Corruption charges and loss of senatorial status: remand for absolute nullity due to unconstitutionally constituted specialized panels

Asupra apelurilor de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Prin rechizitoriul nr. x/2015 din 26 ianuarie 2016 emis de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, printre altele, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 C. pen. rap. la art. 6 şi 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 C. pen. şi B. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată (două acte materiale), prevăzută de art. 35 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 297 C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen.

Prin actul de sesizare a instanţei, s-a reţinut că, în drept, faptele inculpatului A., care în perioada octombrie - noiembrie 2011, a pretins direct pentru sine suma de 5000 euro lunar pe perioada executării contractului, de la martora denunţătoare C., în schimbul promisiunii îndeplinite ulterior că va interveni pe lângă inculpatul B., director general al D., pentru a-l determina pe acesta, să încheie în această calitate, un contract de asistenţă juridică de tip abonament în valoare de 10.000 euro/lună cu societatea de avocaţi a denunţătoarei, la acea vreme SCA "E.", primind conform înţelegerii în perioada ianuarie 2012 - iulie 2014 suma totală de 100.000 euro, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 C. pen. rap. la art. 6 şi 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 C. pen. iar faptele inculpatului B. care, în calitate de director general al D., în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, a încheiat în luna decembrie 2011 cu SCA "E." contractul nr. x/05.12.2011 şi în luna mai 2013 cu SCA "F." contractul nr. x/23.05.2013 şi în perioadele ianuarie 2012 - octombrie 2012 şi respectiv iunie 2013 - august 2014 a avizat din partea D. plăţile efectuate în baza celor două contracte cu încălcarea dispoziţiilor art. 2, art. 19 şi art. 25 din O.U.G. nr. 34/2006, art. 2 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 925/2006, art. 3, art. 4 şi art. 5 din O.G. nr. 119/1999, art. 1 alin. (3), lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 26/2012, statutului D., Regulamentului de organizare şi funcţionare al D. şi contractului de administrare aprobat prin Hotărârea AGA nr. 4/28.01.2009, conduită care a condus la vătămarea intereselor legale ale D. şi a produs o pagubă patrimoniului societăţii în cuantum de 1.301.410 RON, proporţional cu sumele plătite nelegal şi corelativ obţinerii de foloase necuvenite de către SCA "E." şi SCA "F.", întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată (două acte materiale), prevăzută de art. 35 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 297 C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen.

II. Prin sentinţa penală nr. 506 din 25 septembrie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, printre altele, a respins, ca neîntemeiată, cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul A. din infracţiunea de trafic de influenţă prev. de art. 291 C. pen. rap. la art. 6 şi art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 C. pen. în infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 C. pen. şi în baza art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 şi art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 C. pen. l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

În conformitate cu art. 67 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen., pe o perioadă de 2 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale a închisorii.

În temeiul art. 65 C. pen. a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen.

În temeiul art. 72 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată durata măsurilor preventive privative de libertate (reţinere, arestare preventivă şi arest la domiciliu) începând cu data de 03.12.2015 până la 08.02.2016, inclusiv.

În temeiul art. 291 alin. (2) C. pen. rap. la art. 112 lit. e) C. pen. a dispus obligarea inculpatului la plata către stat a sumei de 100.000 euro sau contravaloarea în RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de confiscare specială.

Potrivit art. 404 alin. (4) lit. c) rap. la art. 249 C. proc. pen., a menţinut măsura sechestrului asigurător instituită asupra bunurilor mobile şi imobile proprietatea inculpatului prin ordonanţa procurorului nr. 611/P/2015 din 25 ianuarie 2016, până la concurenţa sumei de 100.000 euro.

În temeiul art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., l-a condamnat pe inculpatul B., la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată.

În conformitate cu art. 67 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), g) şi k) C. pen., pe o perioadă de 2 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale a închisorii.

În temeiul art. 65 C. pen. a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), g) şi k) C. pen.

În temeiul art. 72 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii de 24 ore din 19.11.2015.

În baza art. 91 C. pen. a suspendat executarea pedepsei de 3 ani închisoare sub supraveghere pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, stabilit în conformitate cu art. 92 alin. (1) C. pen. care, potrivit art. 92 alin. (2) C. pen., se calculează de la data când hotărârea a rămas definitivă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 92 alin. (3) cu referire la art. 93 C. pen., pe durata termenului de supraveghere a dispus condamnatului să respecte măsurile de supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, după cum urmează:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Vâlcea, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a impus condamnatului să frecventeze un program de reintegrare socială, derulat de către Serviciul de Probaţiune Vâlcea sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

Potrivit art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere a dispus condamnatului să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 zile, la o entitate stabilită de Serviciul de Probaţiune Vâlcea.

A atras atenţia inculpatului asupra art. 96 şi art. 93 alin. (5) C. pen.

În temeiul art. 397 şi art. 25 C. proc. pen. a admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă D. S.A. - Râmnicu Vâlcea, judeţul Vâlcea, prin administrator judiciar G., cu sediul în Bucureşti, str. x, şi a obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 1.301.410 RON.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) rap. la art. 249 C. proc. pen. a menţinut măsura sechestrului asigurător instituită asupra bunurilor mobile şi imobile proprietatea inculpatului prin ordonanţa procurorului nr. 611/P/2015 din 25 ianuarie 2016, până la concurenţa sumei de 1.301.410 RON.

A obligat ambii inculpaţi la plata către stat a sumei de câte 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare pentru faza urmăririi penale şi judecata în primă instanţă.

III. Prin decizia penală nr. 108 din 20 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători Penal cu majoritate, între altele, a admis apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 506 din data de 25 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2016, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală mai sus menţionată şi, rejudecând în fond:

A înlăturat aplicarea art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 din încadrarea juridică dată faptei reţinute în sarcina inculpatului A. şi l-a condamnat pe acesta la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În conformitate cu art. 67 C. pen., a aplicat aceluiaşi inculpat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi g) C. pen., pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 65 C. pen. a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen.

A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate care nu contravin prezentei decizii.

În conformitate cu art. 67 C. pen., a aplicat inculpatului B. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) şi k) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen. pe parcursul termenului de supraveghere a dispus condamnatului B. să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile în cadrul Primăriei Câineni sau în cadrul Primăriei Vlădeşti.

În temeiul art. 397 şi art. 25 C. proc. pen. a admis, în parte, acţiunea civilă exercitată de partea civilă D. S.A. - Râmnicu Vâlcea şi l-a obligat pe inculpatul B. la plata către aceasta a sumei de 1.056.141 RON.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) raportat la art. 249 C. proc. pen. a menţinut măsura sechestrului asigurător instituită asupra bunurilor mobile şi imobile proprietatea inculpatului B. prin ordonanţa procurorului nr. 611/P/2015 din 25 ianuarie 2016, până la concurenţa sumei de 1.056.141 RON.

A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., a dispus rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare ocazionate cu soluţionarea apelurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii A. şi B..

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii A. şi B., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 70 RON, a dispus să rămână în sarcina statului.

Decizia menţionată a fost pronunţată cu opinia separată a domnilor judecători H. şi I., în sensul că, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A. se impunea desfiinţarea, în parte, a sentinţei penale şi, în rejudecare, achitarea acestuia, în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., cu înlăturarea măsurii confiscării speciale şi ridicarea măsurii sechestrului asigurător.

Totodată, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul B., în opinie separată, s-a apreciat că şi criticile legate de neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii abuz în serviciu, în formă continuată, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., sunt, în parte întemeiate (numai cu privire la primul act material al infracţiunii).

IV. a) Împotriva deciziei penale nr. 108 din 20 iunie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a formulat contestaţie în anulare contestatorul condamnat A., prin apărător ales, la data de 5 decembrie 2018), cauza înregistrându-se la aceeaşi dată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Penal 1 sub nr. x/2018, cu prim termen iniţial de judecată la 14 ianuarie 2019, însă prin rezoluţia vicepreşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 12 decembrie 2018, în baza punctului 3 lit. a) din Hotărârea nr. 156 din 6 decembrie 2018 a Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cauza a fost scoasă de pe rol în vederea repartizării aleatorii către Completurile de 5 judecători nou înfiinţate, în temeiul art. 4 alin. (1) din Hotărârea nr. 1367 din 5 decembrie 2018 adoptată de secţia pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu referire la efectele deciziei nr. 685 din data de 7 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale a României. Urmare repartizării aleatorii, cauza a revenit spre soluţionare Completului de 5 Judecători Penal 2 - 2018, nou înfiinţat, cu prim termen de judecată la data de 19 decembrie 2018, în cameră de consiliu, în vederea discutării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare formulate.

În motivarea contestaţiei în anulare formulate, contestatorul condamnat a invocat cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. d) teza I C. proc. pen. şi a susţinut, în esenţă, nelegala compunere a Completului de 5 Judecători care a soluţionat cauza în apel, considerând că, în speţă, au fost încălcate dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 304/2004, în ceea ce priveşte modul de desemnare al unuia dintre membrii acestui complet, mai concret a preşedintelui de complet, care nu a fost desemnat aleatoriu prin tragere la sorţi, ci numit direct în virtutea funcţiei administrative de conducere pe care o exercita.

Prin încheierea penală nr. 213 din 19 decembrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Penal 2-2018, examinând, în cameră de consiliu, calea de atac cu care a fost învestită, prin raportare la motivele invocate în scris şi la dispoziţiile legale care guvernează contestaţia în anulare, a constatat că sunt îndeplinite, cumulativ, cele trei condiţii de admisibilitate prevăzute de lege, motiv pentru care a admis-o în principiu şi a fixat termen pentru soluţionarea contestaţiei în anulare la data de 21 ianuarie 2019.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a admis cererea de suspendare a executării sentinţei penale nr. 506 din 25 septembrie 2017 pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 108 din 20 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei în anulare şi a dispus punerea de îndată în libertate a contestatorului condamnat A. de sub puterea mandatului de executare a pedepsei emis în baza sentinţei penale nr. 506 din 25 septembrie 2017 pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 108 din 20 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017, dacă nu este arestat în altă cauză.

La termenul din 21 ianuarie 2019, cauza nr. 3215/1/2018 s-a amânat pentru motivul invocat din oficiu de instanţă, respectiv împrejurarea că la data de 31 ianuarie 2019 au fost convocate Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a decide dacă se modifică jurisprudenţa Completurilor de 5 Judecători cu privire la interpretarea şi aplicarea principiului continuităţii completului de judecată, subsumat regulii anualităţii ce guvernează activitatea acestor formaţiuni de judecată.

La termenul de judecată din 18 februarie 2019, în dosarul nr. x/2018 au avut loc dezbaterile pe fondul contestaţiei în anulare formulate de condamnatul contestator A., care deşi a fost legal citat, a lipsit, însă a fost reprezentat de apărătorul ales, precum şi de apărătorul desemnat din oficiu, fiind, în esenţă, susţinute, aceleaşi motive menţionate şi în cererea scrisă depusă la dosar.

IV. b) Împotriva aceleiaşi decizii penale, la data de 09 ianuarie 2019, a formulat contestaţie în anulare şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, cauza fiind înregistrată, la aceeaşi dată, sub nr. x/2019 pe rolul Completului de 5 Judecători Penal 2 -2019 al instanţei supreme şi primind prim termen de judecată la data de 21 ianuarie 2019.

În motivarea contestaţiei în anulare formulate, contestatorul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a invocat cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. şi a susţinut, în esenţă, nelegala compunere a Completului de 5 Judecători care a soluţionat cauza în apel, considerând că, în speţă, au fost încălcate dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 304/2004, în ceea ce priveşte modul de desemnare al preşedintelui de complet, nu aleatoriu prin tragere la sorţi, ci prin hotărâri succesive ale Colegiului de conducere a Înaltei Curţi, fiind introdus ca membru de drept al completului, pe care l-a şi prezidat, în virtutea funcţiei administrative de conducere pe care o exercita, aceea de vicepreşedinte al instanţei. Totodată, în cuprinsul cererii de contestaţie în anulare, reprezentantul parchetului a precizat că împotriva aceleiaşi decizii penale nr. 108/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a fost formulată contestaţie în anulare şi de către inculpatul A., întemeiată pe acelaşi caz şi aceleaşi motive, constituind obiect al dosarului nr. x/2018 (în care s-a pronunţat încheierea penală nr. 213 de admitere în principiu a căii extraordinare de atac la data 19 decembrie 2018), cu termen la 21 ianuarie 2019, motiv pentru care s-a apreciat necesară reunirea cauzelor.

La termenul din 21 ianuarie 2019, în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători Penal 2-2019 a admis cererile de amânare formulate de contestatorul Ministerul Public şi de intimatul A. şi a amânat judecarea cauzei la data de 18 februarie 2019, apreciindu-se necesară şi citarea celuilalt intimat B..

La termenul din 18 februarie 2019, în majoritate, instanţa, în conformitate cu dispoziţiile art. 43, 45 C. proc. pen. şi art. 107 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti a trimis cauza nr. 107/1/2019 având ca obiect contestaţia în anulare formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 108 din 20 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017 la completul iniţial sesizat, respectiv Completul de 5 Judecători Penal 2- 2018, cu termen în data de 18 februarie 2019 şi a constatat că cererea având ca obiect sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept urmează a fi evaluată de completul ce va judeca în cauzele reunite.

Încheierea de şedinţă de la termenul mai sus menţionat s-a pronunţat cu opinia separată a domnului judecător J. în sensul menţinerii cauzei spre soluţionare până la soluţionarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare. Dosarul astfel trimis, a primit, prin rezoluţia administrativă a preşedintelui Completului Penal 2-2018, termen de judecată la 18 martie 2019, în vederea discutării admisibilităţii în principiu a contestaţiei formulate de contestatorul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

La termenul din 18 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători Penal 2-2018, reţinând că apărătorul ales al intimatului A. a invocat excepţia necompetenţei materiale a Completului de 5 Judecători Penal 2-2018, care, în opinia sa, a fost nelegal învestit să dispună reunirea cauzei nr. 107/1/2019 la dosarul nr. x/2018, a respins-o ca nefondată, constatând că a fost legal învestit cu soluţionarea acestei cauze trimisă în vederea conexării la dosarul nr. x/2018, cu termen la data de 15 aprilie 2019 şi apreciind că nu se impune a se pronunţa la acel moment pe cererea de reunire, a prorogat discutarea reunirii cauzelor, având în vedere stadiile/etapele diferite în care se aflau cauzele, dar şi prevederile art. 94 alin. (3) şi art. 107, ambele din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, text din urmă care se referă la căile de atac declarate şi de alte părţi.

La acelaşi termen, în cauza nr. 107/1/2019, instanţa a pus în discuţie admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare formulate de contestatorul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 108 din 20 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2017, privind şi pe intimaţii A., B., precum şi pe intimata parte civilă D. S.A., respectiv D. S.A. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR G., constatând că procurorul este titular al căii de atac extraordinare, justificând astfel un interes procesual şi putând exercita calea de atac a contestaţiei în anulare împotriva deciziei penale nr. 108 din 20 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2017.

În aceeaşi şedinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, văzând dispoziţiile art. 475 şi următoarele din C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formulată de intimatul A., prin apărător ales, constatând că întrebările formulate în cuprinsul acestei sesizări nu sunt veritabile chestiuni de drept care să necesite pronunţarea unei hotărâri prealabile de către completul competent.

Totodată, instanţa a constatat, în esenţă, că sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de dispoziţiile procesual penale pentru a fi admisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatorul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 108 din 20 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2017, privind şi pe intimaţii A., B., precum şi pe intimata parte civilă D. S.A., respectiv D. S.A. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR G., motiv pentru care, prin încheierea de şedinţă de cameră de consiliu din 18 martie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. pen., a admis-o în principiu, a declarat publică şedinţa de judecată şi a acordat cuvântul pe fondul contestaţiei în anulare, amânând ulterior pronunţarea pe fondul contestaţiei la data de 28 martie 2019.

V. a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Penal 2-2018, examinând calea extraordinară de atac cu care a fost învestită de condamnatul A., prin raportare la motivele invocate în scris şi la dispoziţiile legale care reglementează contestaţia în anulare, a constatat că aceasta este fondată şi, prin decizia penală nr. 33 din 18 februarie 2019, a admis-o ca atare, a desfiinţat în parte decizia penală nr. 108 din 20 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători Penal în dosarul nr. x/2017, numai în ceea ce-l priveşte pe apelantul inculpat A., pentru considerentele expuse în cuprinsul acesteia, cu opinia concurentă a doamnei judecător K..

Verificând compunerea Completului de 5 Judecători Penal 2 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a soluţionat dosarul nr. x/2017 având ca obiect apelurile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii A. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 506 din data de 25 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2016, privind şi pe intimata parte civilă D. S.A. prin administrator judiciar G., instanţa a constatat că patru judecători care au fost desemnaţi aleatoriu, prin tragere la sorţi, în timp ce preşedintele completului nu a fost desemnat aleatoriu, prin tragere la sorţi, ci a fost numit direct pe cale administrativă, ca urmare a exercitării funcţiei de conducere, completul de judecată fiind reîntregit prin participarea domnului judecător L. la soluţionarea acestui dosar şi, întrucât acesta exercita şi funcţia de vicepreşedinte al Înaltei Curţi, a preluat şi conducerea Completului de 5 Judecători Penal 2 în această cauză.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Penal 2-2018, analizând pe fond motivele contestaţiei în anulare prin raportare la dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.) şi la considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 685 din 07.11.2018 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018), constatând că în speţă este vorba de încălcarea unor norme juridice de ordine publică şi că sancţiunea compunerii nelegale a completului de judecată este nulitatea necondiţionată şi, prin urmare, absolută, a actelor îndeplinite de un astfel de complet, în baza dispoziţiilor art. 432 C. proc. pen., a admis contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva deciziei penale nr. 108 din 20 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017 şi, pe cale de consecinţă: a desfiinţat în parte decizia penală contestată, numai în ceea ce îl priveşte pe contestatorul condamnat A.; a anulat toate formele de executare emise în baza sentinţei penale nr. 506 din 25 septembrie 2017 pronunţată de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală sus - menţionată, numai în ceea ce îl priveşte pe contestatorul condamnat A.; a fixat termen pentru rejudecarea cauzei la 15 aprilie 2019 şi l-a citat pe inculpatul A., menţinând, totodată, celelalte dispoziţii ale deciziei penale contestate.

V. b) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Penal 2-2018, examinând calea extraordinară de atac cu care a fost învestită de contestatorul Ministerul Public, prin raportare la motivele invocate în scris şi la dispoziţiile legale care reglementează contestaţia în anulare, a constatat că aceasta este fondată şi, prin decizia penală nr. 96 din 28 martie 2019, a admis-o ca atare, pentru considerentele expuse în cuprinsul acesteia.

În speţă, instanţa a apreciat întemeiată calea extraordinară de atac promovată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, care a reclamat încălcarea dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2013, în condiţiile în care doar patru din cei cinci membri ai completului de apel au fost desemnaţi prin tragere la sorţi şi şi-a întemeiat în drept contestaţia în anulare pe dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., constatând că motivul invocat în cauză se circumscrie cazului de contestaţie în anulare privind compunerea completului de judecată, în interpretarea dată de Curtea Constituţională prin decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018.

S-a conchis în sensul că sancţiunea compunerii nelegale a completului de judecată este nulitatea absolută a actelor îndeplinite de un astfel de complet, motiv pentru care, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul de 5 Judecători - Penal 2-2018, în baza dispoziţiilor art. 432 raportat la art. 426 lit. d) din C. proc. pen., a admis contestaţia în anulare formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 108 din 20 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017 şi a desfiinţat, în rest, decizia penală contestată; a constatat că prin decizia penală nr. 33 din 18 februarie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018 s-a desfiinţat în parte decizia penală nr. 108 din 20 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători Penal în dosarul nr. x/2017, numai în ceea ce-l priveşte pe apelantul inculpat A.; a anulat toate formele de executare emise în baza sentinţei penale nr. 506 din 25 septembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală sus - menţionată, în ceea ce îl priveşte pe intimatul condamnat B. şi a fixat termen pentru rejudecarea cauzei la 15 aprilie 2019, pentru când a dispus citarea inculpaţilor A. şi B. şi părţii civile D. S.A., respectiv D. S.A. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR G..

VII. PROCEDURA DE REJUDECARE ÎN APEL DUPĂ DESFIINŢAREA DECIZIEI PENALE CONTESTATE

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Penal 2-2018, la data de 15 aprilie 2019, primul termen în rejudecarea apelurilor formulate, după admiterea ambelor contestaţii în anulare pe fond, în cauza nr. 3215/1/2018, a admis cererea de amânare formulată de apelantul inculpat A. pentru imposibilitate obiectivă de prezentare punându-i în vedere apelantului inculpat că este singurul termen acordat pentru acest motiv; iar în cauza nr. 107/1/2019, printre altele, a admis cererea de amânare formulată de apărătorul desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A. şi a amânat dosarul la 20 mai 2019, termen la care a prorogat discutarea reunirii cauzelor nr. 3215/1/2018 şi nr. 107/1/2019 în care au fost formulate contestaţii în anulare împotriva deciziei penale nr. 108 din 20 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017.

La termenul din 20 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Penal 2-2018, având pe rol spre soluţionare atât cauza nr. 3215/1/2018 cât şi cauza nr. 107/1/2019, ambele dosare fiind la al - II - lea termen în rejudecarea apelurilor după desfiinţarea deciziei penale contestate, printre altele, a constatat că este instanţa competentă să se pronunţe asupra reunirii cauzelor şi în temeiul art. 43 şi 45 C. proc. pen., precum şi art. 107 şi 97 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti şi a dispus reunirea dosarului nr. x/2019 la dosarul nr. x/2018, cauzele astfel reunite urmând a fi soluţionate în dosarul nr. x/2018.

Prin încheierea de la acelaşi termen, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a respins solicitarea apărătorului ales al apelantului intimat inculpat A. de emitere a unei adrese la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, astfel cum a fost formulată, apreciind că nu este relevantă şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de apelantul intimat inculpat A., nefiind îndeplinite condiţiile de sesizare, întrucât textul art. 267 din TFUE stabileşte clar că obiectul cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare se referă exclusiv la interpretarea dreptului Uniunii Europene sau la aprecierea validităţii acestuia, Curtea de Justiţie nefiind competentă să răspundă unor chestiuni prejudiciale care exced sferei de aplicare a dreptului Uniunii Europene.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a apreciat ca fiind inadmisibilă solicitarea de constatare a nulităţii absolute a contestaţiei în anulare formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, respectiv a încheierii de admitere în principiu şi a deciziei penale de admitere pe fond a contestaţiei în anulare formulată de aceeaşi unitate de parchet, invocată de apărătorul ales al apelantului intimatul inculpat A., reţinând că asupra legalităţii contestaţiei în anulare instanţa s-a pronunţat anterior, la data de 18 martie 2019, la momentul admiterii în principiu a căii extraordinare de atac.

De asemenea, a admis cererea de amânare formulată de apelantul intimat inculpat A., pentru a-i acorda posibilitatea să completeze motivele de apel şi să-şi pregătească apărarea.

La termenul din 10 iunie 2019, constatând că asistenţa juridică a inculpatului A. este obligatorie în cauză şi faţă de lipsa apărătorilor aleşi ai apelantului intimat inculpat, precum şi a apărătorului desemnat din oficiu, nefiind asigurată nici substituirea, potrivit dispoziţiilor art. 91 C. proc. pen., apreciind întemeiată solicitarea de amânare a judecării cauzei formulată atât de apărătorul ales al apelantului intimat inculpat B. pentru lipsa de apărare a inculpatului A., cât şi de reprezentantul Ministerului Public, în sensul amânării cauzei pentru a-i acorda posibilitatea să ia cunoştinţă de conţinutul motivelor de apel şi respectiv completării motivelor de apel depuse la acest termen de apelanţii inculpaţi A. şi B., a amânat cauza la data de 23 septembrie 2019, punând, totodată, în vedere apelanţilor intimaţi inculpaţi A. şi B. să depună la dosar, până cel târziu la data de 15 septembrie 2019, cererile în probaţiune cu menţionarea tezei probatorii pentru fiecare aspect ce se doreşte a fi dovedit, astfel încât membrii completului de judecată, apărătorii aleşi ai inculpaţilor, precum şi reprezentantul Ministerului Public să ia cunoştinţă, în timp util, de conţinutul acestora.

La termenul din 23 septembrie 2019, constatând întemeiată solicitarea de amânare a judecării cauzei formulată de apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A., văzând şi opinia reprezentantului Ministerului Public şi având în vedere că nu a fost publicată decizia Curţii Constituţionale prin care instanţa de control constituţional a admis sesizarea formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor şi a constatat că a existat un conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003, a amânat cauza la data de 21 octombrie 2019.

La termenul din 21 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în opinie majoritară de patru la unu, având în vedere că la termenul anterior cauza a fost amânată în vederea publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 417 din 03 iulie 2019 în Monitorul Oficial al României, iar considerentele deciziei s-au publicat la 10 octombrie 2019, şi faţă de împrejurarea că apelantul intimat inculpat A. a invocat ca motiv prioritar de apel lipsa completelor specializate la secţia Penală a Înaltei Curţi, a acordat cuvântul cu prioritate în susţinerea acestui motiv de apel, iar concluziile apărătorilor aleşi ai apelanţilor inculpaţi A. şi B., ale reprezentantului părţii civile D. S.A. şi D. S.A. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR G., ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi ultimul cuvânt al apelantului intimat inculpat A. au fost detaliate, în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Examinând criticile formulate şi susţinute în apel de apelanţii intimaţi inculpaţi A. şi B., prin apărători aleşi, vizând nulitatea absolută a sentinţei pronunţată de prima instanţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului şi prin raportare la dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Penal 2-2018, în majoritate, le constată întemeiate şi, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va admite apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 506 din data de 25 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2016, va desfiinţa sentinţa penală apelată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, pentru următoarele considerente:

În esenţă, apelanţii intimaţi inculpaţi A. şi B., prin apărători aleşi, au solicitat în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., admiterea apelurilor, desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea spre rejudecare a cauzei la instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, având în vedere considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 417 din 3 iulie 2019, dar şi faptul că s-a invocat nulitatea hotărârii atacate, raportat la nelegala constituire a completelor specializate la secţia Penală a Înaltei Curţi, astfel cum prevedeau dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 78/2000.

Totodată, la interpelarea preşedintelui Completului de 5 Judecători în sensul de a preciza, raportat la împrejurarea că, în prezent, apelantul A. nu mai este parlamentar, având calitatea de avocat, cărei instanţe se solicită a fi trimisă cauza spre rejudecare, în situaţia admiterii apelurilor formulate, apărătorii aleşi ai apelanţilor intimaţi inculpaţi, reprezentantul Ministerului Public precum şi reprezentatul intimatei părţi civile au opinat că, s-ar impune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa a cărei hotărâre se desfiinţează, în speţă la secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care urmează să aprecieze asupra competenţei de soluţionare a cauzei.

Astfel cum anterior s-a menţionat, prin rechizitoriul emis la data de 26 ianuarie 2016 emis de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie în dosarul nr. x/2015, printre altele, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 C. pen. rap. la art. 6 şi 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 C. pen. şi B. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată (două acte materiale), prevăzută de art. 35 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 297 C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen.

Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin sentinţa penală nr. 506 din 25 septembrie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016, printre altele, a dispus condamnarea inculpaţilor A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 şi art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 C. pen. şi B., la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., dispunând, totodată, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii a celui din urmă inculpat, şi impunând respectarea unor măsuri de supraveghere.

Prin decizia penală nr. 33 din 18 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Penal 2-2018, analizând pe fond motivele contestaţiei în anulare, prin raportare la dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.) şi la considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 685 din 07.11.2018 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018), a constatat că, în speţă, compunerea nelegală a completului de 5 judecători atrage sancţiunea nulităţii absolute a actelor îndeplinite de un astfel de complet şi, în baza dispoziţiilor art. 432 C. proc. pen., a admis contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat A., a desfiinţat în parte decizia penală nr. 108 din 20 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători Penal în dosarul nr. x/2017, numai în ceea ce-l priveşte pe apelantul inculpat A., a anulat toate formele de executare emise în baza sentinţei penale nr. 506 din 25 septembrie 2017 pronunţată de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală sus - menţionată, fixând termen pentru rejudecarea cauzei şi menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei penale contestate.

Prin decizia penală nr. 96 din 28 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Penal 2-2018, apreciind fondată contestaţia în anulare promovată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, întemeiată pe dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. şi prin raportare la considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 685 din 7 noiembrie 2018, a admis-o ca atare, a desfiinţat în rest decizia penală nr. 108 din 20 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017, a constatat că prin decizia penală nr. 33 din 18 februarie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018 s-a desfiinţat în parte decizia penală anterior menţionată, numai în ceea ce-l priveşte pe apelantul inculpat A., a anulat toate formele de executare emise în baza sentinţei penale nr. 506 din 25 septembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală sus - menţionată, în ceea ce îl priveşte pe intimatul condamnat B. fixând termen pentru rejudecarea cauzei cu citarea inculpaţilor A. şi B. şi părţii civile D. S.A., respectiv D. S.A. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR G..

În timpul judecării apelurilor, Curtea Constituţională a pronunţat decizia nr. 417 din 03.07.2019 (publicată în Monitorul Oficial nr. 825, partea I, din 10 octombrie 2019) prin care, cu majoritate, a admis sesizarea formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor şi a constatat că "a existat un conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003", apreciind că "pentru perioada 21 aprilie 2003 - 22 ianuarie 2019 nu pot fi considerate toate completurile de 3 judecători ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca fiind specializate în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 astfel cum se acreditează prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019. Această hotărâre, prevăzând faptul că "aprobă funcţionarea în continuare a completurilor specializate", nu face altceva decât să înfiinţeze pentru viitor completuri specializate; în schimb, această hotărâre este de natură a induce în eroare justiţiabilii prin faptul că acreditează ideea potrivit căreia ar fi existat o constituire anterioară a acestor completuri pentru a susţine ideea de continuitate a lor, mai exact că ele ar fi existat şi în trecut, ceea ce, în mod evident, este fals (paragraful 158), or "o asemenea poziţionare instituţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie afectează rolul şi competenţa Parlamentului, fiind contrară art. 61 alin. (1) şi art. 126 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie" (paragraful 155).

Totodată, instanţa de control constituţional a reţinut în considerente, cu referire la aceeaşi perioadă, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "a nesocotit prevederile constituţionale ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 126 alin. (1),(2) şi (4) şi implicit, ale art. 1 alin. (4), iar modul atipic de poziţionare a instanţei supreme faţă de Parlament denotă o nesocotire atât a obligaţiei de respectare a legilor, prevăzută de articolul 1 alin. (5) din Constituţie, cât şi a exigenţelor statului de drept, reglementate de articolul 1 alin. (3) din Constituţie, mai exact a loialităţii constituţionale - element intrinsec al acestuia - de care instanţa supremă trebuie să dea dovadă" (paragraful 161) şi (…) prin neconstituirea completurilor specializate în domeniul judecării, în primă instanţă, a infracţiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat prevederile art. 29 din Legea nr. 78/2000, astfel încât completurile care s-au considerat competente să judece astfel de cauze nu au fost constituite potrivit legii, nesocotindu-şi misiunea constituţională prevăzută de art. 126 alin. (4) din Constituţie, ceea ce în planul drepturilor fundamentale echivalează cu o încălcare a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, sens în care devin aplicabile cele statuate de Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, cu privire la reglementarea prin lege a instanţei judecătoreşti. În consecinţă, judecarea în primă instanţă a cauzelor subsumate Legii nr. 78/2000 aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către completuri de judecată nespecializate prin translarea proprio motu de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a acestei competenţe de judecată către completurile cu competenţă generală reprezintă, în principal, un act de opunere la lege, ceea ce înseamnă că, sub aspectul judecării în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000, completul astfel rezultat nu a fost stabilit prin lege, ci prin voinţa contra legem a puterii judecătoreşti, reprezentată, în cazul de faţă, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie." (paragraful 167).

Curtea Constituţională a constatat că "nicio prevedere nu consacră specializarea de drept a judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia judecării infracţiunilor de corupţie, din contră, prevăzând că se constituie completuri specializate rezulta o obligaţie corelativă de determinare a specializării şi de specializare a acestora/a unora dintre aceştia. Curtea nu exclude ca toţi judecătorii, prin prisma experienţei lor profesionale/formării profesionale, să fie specializaţi în această materie, însă acest aspect trebuie determinat şi constatat ca atare neexistând o prezumţie simplă în sensul că aceştia sunt specializaţi (…) judecătorul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este de plano specializat, pentru că altfel textul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu ar fi avut sens" (paragraful 146).

Curtea Constituţională, în cuprinsul aceleiaşi decizii a identificat "două etape pentru punerea în aplicare a art. 29 din Legea nr. 78/2000, respectiv (i) stabilirea criteriilor şi procedurii de determinare a specializării şi (ii) constituirea completurilor specializate din judecători specializaţi. (…) Acest fapt presupune obligativitatea stabilirii unui număr limitat de completuri aşa încât să se asigure soluţionarea cauzelor în condiţii optime de timp şi calitate, nicidecum desemnarea formală a tuturor completurilor sau a tuturor judecătorilor din materie penală în aceste completuri" (paragraful 146) şi reţinând că, şi "dacă toţi judecătorii secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar putea fi consideraţi, prin parcurgerea primei etape(...),ca fiind specializaţi în materia infracţiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000 şi ar putea intra, astfel, în compunerea completurilor specializate, în primă instanţă, având, aşadar, aptitudinea profesională de a judeca infracţiuni reglementate de Legea nr. 78/2000, nu înseamnă, totuşi, că toate completurile în care aceştia sunt desemnaţi au şi competenţa de a judeca infracţiunile antereferite.(…) Faptul că toţi judecătorii sunt specializaţi nu înseamnă decât că alegerea componenţei completurilor se va face dintre toţi aceştia" (paragraful 147) a constatat că, "indiferent cum era stabilită specializarea judecătorilor,oricum era obligatorie organizarea completurilor specializate, cu consecinţa ca numai aceste completuri să aibă competenţa exclusivă să judece, în primă instanţă, în materia infracţiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000. Aşadar, raportat la cauza de faţă, se constată că până la adoptarea Hotărârii Colegiului de conducere nr. 14 din 23 ianuarie 2019 condiţiile prevăzute la paragraful 146 din prezenta decizie nu au fost îndeplinite nici măcar formal, iar după adoptarea acesteia condiţiile au fost îndeplinite exclusiv formal, fără a răspunde cerinţelor prevăzute de art. 20 din Convenţia penală privind corupţia în sensul unei reale specializări a unui număr limitat de completuri pentru combaterea eficientă a corupţiei (paragraful 148).

În paragraful 157 al aceleiaşi decizii instanţa de control constituţional a reţinut că "judecarea în primă instanţă a unei cauze presupune ca în mod primar judecătorul să fixeze cadrul procesual, să determine principalele probleme de drept şi de fapt ridicate şi să realizeze o evaluare a acestora, aspecte ce, la nivelul instanţei supreme, pot fi realizate prin mijlocirea completurilor specializate, în schimb, în căile de atac se realizează deja controlul judiciar, care evaluează caracterul legal şi temeinic al hotărârii primei instanţe, situaţie în care la compunerea acestor completuri nu este exclusă, ci este de dorit ca desemnarea, prin tragere la sorţi, a judecătorilor completurilor de 5 judecători să se realizeze dintre toţi judecătorii secţiei penale a instanţei supreme", iar în paragraful 160 a mai menţionat că "modul lipsit de transparenţă, empiric şi deficitar de stabilire a specializării judecătorilor, realizat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019, nu produce din punct de vedere procedural o încălcare a Constituţiei, neavând încă amplitudinea necesară, în schimb, întrucât prin hotărârea menţionată au fost constituite completurile specializate, Curtea consideră că, formal, scopul legii a fost atins pentru perioada ulterioară adoptării acestei hotărâri."

Conform alin. (2) al dispozitivului deciziei menţionate, "cauzele înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi soluţionate de aceasta în primă instanţă anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019, în măsura în care nu au devenit definitive, urmează a fi rejudecate, în condiţiile articolului 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., de completurile specializate alcătuite potrivit articolului 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003".

Mai mult în subsecţiunea (4) a deciziei instanţei de contencios constituţional care vizează efectele deciziei Curţii Constituţionale şi conduita constituţională de urmat la paragraful 170 s-a statuat că "Raportat la decizia de faţă şi ţinând seama de faptul că judecata în primă instanţă a cauzelor ce fac obiectul Legii nr. 78/2000 a fost afectată de conduita neconstituţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce a produs un blocaj instituţional implicit, Curtea identifică două categorii de cauze ce vizează situaţii juridice nedefinitiv consolidate la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cărora urmează a li se aplica direct prezenta decizie. Prima categorie de cauze este reprezentată de cele a căror judecată în primă instanţă a fost realizată prin mijlocirea completurilor nespecializate anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019 şi, la data publicării prezentei decizii, se află în curs de judecată, în faza apelului, pe rolul Completurilor de 5 judecători. Aceste cauze, având în vedere încălcarea în faza judecăţii în primă instanţă a prevederilor art. 21 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 126 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie, urmează a fi rejudecate, în condiţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., de completurile specializate alcătuite potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003. Desigur, a doua categorie de cauze este cea subsumată cauzelor care vor fi înregistrate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie începând cu data publicării prezentei decizii, şi anume cauzele viitoare cu privire la care aplicarea prezentei decizii nu comportă nicio dificultate procesuală."

Raportând considerentele şi dispozitivul deciziei instanţei de control constituţional mai sus - menţionate la prezenta cauză, se constată că în dosarul nr. x/2018 hotărârea de condamnare a primei instanţe a fost pronunţată în luna septembrie a anului 2017, astfel că, dosarul se circumscrie primei categorii de cauze vizând o situaţie juridică "nedefinitiv consolidată", motiv pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în majoritate, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va admite apelurile declarate de inculpaţii A. şi B. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale de condamnare nr. 506 din 25.09.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2016, va desfiinţa sentinţa penală apelată şi va trimite dosarul nr. x/2018 spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, pentru motivele ce se vor releva în cele ce urmează.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Penal 2-2018, în majoritate, apreciază necesar iterarea câtorva consideraţii teoretice cu privire la natura şi efectele juridice pe care le produce decizia penală de trimitere spre rejudecare pronunţată de instanţa de control judiciar.

Astfel, potrivit art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., instanţa, admiţând apelul, dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată şi atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă. Din redactarea normei anterior menţionate, precum şi din interpretările doctrinare reiese că nulitatea absolută, prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., poate fi invocată ca motiv de apel numai dacă încălcările acestor dispoziţii au avut loc în faţa instanţei de judecată, după ce s-a parcurs procedura camerei preliminare.

Potrivit dispoziţiilor art. 424 alin. (4) C. proc. pen., "când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul, în caz contrar toate actele procedurale fiind desfiinţate de drept", prin urmare, se constată că în urma desfiinţării hotărârii atacate în integralitatea sa, au fost desfiinţate de drept şi toate actele procedurale întocmite, precum şi actele şi măsurile procesuale pe care acestea le reflectau, inclusiv măsura procesuală a citirii actului de sesizare a instanţei.

În acest context, rejudecarea cauzei va începe de la faza procesuală imediat următoare finalizării camerei preliminare, această din urmă etapă fiind epuizată prin rămânerea definitivă a încheierii penale nr. 281 din 5 aprilie 2016 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmare a respingerii ca nefondate a contestaţiilor formulate de inculpaţii A. şi B., prin încheierea nr. 121 din 16 iunie 2016. În plus, procedura de cameră preliminară este o fază distinctă a procesului penal şi nu o etapă a judecăţii, astfel că rejudecarea nu va putea avea în vedere decât reluarea acestei din urmă faze procesuale.

Funcţiile judiciare distincte (funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată şi funcţia de judecată) corespund unor faze procesuale separate, finalizate cu hotărârile subsumate dublului grad de jurisdicţie, ce intră în puterea lucrului judecat.

Un alt aspect ce se impune a fi analizat, în contextul pronunţării deciziei de trimitere spre rejudecare la instanţa de fond, vizează competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionarea a cauzelor după calitatea persoanei, astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 40 din C. proc. pen. "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie."

Această competenţă ratione personae în cazul deputaţilor şi senatorilor este determinată de necesitatea asigurării independenţei acestora şi este justificată de garanţiile pe care le prezintă, în acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv sub aspectul realizării dreptului la un proces echitabil, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale. (decizia Curţii Constituţionale nr. 66 din 13 februarie 2003 publicată în M. Of. nr. 200 din 27 martie 2003).

Dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, absolute sau după caz, relative. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 47 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. necompetenţa materială sau după calitatea persoanei a instanţei inferioare celei competente potrivit legii atrage sancţiunea nulităţii absolute, excepţia de necompetenţă putând fi invocată în tot cursul judecăţii, până la pronunţarea hotărârii definitive, în timp ce necompetenţa materială sau după calitatea persoanei a instanţei superioare celei competente potrivit legii atrage nulitatea relativă, chestiune ce poate fi invocată/analizată până la începerea cercetării judecătoreşti.

În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în majoritate, constată că în prezenta cauză, în urma desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare este îndeplinită condiţia de a nu fi început cercetarea judecătorească şi care permite instanţei verificarea competenţei după calitatea persoanei.

Pe de altă parte, instanţa de ultim control judiciar reţine că legiuitorul a statuat în conţinutul art. 48 din C. proc. pen. un caz de prorogare legală a competenţei în caz de schimbare a calităţii inculpatului, astfel:

"(1) când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când:

a) fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului;

b) s-a dat citire actului de sesizare a instanţei."

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, examinând conţinutul dispoziţiilor art. 40, art. 48 alin. (1) C. proc. pen., în raport cu baza factuală descrisă în actul de sesizare, precum şi reţinerea în drept a pretinselor fapte săvârşite de inculpaţi, constată că niciunul dintre cele două cazuri nu este incident în prezenta cauză, astfel încât nu există motive pentru prorogarea competenţei după calitatea persoanei în favoarea instanţei supreme.

Astfel, în examinarea condiţiei statuate în art. 48 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., instanţa constată că inculpatul A., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, în modalitatea normativă prevăzută de art. 291 C. pen. raportat la art. 6 şi 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. avea calitatea de senator în Parlamentul României, atât la data când s-a reţinut perioada de activitate infracţională (octombrie - noiembrie 2011) cât şi la data sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv la data de 26 ianuarie 2016, calitate ce atrăgea competenţa, în primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 40 din C. proc. pen., însă la data de 19 decembrie 2016, a încetat această calitate, ca urmare a încetării mandatului electoral (19.12.2012-19.12.2016).

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, analizând condiţia "fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului", constată că printr-o atare legătură se înţelege existenţa unui raport direct între exercitarea atribuţiilor de serviciu ale făptuitorului şi fapta pretins a fi comisă, de către acesta, respectiv de trafic de influenţă. Mai concret, nu se poate aprecia că există o legătură între fapta reţinută în sarcina inculpatului A. - constând în aceea că, în perioada octombrie - noiembrie 2011, împreună cu inculpatul B., a pretins direct pentru sine suma de 5000 euro/lună pe perioada executării contractului de asistenţă juridică) de la martora denunţătoare C., în schimbul promisiunii îndeplinite ulterior că va interveni pe lângă inculpatul B., director general al D. la acel moment, pentru a-l determina pe acesta, să încheie în această calitate, un contract de asistenţă juridică de tip abonament în valoare de 10.000 euro/lună cu societatea de avocaţi a denunţătoarei, la acea vreme SCA "E." primind, conform înţelegerii, în perioada ianuarie 2012 iulie 2014 suma totală de 100.000 euro - şi atribuţiile de serviciu pe care le avea acesta în calitatea sa de senator. Activitatea infracţională de care inculpatul este acuzat este una ce poate fi disociată de atribuţiile de serviciu ce îi reveneau în calitatea sa de senator, faptele nefiind săvârşite în această calitate, ci în baza sistemului relaţional pe care îl dezvoltase în trecut, prin prisma profesiei exercitate şi anterior de avocat.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută la lit. b) a art. 48 C. proc. pen., respectiv condiţia de a se fi dat citire actului de sesizare a instanţei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători reţine că spre deosebire de procedura anterioară (art. 322 C. proc. pen. anterior), citirea actului de sesizare nu mai marchează începutul cercetării judecătoreşti, moment procesual reglementat de art. 376 C. proc. pen., ci se situează anterior acestui moment, menirea sa fiind de a asigura încă de la debutul fazei de judecată cunoaşterea şi expunerea în public a acuzaţiilor formulate de procuror. Astfel, rezultă că citirea actului de sesizare a instanţei reprezintă, în economia dosarului, o măsură procesuală prin care instanţa de judecată aduce la cunoştinţa inculpatului/inculpaţilor faptele de care este/sunt acuzat/acuzaţi şi încadrarea juridică a acestora şi care se reflectă în actul procedural al încheierii de şedinţă de la termenul de judecată când are loc.

În acest sens este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 301 din 04 mai 2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 560 din 14 iulie 2017 paragraful 15:

"Curtea reţine că citirea actului de sesizare reprezintă punctul iniţial al etapei preliminare cercetării judecătoreşti, aceea a aducerii la cunoştinţă a învinuirii, lămuririlor şi formulării cererilor prealabile. Prin citirea actului de sesizare, acuzarea devine publică, fiind stabilite totodată şi limitele judecăţii. În acelaşi timp, la acest moment se poate aprecia că dosarul se află în stare de judecată şi, de asemenea, la acest moment preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar, această obligaţie a preşedintelui fiind, în fapt, o garanţie a dreptului la apărare al inculpatului", iar în cuprinsul paragrafului 16 "potrivit doctrinei dezvoltate cu referire la dispoziţiile art. 322 din C. proc. pen. din 1968, efectuarea acestui act procesual nu poate fi omisă sub cuvânt că necitirea actului ar fi compensată prin explicaţiile date de preşedintele completului de judecată inculpatului."

Pe acelaşi palier de analiză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în majoritate, apreciază că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 48 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. şi care ar fi justificat prorogarea de competenţă, întrucât în cauză nu s-a dat citire actului de sesizare.

Instanţa de control judiciar reţine că în urma desfiinţării în integralitate a sentinţei penale nr. 506 din data de 25 septembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, au fost desfiinţate de drept toate actele procedurale întocmite în cauză, precum şi actele şi măsurile procesuale pe care acestea le reflectau, inclusiv măsura procesuală a citirii actului de sesizare a instanţei şi încheierea de şedinţă în care era consemnată această măsură. Astfel, întrucât se reia judecata cauzei de la momentul imediat următor celui al finalizării procedurii de cameră preliminară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători constată că pierderea calităţii de senator a inculpatului A. a intervenit înainte de citirea actului de sesizare a instanţei şi având în vedere că nu s-a reînceput cercetarea judecătorească în prezenta cauză, se apreciază că sunt îndeplinite condiţiile procesuale pentru luarea în discuţie a necompetenţei după calitatea persoanei a instanţei ierarhic superioare.

Evaluând cauza prin prisma acestor consideraţii şi având în vedere că în materie penală prorogarea de competenţă poate fi doar legală, instanţa apreciază că nu mai există motive în sensul păstrării competenţei după calitatea persoanei a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta revenind Curţii de Apel Bucureşti.

Potrivit art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. "Curtea de apel judecă în primă instanţă (…) d) infracţiunile săvârşite de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti, de controlorii financiari ai Curţii de Conturi, precum şi de auditori publici externi".

În cauză s-a reţinut în sarcina inculpatului A. săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (art. 291 alin. (1) C. pen.), însă acesta este în prezent avocat, titular al Cabinetului individual de avocatură cu acelaşi nume (astfel cum rezultă din evidenţele electronice ale Baroului Bucureşti) şi nu mai are calitatea de senator şi întrucât infracţiunile comise de avocaţi intră în competenţa de soluţionare a Curţii de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, cu majoritate, constată că, urmare admiterii apelurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 506 din data de 25 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2016 şi desfiinţării sentinţei penale apelate, se impune trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii A. şi B. vor rămâne în sarcina statului.

Întrucât asistenţa juridică pentru apelanţii intimaţi inculpaţi A. şi B. era obligatorie potrivit art. 90-91 C. proc. pen., iar în cauză au fost desemnaţi apărători din oficiu care s-au prezentat încă de la primul termen de judecată, în baza dispoziţiilor art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru aceştia până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 217 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 506 din data de 25 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2016.

Desfiinţează sentinţa penală apelată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii A. şi B. rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii A. şi B., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 217 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2019.

OPINIE SEPARATĂ

În opinie separată, consider că, în speță, se impunea repunerea cauzei pe rol şi suspendarea judecării acesteia până la soluționarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a cauzelor înregistrate sub nr. C-357/19 (sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare formulată în dosarul nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație si Justiție, Completul de 5 judecători) şi nr. C-547/19 (sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare formulată în dosarul nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație şi Justiție, Completul de 5 judecători), precum și a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare formulată în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație şi Justiție, Completul de 5 judecători, considerentele avute în vedere în acest sens fiind următoarele:

Reglementând cazurile de suspendare facultativă a judecății, art. 413 din Codul de procedură civilă stabilește, în alin. (1) pct. 11, că instanţa poate dispune o asemenea măsură procesuală când, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară.

Pe de altă parte, consacrând aplicabilitatea generală a Codului de procedură civilă, art. 2 alin. (2) din actul normativ menționat stipulează că acesta constituie legea generală și în alte materii, prevederile sale aplicându-se ori de câte ori legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare.

Într-adevăr, în procesul penal, dreptul comun este reprezentat de Codul de procedură penală, care guvernează raporturile juridice supuse legii penale, însă, așa cum se prevede în art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, acesta se aplică și în materie penală, pentru aspecte nereglementate expres de legea procesual penală și în măsura în care nu vine în contradicție cu dispozițiile celei din urmă codificări.

Or, în cazul concret, se observă că Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală nu cuprinde prevederi derogatorii sub aspectul suspendării judecării unei cauze penale, în situația sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o cerere de decizie preliminară, ceea ce înseamnă că normele de procedură civilă cuprinse în art. 413 alin. (1) pct. 11 se aplică în mod corespunzător și în materie penală.

Astfel, situațiile de suspendare a judecării unei cauze penale reglementate de legea procesual penală sunt circumscrise fie unor impedimente factuale, ce țin exclusiv de situația medicală sau procesuală a unui inculpat ori de desfășurarea procedurii de mediere [art. 367 alin. (1) și (3) și art. 368 din Codul de procedură penală], fie unor impedimente juridice, ce derivă din declanșarea unor mecanisme de unificare a practicii judiciare [art. 476 alin. (2) și (4) din Codul de procedură penală], prerogativa cenzurării și valorificării lor aparținând exclusiv organelor judiciare române.

Ipoteza sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o cerere de decizie preliminară constituie, însă, spre deosebire de situațiile anterior menționate, un incident procedural a cărui soluționare depășește limitele procesului penal, aparținând domeniului distinct al dreptului unional, și care presupune, întotdeauna, indiferent de ramura de drept în care se ivește, intervenția unei autorități judiciare comunitare, căreia îi aparține competența exclusivă de a se pronunța asupra validității sau interpretării uniforme a dreptului uniunii. Acesta este și motivul pentru care procedura aplicabilă în cazul sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene de către instanțele naționale este instituită de o lege specială, respectiv Legea nr. 340/2009, care, pentru restul situațiilor generate de formularea sesizării, se completează cu reglementarea de drept comun, general aplicabilă, respectiv Codul de procedură civilă, conform art. 2 alin. (2) din acest act normativ.

Raportat la aceste considerații de ordin general, se observă că pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene sunt înregistrate cauzele nr. C-357/19 şi nr. C-547/19, fiind formulată o sesizare similară şi în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație şi Justiție, Completul de 5 judecători, iar hotărârile preliminare ce urmează a fi pronunțate de către instanța Uniunii vizează interpretarea unor norme de drept comunitar incidente și în prezenta cauză.

Astfel, prin cererea preliminară înregistrată sub nr. C-357/19, s-a solicitat Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să se pronunțe, printre altele, dacă art. 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, art. 325 alin. (1) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, art. 1 alin. (1) litera a) şi b) şi art. 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene și principiul securității juridice trebuie interpretate în sensul că se opun adoptării unei decizii de către un organ exterior puterii judecătorești, Curtea Constituțională a României, care să aprecieze asupra legalității compunerii unor complete de judecată cu consecința creării premiselor necesare admiterii unor căi extraordinare de atac împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate într-un interval de timp.

De asemenea, în cauza nr. C-547/19, Curtea a fost sesizată să se pronunțe dacă art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, art. 19 alin. (1) din acelaşi tratat şi art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun intervenţiei unei curţi constituţionale (organ care nu este, potrivit dreptului intern, instanţă de judecată) cu privire la modalitatea în care instanţa supremă a interpretat şi aplicat legislaţia infraconstituţională în activitatea de constituire a completurilor de judecată.

Deopotrivă, prin cererea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație şi Justiție, Completul de 5 judecători, instanța Uniunii a fost învestită să stabilească și dacă art. 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, art. 325 alin. (1) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, art. 4 din Directiva UE nr. 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, trebuie interpretate în sensul că se opun adoptării unei decizii de către un organ exterior puterii judecătorești, Curtea Constituțională a României, care să soluționeze o excepție procesuală care ar viza o eventuală nelegală compunere a completurilor de judecată în raport de principiul specializării judecătorilor la Înalta Curte de Casație și Justiție (neprevăzut de Constituție) și să oblige o instanță de judecată să trimită cauzele aflate în calea de atac a apelului spre rejudecare, în primul ciclu procesual, la aceeași instanță.

Așadar, problematica ce a stat la baza acestor sesizări, ce vizează, în esență, constatarea de către Curtea Constituțională, cu prilejul soluționării unor conflicte de natură constituțională, a nelegalei compuneri a completelor de judecată constituite la nivelul instanței supreme, a fost generată de pronunțarea de către aceasta a deciziilor nr. 685/07.11.2018 și nr. 417/03.07.2019 (publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021/29.11.2018 și, respectiv, nr. 825/10.10.2019) și este similară celei ridicate în speța de față, de vreme ce aceasta din urmă are ca obiect judecarea unor infracțiuni de corupţie şi asimilate celor de corupție prevăzute de Legea nr. 78/2000, iar elemente cum ar fi durata procedurii judiciare, riscul prescripției răspunderii penale şi analiza legalității procedurilor derulate în primă instanță impun interpretarea dreptului Uniunii.

Hotărârile instanței de contencios constituțional (cu referire directă, în speța de față, la decizia nr. 417/03.07.2019) sunt obligatorii în toate procesele pendinte ce au ca obiect infracțiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000, astfel că interpretarea ce urmează a fi dată dreptului comunitar în contextul prezentat este aplicabilă, la rândul său, în toate aceste cauze. Statuarea Curții de Justiție a Uniunii Europene se va impune cu efect obligatoriu în toate spețele similare aflate pe rolul organului judiciar, fie că este vorba de instanțele de trimitere sau de cele care au suspendat judecata ori, dimpotrivă, au respins cererea de suspendare, efectul obligatoriu fiind unul absolut.

Ca atare, având în vedere, pe de o parte, imperativul aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene, iar, pe de altă parte, necesitatea de a evita pronunțarea unei hotărâri definitive aflată într-o posibilă contradicție cu dreptul comunitar, astfel cum acesta urmează să fie interpretat de Curtea de Justiție în cauzele nr. C-357/19, nr. C-547/19 și în cea formată ca urmare a sesizării formulată în dosarul 790/1/2019, consider că, în speță, se impunea cu necesitate, inclusiv prin prisma dispozițiilor art. 148 alin. (2) din Constituția României, suspendarea judecății până la emiterea unor decizii preliminare în respectivele cauze.

Astfel cum a arătat instanța Uniunii în cauza nr. C-106/77, Amministrazione delle Finanze dello Stato și Simmenthal SA, hotărârea din 09.03.1978, „(...) faptul de a recunoaște o anumită eficiență juridică unor acte normative naționale care încalcă domeniul în cadrul căruia Comunitatea își exercită atribuția legislativă sau care sunt incompatibile într-un alt mod cu dispozițiile de drept comunitar, ar echivala cu negarea, în această privință, a caracterului efectiv al angajamentelor asumate în mod necondiționat și irevocabil de către statele membre, în temeiul tratatului, și ar pune astfel în discuție înseși fundamentele Comunității”.

Aşadar, imposibilitatea suspendării judecării cauzei în care este aplicabil dreptul unional, până la pronunțarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a unei decizii preliminare prin care se interpretează normele comunitare pertinente, echivalează cu însăși negarea supremației dreptului Uniunii.

În plus, în măsura în care hotărârea definitivă a instanței naționale ar contraveni dreptului comunitar, astfel cum urmează a fi interpretat ulterior prin hotărârea Curții de Justiție, și s-ar cauza, astfel, prejudicii persoanelor particulare, devine aplicabil și principiul răspunderii unui stat membru, care este „valabil în orice ipoteză de încălcare a dreptului comunitar și oricare ar fi organul din statul membru a cărui acțiune sau omisiune a determinat încălcarea” (cauza nr. C-224/01, Gerhard Kobler împotriva Republicii Osterreich, hotărârea din 30.09.2003).

Având în vedere toate aceste argumente, consider că, în speţă, se impunea repunerea cauzei pe rol și, în aplicarea dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă, incidente potrivit art. 2 alin. (2) din același cod, suspendarea judecării acesteia până la soluționarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a cererilor indicate anterior, care vizează probleme de drept identice.

JUDECĂTOR,