport cu categoria de folosinţă iniţială a terenului, extravilan arabil, prin schimbarea categoriei de folosinţă şi a celei urbanistice adusă acestuia în urma aprobării PUG s-a realizat o apreciere a terenului reclamantelor şi o diversificare a posibilităţii de exploatare a acestuia, inclusiv din punct de vedere economic.

Asupra acestor apărări constante formulate în proces de pârâţi, instanţa de apel nu a realizat nicio evaluare, dovedind o abordare unilaterală în soluţionarea cauzei, prin luarea în considerare exclusiv a acuzaţiilor formulate de reclamanţi. Acest aspect, unit cu cel relevat anterior, al unei cercetări judecătoreşti efectuate în coordonate în afara obiectului şi cauzei juridice a cererii deduse judecăţii, justifică soluţia admiterii acestui recurs şi casării deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, nefiind posibilă o examinare corectă şi completă a tuturor criticilor acestui recurent printr-o evaluare a apărărilor sale - ce implică şi o necesară evaluare a elementelor situaţiei de fapt litigioase - care să fie realizată în primă instanţă de Înalta Curte, mai ales că o analiză de acelaşi nivel lipseşte şi hotărârii de primă instanţă.

Se impune, aşadar, refacerea cercetării judecătoreşti în raport de pretenţiile afirmate prin cererea de chemare în judecată, dar şi de apărările dezvoltate în proces de pârâţi, de natură să lămurească situaţia de fapt a cauzei, instanţa urmând a se raporta la baza legală a acţiunilor imputate acestora şi care a dat cadrul legal al măsurilor de ordin administrativ acuzate ca fiind prejudiciabile pentru terenurile proprietatea reclamantelor. În verificarea acuzaţiilor de limitări aduse folosinţei terenurilor, instanţa de rejudecare are a se raporta, în mod necesar, la categoria de folosinţă iniţială a terenurilor, la cea de dobândită în urma aprobării PUG prin HCGMB nr. 269/2000, la încadrarea urbanistică dată, la regimul de utilizare permis de Regulamentul local de urbanism aferent PUG şi a celor posibile în baza Legii nr. 350/2001, iar, ulterior, a dispoziţiilor O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 114/2007.

În soluţionarea cauzei, instanţa de rejudecare are a răspunde nu doar acuzaţiei reclamantelor, care - într-o notă specifică jurisprudenţei instanţei de contencios european - invocă limitări aduse folosinţei terenurilor decurgând din încadrarea urbanistică atribuită acestora, dar, deopotrivă, şi apărării Municipiului Bucureşti care a susţinut, dimpotrivă, că includerea terenurilor în PUG subzona parcuri - spaţii verzi nu este în sine generatoare de prejudicii pentru proprietari, folosinţa nefiind restrânsă, ci extinsă în raport cu categoria de folosinţă iniţială, de teren extravilan arabil.

b) Cât priveşte recursul reclamantelor, se reţine că acesta priveşte concluzia instanţei de apel asupra nedovedirii prejudiciului cauzat lor prin fapta calificată ca fiind ilicită/lipsită de bază legală a pârâţilor, concluzie care este subsecventă aceleia privitoare la întrunirea celorlalte elemente necesare antrenării răspunderii lor civile delictuale. În analiza recursului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti s-a reţinut ca fiind nelegală această primă concluzie la care a ajuns instanţa de apel, prin raportare la o altă bază legală decât cea care a fundamentat acţiunile pârâţilor şi fără o reală devoluare a fondului prin examinarea (şi) a apărărilor formulate în proces de aceştia.

Întrucât, pentru motivele arătate, se impune refacerea cercetării judecătoreşti, care nu exclude posibilitatea de a se ajunge (din nou) la concluzia prejudicierii drepturilor reclamantelor şi, în vederea unei soluţionări unitare a cauzei, Înalta Curte va admite şi acest recurs, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, sub toate aspectele.

Astfel fiind, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantele E., B., D., C., cu domiciliul ales la G., în Bucureşti, Bd. x, sector 3 şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, cu sediul în Bucureşti, Bd. x, împotriva Deciziei nr. 1372 din 6 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă H., cu domiciliul în judeţul Bihor şi cu domiciliul procesual ales la G., în Bucureşti, Bd. x, sector 3 şi cu intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti, cu sediul în Bucureşti, Bd. x.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 16 octombrie 2019.

GGC - NN