Tax evasion: applicability of non-punishment for concurrent offenses and exclusion of accessory debts from "prejudice" under Law 241/2005

Asupra cererii de recurs în casaţie de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 75/F din data de 7 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, s-au dispus următoarele:

A fost condamnat inculpatul A., la:

- 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea 241/2005 şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) teza a II-a C. pen., ca pedeapsă complementară pe o perioadă de 2 ani;

- 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea 241/2005 şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) teza a II-a C. pen., ca pedeapsă complementară pe o perioadă de 2 ani;

- 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) teza a II-a C. pen., ca pedeapsă complementară pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 33, 34 C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare şi i-au fost interzise drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) teza a II-a C. pen., ca pedeapsă complementară pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 71 C. pen. au fost interzise inculpatului A. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) teza a II-a C. pen. şi s-a aplicat art. 71 alin. (5) C. pen.

În baza art. 861 C. pen. a fost suspendată sub supraveghere executarea pedepsei, iar în baza art. 862 C. pen. s-a fixat termen de încercare de 7 ani.

S-au instituit în sarcina inculpatului A. măsurile şi obligaţiile prevăzute de art. 863 alin. (1) lit. a)-d) C. pen.:

- să se prezinte, la datele fixate la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti;

- să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

S-a atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. în raport de dispoziţiile art. 359 C. proc. pen.

2) A fost condamnat inculpatul B., la:

- 2 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 26 C. pen. rap. la art. 9 lit. c) din Legea 241/2005 şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) teza a II-a C. pen., ca pedeapsă complementară pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului B. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) teza a II-a C. pen. şi s-a aplicat art. 71 alin. (5) C. pen.

În baza art. 81 C. pen., a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei, iar în baza art. 82 C. pen. s-a fixat termen de încercare de 4 ani.

S-a atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.

3) A fost condamnat inculpatul C. la:

- 4 ani închisoare pentru instigare la complicitate la săvârşirea infracţiunii prev. de art. 25 rap. la art. 26 C. pen. rap. la art. 9 lit. c) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen., în condiţii de penitenciar şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) teza a II-a C. pen., ca pedeapsă complementară pe o perioadă de 4 ani.

În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului C. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) teza a II-a C. pen.

4) A fost condamnat inculpatul D., la:

- 3 ani şi 6 luni închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. rap. la art. 9 lit. c) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. în condiţii de penitenciar şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) teza a II-a C. pen., ca pedeapsă complementară pe o perioadă de 3 ani şi 6 luni.

În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului D. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) teza a II-a C. pen.

5) A fost condamnat inculpatul E., la:

- 1 an şi 6 luni închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 26 C. pen. rap. la art. 9 lit. c) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen.

S-au interzis inculpatului E. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) teza a II-a C. pen. şi s-a aplicat art. 71 alin. (5) C. pen.

În baza art. 81 C. pen. a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei, iar în baza art. 82 C. pen. s-a fixat termen de încercare de 3 ani şi 6 luni.

S-a atras atenţia inculpatului E. asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.

A fost admisă acţiunea civilă exercitată de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice prin ANAF şi au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, să plătească acesteia 309.077,25 RON despăgubiri civile.

A fost menţinut sechestrul asigurător asupra bunurilor sechestrate în faza de urmărire penală.

Au fost obligaţi inculpaţii A., B., C., D. şi E. să plătească fiecare câte 11.200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Au fost obligaţi inculpatul E. şi la 300 RON onorariul apărătorului desemnat din oficiu F., inculpatul D. şi la 400 RON onorariul apărătorului din oficiu G. şi inculpatul C. şi la 200 RON onorariul apărătorului din oficiu H..

Împotriva sentinţei penale nr. 75/F din data de 7 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti au declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, inculpaţii A., B., C. şi D..

Prin decizia penală nr. 271/A din data de 23 septembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis apelurile declarate în cauză, a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi a trimis cauza spre rejudecare a laturii penale în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii A., B., C. şi D., precum şi pentru rejudecarea în integralitate a laturii civile la aceeaşi instanţă.

S-a menţinut soluţia pronunţată pe latură penală în ceea ce-l priveşte pe inculpatul E..

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de control judiciar a reţinut că prima instanţă a pronunţat o hotărâre de condamnare a apelanţilor - inculpaţi fără a dovedi, cu excepţia inculpatului E. (care a solicitat judecarea cauzei în baza dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. anterior), faptele deduse judecăţii, fără a prezenta, indica şi analiza din probele administrate pe cele care atestă fără echivoc vinovăţia inculpaţilor. În acest fel s-a constatat lipsa unei motivări corespunzătoare în fapt şi în drept pentru a fundamenta soluţia pronunţată de prima instanţă, fapt care îngrădeşte posibilitatea părţilor din proces să-şi formeze convingerea cu privire la legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate şi, totodată, nu există posibilitatea exercitării unui control judiciar real şi efectiv.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a indicat ca, odată cu rejudecarea cauzei, instanţa de fond să analizeze următoarele aspecte: critica inculpatului C. privind excepţia de necompetenţă a organului de urmărire penală; audierea inculpaţilor şi verificarea apărării acesteia; audierea în calitate de martor a inculpatului E. în legătura cu acuzaţiile ce i se aduc inculpatului C.; analiza, în raport de stadiul procesual al cauzei şi de data la care s-a achitat prejudiciul, a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005 sau a dispoziţiilor art. 741 C. pen., ca lege penală mai favorabilă, în condiţiile art. 5 C. pen. stabilirea persoanelor care au achitat prejudiciul; administrarea oricărei alte probe necesare soluţionării cauzei cu respectarea condiţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor în scopul stabilirii unei situaţii de fapt concrete, a încadrării juridice, a vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpaţilor.

Prin sentinţa penală nr. 56 din 06 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2011, în baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) rap. la art. 396 alin. (6) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pentru inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de:

- art. 9 lit. c) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen.

- art. 9 lit. c) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen.

- art. 9 lit. c) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 şi art. 91 lit. c) C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului amenda administrativă de 1.000 RON, care se înregistrează în cazierul judiciar.

În baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) rap. la art. 396 alin. (6) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pentru inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 9 lit. c) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 şi art. 91 lit. c) din C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului amenda administrativă de 800 RON, care se înregistrează în cazierul judiciar.

În baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. . h) rap. la art. 396 alin. (6) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pentru inculpatul C., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 25 rap. la art. 26 C. pen. anterior, raportat la art. 9 lit. c) din Legea 241/2005 cu aplic.art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 şi art. 91 lit. c) C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului amenda administrativă de 800 RON, care se înregistrează în cazierul judiciar.

În baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) rap. la art. 396 alin. (6) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pentru inculpatul D., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. anterior, raportat la art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 şi art. 91 lit. c) C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului amenda administrativă de 800 RON, care se înregistrează în cazierul judiciar.

S-a constatat prejudiciul acoperit.

A fost respinsă ca nefondată acţiunea civilă exercitată de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice prin ANAF.

S-a constatat că prin sentinţa penală nr. 75/F din 07 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, definitivă pentru inculpatul E., acesta a fost obligat la plata unor despăgubiri către partea civilă.

A fost ridicat sechestrul asigurator asupra bunurilor inculpaţilor în faza de urmărire penală.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Împotriva sentinţei penale nr. 56 din 06 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, partea civilă ANAF - DGRFP Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş şi inculpatul B..

În motivele de apel depuse, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti a criticat hotărârea atacată, apreciind că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii, întrucât în cauză nu era incidentă cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005, în condiţiile în care până la primul termen de judecată inculpaţii au achitat doar obligaţiile fiscale principale datorate (prejudiciul efectiv de 309.077 RON), nu şi obligaţiile fiscale accesorii.

În susţinerea acestui motiv de apel, s-a susţinut că, potrivit art. 10 din Legea nr. 241/2005, forma în vigoare la data săvârşirii faptelor, "în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar." Astfel, în opinia Parchetului, cauza specială de nepedepsire prevăzută de art. 10 din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare la data comiterii faptelor, intervine numai dacă inculpatul achită integral prejudiciul cauzat prin infracţiune. Or, în cauză, inculpaţii au achitat doar parţial prejudiciul, respectiv obligaţiile fiscale principale, în cuantum de 309.077,25 RON, nu şi obligaţiile fiscale accesorii aferente debitului principal.

În motivele de apel, Parchetul a menţionat că, prin cererea de constituire parte civilă, adresa nr. x/13.12.2011 depusă la data de 21.12.2011, Statul român prin A.N.A.F. reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice, în termen legal, a precizat că se constituie în cauză parte civilă cu suma de 309.077,25 RON, precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii, solicitând obligarea inculpaţilor în solidar cu părţile responsabile civilmente la plata întregului prejudiciului.

Or, potrivit înscrisului de la dosar nr. x/2011, depus în xerocopie, inculpaţii au făcut dovada faptului că, la data de 11.11.2011 a fost achitat debitul principal în cuantum de 309.077 RON către partea civilă. La solicitarea instanţei de judecată prin adresa nr. x/13.04.2012, partea civilă a confirmat că prejudiciul în cuantum de 309.077 RON a fost achitat de inculpatul A.. Cu toate că, în adresa respectivă, partea civilă nu a confirmat plata în integralitate a prejudiciului ce a făcut obiectul cererii de constituire parte civilă, respectiv debit principal şi obligaţiile fiscale accesorii, şi nici nu a precizat că nu mai are pretenţii în cauză, prin încheierea de şedinţă din 20.06.2012, Curtea de Apel Bucureşti a constatat prejudiciul acoperit în cauză şi a dispus admiterea cererii de ridicarea a sechestrului asigurător instituit în cauză în cursul urmării penale asupra conturilor deţinute de inculpatul A..

Aşadar, în opinia Parchetului, în mod corect a reţinut instanţa de fond în rejudecare că "Aşa cum rezultă din adresele ANAF, partea civilă nu a putut stabili defalcat, pe fiecare dintre inculpaţi valoarea prejudiciului. Totodată, a menţionat că prejudiciul în materialitatea sa, mai puţin accesoriile, a fost acoperit în integralitate." Astfel, în cererea de apel s-a menţionat că, deşi în mod temeinic s-a reţinut că au fost achitate doar obligaţiile fiscale principale nu şi obligaţiile fiscale accesorii ce decurg din acestea, în mod nelegal instanţa de fond a apreciat că se impune încetarea procesului penal ca urmare a incidenţei cauzei de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu motivarea că, în privinţa accesoriilor datorate la suma de 309.077,25 RON, sub forma penalităţilor şi dobânzilor de întârziere urmează să fie plătite ulterior în conformitate cu dispoziţiile art. 173 alin. (5) Codul de procedură fiscală, potrivit cărora dobânzile şi penalităţile de întârziere se stabilesc prin decizii administrative ale organului fiscal, în condiţiile în care s-a dispus respingerea acţiunii civile şi, deci, implicit a obligării inculpaţilor în solidar cu părţile responsabile civilmente la plata obligaţiilor fiscale accesorii aşa cum s-a solicitat, astfel încât motivarea instanţei de fond este contradictorie sub acest aspect. În plus, ca argument al respingerii acţiunii civile în hotărârea atacată s-a reţinut că nu au fost calculate obligaţiile fiscale accesorii şi prin urmare "nu se pune problema achitării acestora". Or, în opinia Parchetului, aceste aspecte contravin Deciziei pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii nr. 17/2015, incidentă în cauză.

În motivele de apel s-a arătat că, potrivit art. 19 C. proc. pen. "Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. (...)

Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile". Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind învestită de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu un recurs în interesul legii referitor la interpretarea art. 19 C. proc. pen. a stabilit prin decizia nr. 17/2015 că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală. Prin urmare, în cazul obligării inculpatului condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, la plata obligaţiilor fiscale accesorii până la achitarea efectivă a debitului, operează principiul reparării integrale a prejudiciului, principiu ce guvernează materia răspunderii civile. Or, aşa cum s-a menţionat anterior, în cererea Parchetului s-a susţinut că, în prezenta cauză, inculpaţii au achitat doar obligaţiile fiscale principale în sumă de 309.077 RON, nu şi obligaţiile fiscale accesorii, aşa cum se impunea potrivit Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, Parchetul a precizat că, în considerentele deciziei pronunţate în recursul în interesul legii, instanţa supremă a reţinut, în raport de dispoziţiile art. 119 alin. (1) şi art. 120 din Codul de procedură fiscală, că obligaţiile de plată accesorii au un caracter prestabilit, atât în privinţa semnificaţiei pe care acestea o au în contextul raportului juridic de drept fiscal, cât şi în privinţa modalităţii de calcul al sumelor în care se materializează. Totodată, s-a constatat că, astfel cum rezultă din chiar denumirea dată de legiuitor, obligaţiile fiscale accesorii au aceeaşi natură juridică cu aceea a obligaţiilor fiscale principale, respectiv a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat, neputând fi ignorate la momentul cuantificării prejudiciului de instanţa penală. Această concluzie reprezintă o aplicaţie a principiului accesorium sequitur principale. Ca atare, prejudiciul cauzat bugetului de stat, prin neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată fiscale, se compune din obligaţiile fiscale principale şi obligaţiile fiscale accesorii.

Având în vedere aceste dispoziţii, Parchetul a apreciat că, în prezenta cauză, prejudiciul cauzat bugetului de stat prin infracţiunile comise de inculpaţi este de 309.077,25 RON, obligaţii de plată principale, la care se adaugă obligaţiile de plată accesorii calculate potrivit Codului de procedură fiscală. De asemenea, Parchetul a precizat că, în cauză, aşa cum rezultă din chitanţa depusă la dosar, la data de 11.12.2011, înainte de primul termen de judecată, inculpaţii au achitat doar debitul principal în sumă de 309.077 RON, nu şi obligaţiile de plată accesorii aferente debitului principal. Inculpaţii nu au fost de acord cu plata obligaţiilor fiscale susţinând atât verbal, cât şi prin note scrise că acestea nu au fost stabilite. Or, în opinia Parchetului, cauza specială de nepedepsire prevăzută de art. 10 din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare la data comiterii faptelor, intervine numai dacă inculpatul achită integral prejudiciu cauzat prin infracţiune. Prin urmare, având în vedere că inculpatul a achitat doar parţial prejudiciul, respectiv debitul principal, nu şi obligaţiile de plată accesorii aferente debitului principal, Parchetul a susţinut că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 nu sunt incidente în cauză.

Totodată, în motivele de apel depuse s-a menţionat că, din probele administrate în cauză, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, rezultă dincolo de orice îndoială rezonabilă că faptele ce fac obiectul acuzării există, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite de inculpaţi cu forma de vinovăţie prevăzută de legea specială pentru infracţiunea de evaziune fiscală în forma autoratului, complicităţii şi respectiv instigării la complicitate, fiind îndeplinite condiţiile tragerii la răspundere penală a inculpaţilor, nefiind incidentă cauza de nepedepsire privind plata integrală a prejudiciului, pe cale de consecinţă se impune condamnarea inculpaţilor şi obligarea la plata obligaţiilor fiscale accesorii după cum urmează: inculpatul A. în solidar cu inculpaţii B. şi D. şi în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. I. S.A. la plata obligaţiilor fiscale accesorii sumei de 68.463 RON; inculpatul A. în solidar cu inculpaţii C. şi E. şi în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. I. S.A. la plata obligaţiilor fiscale accesorii sumei de 193.493 RON; inculpatul A. în solidar cu inculpaţii C. şi E. şi în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. J. S.A. la plata obligaţiilor fiscale accesorii sumei de 47.120 RON.

Un al doilea motiv invocat de Parchet a vizat înlăturarea dispoziţiilor privind constatarea de către instanţa de fond a împrejurării că inculpatul E. a fost obligat la plata unor despăgubiri către partea civilă, prin sentinţa penală nr. 75/F/07.05.2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, întrucât pentru acest inculpat sentinţa penală anterior menţionată a rămas definitivă numai în privinţa laturii penale sub aspectul condamnării la pedeapsa închisorii de 1 an şi 6 luni pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 26 C. pen. anterior rap. la art. 9 lit. c) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior în condiţiile art. 81 C. pen. anterior privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei, ca urmare a recunoaşterii efectuate de inculpat, dar şi a faptului că acesta nu a înţeles să conteste soluţia de condamnare adoptată de instanţa de fond în primul ciclu procesual.

Acest ultim motiv de apel nu a mai fost însă susţinut de reprezentatul Ministerului Public, care, în cursul dezbaterilor, a arătat că susţine doar primul motiv dintre cele depuse în scris de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti.

Faţă de considerentele expuse în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a solicitat admiterea apelului declarat, desfiinţarea sentinţei penale atacate, rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei soluţii de condamnare a inculpaţilor A., B., C. şi D. la pedepse cu închisoarea, admiterea acţiunii civile formulate de statul român şi obligarea inculpaţilor la plata obligaţiilor fiscale accesorii datorate.

La data de 07.11.2016, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Judiciară - Serviciul Judiciar Penal a depus precizare la motivele de apel.

S-a susţinut că apelul a fost declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti cu privire la inculpaţii A., B., C. şi D., fiind un apel în defavoarea acestora, întrucât a fost criticată sentinţa sub aspectul greşitei încetări a procesului penal şi s-a solicitat Înaltei Curţi condamnarea inculpaţilor şi obligarea acestora la plata obligaţiilor fiscale accesorii.

Prin urmare, apelul Parchetului fiind devolutiv integral şi fiind declarat în defavoarea inculpaţilor, s-a apreciat că pot fi invocate motive suplimentare de apel, fie că ele sunt în favoare sau în defavoare (motive care, de altfel, au fost formulate şi oral la termenul din 25 octombrie 2016, inculpaţii având posibilitatea să le cunoască).

Astfel, s-a invocat greşita încetare a procesului penal în ce îl priveşte pe inculpatul A.. În acest sens, s-a susţinut că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 nu putea fi aplicat acestui inculpat întrucât acesta a săvârşit în concurs trei infracţiuni de evaziune fiscală, iar perioada scursă între datele de săvârşire a acestor infracţiuni este mai mică de 5 ani. S-a apreciat, aşadar, că sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, potrivit cărora nu se pot aplica prevederile art. 10 alin. (1) făptuitorilor care, în termen de 5 ani de la data săvârşirii primei fapte (pentru care beneficiază de aplicarea art. 10 alin. (1), au săvârşit o nouă infracţiune de evaziune fiscală. Or, având în vedere că termenul de 5 ani curge de la data săvârşirii primei fapte, respectiv de la înregistrarea facturilor fiscale fictive provenind de la S.C. K. S.R.L. (28.12.2007), iar celelalte infracţiuni au fost comise începând cu 2009, s-a susţinut că au trecut mai puţin de 5 ani de la data săvârşirii primei fapte până la săvârşirea următoarelor două.

Aşadar, s-a apreciat că pentru ultimele două infracţiuni de evaziune fiscală nu se putea dispune încetarea procesului penal, şi, având în vedere că instanţa de fond l-a găsit vinovat de evaziune fiscală pe inculpatul A. şi acesta nu a declarat apel, se impune condamnarea inculpatului la pedepse cu închisoare pentru aceste infracţiuni.

De asemenea, în precizările depuse de Parchet, s-a invocat greşita aplicare a unei amenzi administrative inculpatului A.. În acest sens, s-a precizat că, în situaţia în care s-ar menţine soluţia de încetare a procesului penal, raţiunea aplicării unei amenzi administrative era existenţa unui prejudiciu mai mic de 50 000 de euro. Or, prejudiciul total creat de inculpat este mai mare de 50.000 de euro (aproximativ 77.000 de euro), astfel încât raportat la acest prejudiciu s-ar fi impus aplicarea unei amenzi penale.

Totodată, Parchetul a invocat şi greşita încetare a procesului penal în ce îi priveşte pe inculpaţii B., D. şi C.. Astfel, în opinia Parchetului, cauza de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă prevăzută de art. 10 din Legea nr. 241/2005 este o cauză personală, care nu se referă la faptă (infracţiunea de evaziune fiscală fiind, de altfel, o infracţiune de pericol), ci la atitudinea făptuitorului care înţelege să repare consecinţele faptelor sale.

Mai mult, s-a subliniat că, în prezenta cauză, aplicarea prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 inculpatului A. este criticată de Parchet întrucât acesta a săvârşit trei infracţiuni de evaziune fiscală, fiind incidente prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Or, în opinia Parchetului, o situaţie în care persoanei care a acoperit prejudiciul nu i se aplică prevederile art. 10, dar se aplică participanţilor la săvârşirea infracţiunii care nu au contribuit la acoperirea prejudiciului este în mod evident în afara scopului urmărit de legiuitor. Astfel, s-a apreciat că nu poate fi primit argumentul că, întrucât prejudiciul a fost acoperit în integralitate de un inculpat, participanţii la săvârşirea infracţiunii au fost puşi în imposibilitatea de a contribui la recuperarea prejudiciului, având în vedere că, aşa cum inculpaţii s-au înţeles să săvârşească infracţiunea puteau şi trebuiau să se înţeleagă şi cu privire la recuperarea prejudiciului.

Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, prejudiciul trebuie acoperit până la primul termen de judecată. Prin urmare, prejudiciul care trebuie acoperit este cel stabilit de către organul de urmărire penală. Potrivit rechizitoriului x dedusă nelegal ca urmare a înregistrării facturilor fiscale emise de S.C. K. S.R.L. a fost de 68.463,38 de RON. Pentru complicitate la această infracţiune de evaziune fiscală au fost trimişi în judecată, alături de inculpatul A., inculpaţii D. şi B. . TVA dedusă nelegal ca urmare a înregistrării facturilor fiscale emise de S.C. L. şi S.C. M. a fost de 193.493,87 de RON şi 47.120 de RON . Pentru această infracţiune au fost trimişi în judecată, alături de inculpatul A., inculpatul C. şi inculpatul E.. Or, având în vedere că prejudiciul care trebuia recuperat de inculpaţi pentru a fi aplicabile prevederile art. 10 din Legea nr. 241/2005 este cel stabilit în cursul urmăririi penale, iar rechizitoriul indică cu claritate acest prejudiciu pentru fiecare dintre cele trei infracţiuni de evaziune fiscală, Parchetul a susţinut că nu poate exista vreo îndoială asupra sumei pe care inculpaţii B., D. şi C. o aveau de plată. Aşadar, având în vedere că inculpaţii nu au acoperit prejudiciul, iar cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 din Legea nr. 241/2005 este o cauză personală, în opinia Parchetului, în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal pentru aceşti inculpaţi. Mai mult, curtea de apel i-a găsit vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, iar hotărârea nu a fost atacată de inculpaţi, astfel încât s-a apreciat că se impune condamnarea inculpaţilor la pedepse cu închisoarea.

Un ultim motiv de apel invocat de Parchet a vizat greşita soluţionare a laturii civile. Astfel, s-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea civilă, întrucât, în conformitate cu Decizia nr. 17/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii:

"În cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală."

Aşadar, în opinia Parchetului, se impunea obligarea tuturor inculpaţilor la plata prejudiciului calculat ulterior constând în dobânzi şi penalităţi, cu atât mai mult cu cât Parchetul a emis în iulie 2013 o adresă prin care solicita calculul obligaţiilor fiscale accesorii, iar ANAF a răspuns că penalităţile calculate până la data la care obligaţia a fost achitată (11.11.2011) sunt în cuantum de 284.520 de RON. De asemenea, s-a subliniat că obligarea inculpaţilor se impune defalcat, aşa cum s-a arătat în motivele de apel ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti.

Partea civilă Agenţia Naţională de Administrate Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a susţinut, în motivele de apel depuse, că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică.

Astfel, s-a arătat că, prin sentinţa apelată, instanţa de fond a respins ca nefondată acţiunea civilă exercitată de partea civilă Statul Român prin ANAF, a constatat prejudiciul acoperit şi a ridicat sechestrul asigurător asupra bunurilor inculpaţilor instituit în faza de urmărire penală.

Motivul de apel invocat s-a întemeiat pe faptul că instanţa de judecată nu s-a pronunţat asupra cererii de acordare a accesoriilor debitului stabilit drept prejudiciu, respectiv majorările de întârziere, penalităţile şi dobânzile care vor fi calculate în conformitate cu legislaţia fiscală de la data când obligaţia a devenit scadentă şi până la data executării integrale a plăţii.

În acest sens, s-a precizat că, prin cererea de constituire parte civilă formulată atât în faza de cercetare penală la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cât şi în faza de judecată, respectiv la Curtea de Apel Bucureşti, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Juridică în calitate de reprezentant al Statului Român, s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 309.077,25 RON la care s-a menţionat că urmează să se calculeze şi obligaţii fiscale accesorii în conformitate cu legislaţia fiscală, obligaţii fiscale ce urmează a fi calculate de la data când obligaţia a devenit scadentă şi până data executării integrale a plăţii. De asemenea, s-a arătat că, în cererea de constituire s-a menţionat în mod clar că în ceea ce priveşte modalitatea de calcul a obligaţiilor fiscale accesorii, acestea vor fi calculate de către organele de executare competente, subordonate ANAF, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, hotărâre judecătorească ce reprezintă titlu executoriu.

Totodată, s-a învederat că, în conformitate cu prevederile actelor normative în baza cărora sunt solicitate obligaţiile fiscale accesorii, cotele care se aplică sumei de bază ce reprezintă prejudiciu, sunt modificate prin legile fiscale, aproximativ o dată pe an, astfel încât cuantumul prejudiciului se modifică.

În plus, ca urmare a solicitării Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Sector 6 - Activitatea de Inspecţie Fiscală - Serviciul Inspecţie Fiscală Persoane Juridice 1 a calculat că de la data la care obligaţia a devenit scadentă şi până la data de 11.11.2011, data achitării acesteia, obligaţiile fiscale accesorii aferente sumei de 309.077 RON, stabilită prejudiciu conform sentinţei penale nr. 75/F din data de 07.05.2013, sunt în cuantum de 284.520 RON.

În concluzie, faţă de cele prezentate anterior, partea civilă a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat, desfiinţarea hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Piteşti şi în rejudecare, obligarea inculpaţilor la plata accesoriilor, majorări de întârziere, penalităţi, aferente debitului, astfel cum s-a solicitat prin cererile de constituire parte civilă.

Toto dată, s-a solicitat să se dispună şi în ceea ce priveşte menţinerea sechestrului asigurător instituit în faza de urmărire penală.

La data de 08.11.2016 inculpatul B. a formulat apel împotriva sentinţei penale nr. 56/2016 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În esenţă, a susţinut că hotărârea atacată nu i-a fost comunicată nici până în prezent (fiindu-i comunicată doar minuta).

De asemenea, a precizat că nu a cunoscut şi nu cunoaşte nici în prezent dacă intimaţii inculpaţi D. sau A. au făcut ceva ilegal, dar în mod cert nu a săvârşit vreo faptă cu caracter penal, motiv pentru care a apreciat că lipseşte latura subiectivă respectiv intenţia.

Totodată, a susţinut că din probele administrate în cauză nu rezultă cu certitudine faptul că ar fi săvârşit vreo infracţiune, ba mai mult, din Raportul de expertiză şi declaraţia expertului desemnat rezultă că acesta nu ştie dacă a fost săvârşită vreo infracţiune. În această situaţie a apreciat că se impune aplicarea principiului "in dubio pro reo".

Pentru aceste motive a solicitat admiterea apelului şi achitarea, în temeiul art. 17 raportat la art. 16 lit. a), c) sau d) C. proc. pen.

Prin decizia nr. 186/A din data de 25 mai 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2011, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti şi de partea civilă ANAF - DGRFP Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei penale nr. 56 din 06 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi, rejudecând:

În baza art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 37 lit. b) din C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) C. pen. anterior, art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul D. la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală.

În baza art. 71 C. pen. anterior s-au interzis inculpatului D. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.

S-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă ANAF - DGRFP Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş şi, în consecinţă:

- au fost obligaţi în solidar inculpaţii B., D. şi A., acesta din urmă în solidar şi cu partea responsabilă civilmente S.C. I. S.A., la plata penalităţilor de întârziere, majorărilor şi dobânzilor aferente sumei de 68.463,38 RON, calculate de la data la care obligaţia principală a devenit scadentă până la data de 11.11.2011.

- au fost obligaţi în solidar inculpaţii C. şi A., acesta din urmă în solidar şi cu partea responsabilă civilmente cu S.C. I. S.A., la plata penalităţilor de întârziere, majorărilor şi dobânzilor aferente sumei de 193.493,87 RON, calculate de la data la care obligaţia principală a devenit scadentă până la data de 11.11.2011.

- au fost obligaţi în solidar inculpaţii C. şi A., acesta din urmă în solidar şi cu partea responsabilă civilmente cu S.C. J. S.R.L., la plata penalităţilor de întârziere, majorărilor şi dobânzilor aferente sumei de 47.120 RON, calculate de la data la care obligaţia principală a devenit scadentă până la data de 11.11.2011.

S-au menţinut măsurile asigurătorii instituite în faza de urmărire penală cu privire la inculpaţii C.,B., D. şi A..

A fost obligat inculpatul D. la plata sumei de 11.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat ocazionate de soluţionarea cauzei în fond.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.

S-a respins, ca tardiv, apelul declarat de inculpatul B. împotriva sentinţei penale nr. 56 din 06 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi îl obligă pe acesta la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cheltuielile judiciare determinate de soluţionarea apelurilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti şi părţii civile ANAF - DGRFP Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş au rămas în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., în sumă de 90 RON, a rămas în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii D., B. şi C., în sumă de câte 360 RON, a rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că problemele de drept a căror dezlegare este avută în vedere de prezentele apeluri sunt:

a) interpretarea condiţiei negative privitoare la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu privire la conceptul de faptă anterioară prin care să se fi aplicat art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005;

b) interpretarea condiţiei negative prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 cu privire la conceptul de prejudiciu şi influenţa interpretării conceptului asupra modului de soluţionare a laturii civile;

c) natura cauzei de nepedepsire/reducere a pedepsei prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005;

d) influenţa duratei procesului asupra individualizării pedepsei, ca remediu efectiv, în sensul art. 13 din C.E.D.O.

Înalta Curte a constatat că, în cauză, nici Parchetul şi nici inculpaţii C., B., D. şi A. (care, de altfel, nu au exercitat calea de atac a apelului), nu au contestat situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond. Situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond influenţează dezlegarea în drept a problemelor invocate în prezentul apel, respectiv soluţia de încetare a procesului penal şi modul de stabilire a prejudiciului. Astfel, se observă că instanţa de fond a reţinut că inculpatul A., în calitate de membru al Consiliului de Administraţie, şef al departamentului de aprovizionare şi director general al S.C. I. S.A., precum şi administrator de fapt, director comercial responsabil cu aprovizionarea la S.C. J. S.R.L. a înregistrat cu ştiinţă în contabilitate aceste facturi fiscale, cunoscând că ele nu reflectau operaţiuni comerciale reale, cu consecinţa deducerii, în mod nejustificat a TVA, fapta având drept consecinţă calcularea eronată a TVA de plată, pe care societăţile erau obligate să îl plătească pentru anii 2006, 2009 şi 2010 şi astfel a prejudiciat bugetul de stat cu suma totală de 309.077,25 RON:

- în relaţia comercială rezultată din facturile emise în anul 2006 de către S.C. K. S.R.L. către S.C. I. S.A.;

- în relaţia comercială rezultată din facturile emise în perioada 2009-2010 de către S.C. L. S.R.L. către S.C. J.;

- în relaţia comercială rezultată din facturile emise în perioada 2009-2010 de către S.C. L. S.R.L. şi S.C. M. S.R.L. către S.C. I. S.A..

Situaţiei de fapt anterior menţionată i s-a dat, în drept, o încadrare juridică necontestată, constatându-se că:

- faptele reţinute în sarcina inculpatului A. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de:

- art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen.

- art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen.

- art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

S-a constatat că, în ceea ce priveşte relaţia comercială derulată între PFA D. - Alexandria, S.C. K. S.R.L. Alexandria şi S.C. I. S.A. Bucureşti (prima infracţiune de evaziune fiscală reţinută în sarcina lui A., cu participaţia, sub forma complicităţii, a lui B. şi D.), prejudiciul este de 68.463,38 RON (TVA dedus nelegal ca urmare a înregistrării facturilor fiscale emise de S.C. K. SRL). De asemenea, în relaţia comercială derulată între S.C. L. S.R.L. Mârzăneşti şi S.C. I. S.A. (cea de-a doua infracţiune de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculptatului A., cu participaţia lui C. şi E.) prejudiciul este de 193.493,87 RON (TVA dedus nelegal ca urmare a înregistării facturilor emise de L.), iar în relaţia comercială derulată între S.C. M. S.R.L. - comuna Vităneşti şi S.C. I. S.A. (cea de-a treia infracţiune de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpatului A., cu participaţia lui C. şi E.) prejudiciul este de 47.120 (TVA dedus nelegal ca urmare a înregistrării facturilor fiscale emise de M.).

Un prim motiv de apel invocat de Parchet a fost greşita încetare a procesului penal în ce îl priveşte pe inculpatul A., deoarece art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 nu putea fi aplicat acestui inculpat întrucât a săvârşit în concurs trei infracţiuni de evaziune fiscală, iar perioada scursă între datele de săvârşire a acestor infracţiuni este mai mică de 5 ani, fiind incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Înalta Curte a reţinut că aceste critici sunt nefondate. Astfel, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare anterior datei de 01.02.2014, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.

De asemenea, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 stabileşte că dispoziţiile prevăzute la alin. (1) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1).

Problema de drept invocată de Ministerul Public are în vedere incidenţa cauzei de nepedepsire/reducere a pedepsei prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 în cazul infracţiunilor concurente.

Existenţa unui concurs de infracţiuni, judecat într-un dosar unic, nu exclude aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005. Condiţia negativă prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (să nu fi beneficiat de prevederile art. 10 alin. (2) într-un interval de 5 ani anterior săvârşirii infracţiunii pentru care instanţa examinează incidenţa cauzei de nepedepsire) este realizată doar atunci când sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii faţă de acelaşi inculpat:

a) instanţa este învestită cu săvârşirea unei infracţiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005;

b) există o hotărâre judecătorească definitivă, privind o altă infracţiune, prin care s-a făcut aplicarea art. 10 alin. (1), şi s-a reţinut cauza de nepedepsire;

c) data hotărârii judecătoreşti definitive de aplicare a art. 10 alin. (1) se situează într-un interval mai mic de 5 ani calculat în raport de data celei mai recente fapte judecate în dosarul în care se examinează din nou aplicarea art. 10 alin. (1) Legea nr. 241/2005.

În concluzie, s-a reţinut că, condiţia din art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 presupune doi termeni: o hotărâre definitivă anterioară prin care s-a aplicat art. 10 alin. (1) şi săvârşirea, din nou, a unei infracţiuni de tipul celor descrise de lege şi pentru care se acoperă prejudiciul. Condiţia nu este incidentă în cazul unui concurs de infracţiuni, atunci când pentru niciuna dintre infracţiunile concurente nu s-a pronunţat o hotărâre de aplicare a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

Analizând dispoziţiile legale anterior menţionate, Înalta Curte a constatat că art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare anterior datei de 01.02.2014) se aplică în situaţia în care făptuitorul a comis anterior (într-un interval de 5 ani) o infracţiune pentru care a beneficiat de cauza de nepedepsire/reducere a pedepsei prevăzută de alin. (1) al aceluiaşi articol. Or, comiterea unei infracţiuni şi reţinerea unei cauze de nepedepsire/reducere a pedepsei, astfel cum prevede art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, nu pot fi stabilite decât prin hotărâre judecătorească definitivă. Anterior datei pronunţării unei astfel de hotărâri existenţa unei infracţiuni este incertă, nici actele procurorului, nici actele procesuale specifice desfăşurării procedurii judecăţii în primă instanţă anterioare pronunţării unei hotărâri de soluţionare a acţiunii penale, conform art. 405 C. proc. pen., nu conduc la reţinerea certitudinii existenţei infracţiunii. În consecinţă, nu va beneficia de cauza de nepedepsire/reducere a pedepsei prevăzută de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 doar inculpatul căruia i s-au aplicat, prin hotărârea judecătorească definitivă, prevederile anterior menţionate, pentru o faptă comisă cu cel mult 5 ani înainte de săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii.

Prin urmare, dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare anterior datei de 01.02.2014) nu se aplică în cazul infracţiunilor concurente cercetate în aceeaşi cauză, fiind incidente doar în cazul în care a existat o hotărâre judecătorească definitivă prin care a fost reţinută, anterior, cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

În speţă, s-a constatat că inculpatul A. nu a beneficiat, anterior, de cauza de nepedepsire/reducere a pedepsei prevăzută de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, pentru săvârşirea vreunei infracţiuni reglementate de acelaşi act normativ. Într-adevăr, în prezenta cauză, inculpatul A. este cercetat pentru săvârşirea a trei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, prima fiind comisă la data înregistrării facturilor fiscale fictive provenind de la S.C. K. S.R.L., respectiv la 28.12.2007, iar celelalte două, începând cu anul 2009. Cu toate acestea, în lipsa unei hotărâri definitive anterioare, prin care să i se fi aplicat inculpatului prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală din 28.12.2007, nu se poate susţine că, la acest moment, nu poate beneficia de cauza de nepedepsire/reducere a pedepsei anterior menţionată pentru toate cele trei infracţiuni săvârşite în concurs şi deduse judecăţii în acelaşi timp.

Un alt motiv de apel invocat de Parchet în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A. este greşita aplicare a unei amenzi administrative, având în vedere că prejudiciul total creat de inculpat este mai mare de 50.000 de euro (aproximativ 77.000 de euro), astfel încât raportat la acest prejudiciu s-ar fi impus aplicarea unei amenzi penale.

Înalta Curte a constatat că şi aceste critici sunt nefondate.

Condiţia prejudiciului se raportează la fiecare infracţiune şi se evaluează incidenţa dispoziţiilor legale în raport de fiecare infracţiune. O interpretare în sens contrar a acestor dispoziţii legale ar însemna ca legea să fie interpretată prin analogie în defavoarea inculpatului. Tot astfel cum în cazul unui concurs de infracţiuni vinovăţia se evaluează în raport de fiecare infracţiune, iar stabilirea vinovăţiei pentru o infracţiune nu înlătură obligaţia stabilirii vinovăţiei pentru celelalte, şi în cazul prejudiciului condiţia se analizează în raport de fiecare infracţiune şi nu de întregul concurs de infracţiuni.

Astfel, din analiza rechizitoriului s-a constatat că prejudiciul imputat de organele de urmărire penală inculpaţilor A., D. şi B. a fost de 68.493,38 RON (TVA dedusă nelegal ca urmare a înregistrării facturilor fiscale emise de S.C. K. SRL). De asemenea, prejudiciul imputat inculpaţilor A., C. şi E. a fost de 193.493,87 RON (TVA dedusă nelegal ca urmare a înregistrării facturilor fiscale emise de S.C. L.), respectiv 47.120 RON (TVA dedusă nelegal ca urmare a înregistrării facturilor fiscale emise de S.C. M.). Or, după cum se poate observa, prejudiciul imputat inculpatului A. pentru fiecare dintre cele trei infracţiuni de evaziune fiscală este mai mic de 50.000 euro.

În acest sens, Înalta Curte a subliniat că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 au în vedere situaţia în care, printr-o infracţiune dedusă judecăţii a fost creată o pagubă mai mică de 50.000 euro, respectiv de 100.000 euro şi nu ipoteza în care prin mai multe infracţiuni s-au cauzat aceste prejudicii, calculate prin totalizarea pagubelor. Prejudiciul trebuie cumulat numai în cazul în care a fost reţinută în cauză o formă a unităţii legale, respectiv săvârşirea unei infracţiuni în formă continuată. În caz contrar, prejudiciul trebuie să fie analizat în mod distinct, pentru fiecare infracţiune în parte, niciun text de lege neacordând efecte juridice cuantumului prejudiciilor cumulate prin fapte comise în concurs.

Aşadar, în mod corect instanţa de fond a aplicat inculpatului A. o amendă administrativă, prejudiciul reţinut de organul de urmărire penală în sarcina acestuia, pentru fiecare dintre cele trei infracţiuni de evaziune fiscală, fiind mai mic de 50.000 euro.

Înalta Curte a constatat că, în cauza dedusă judecăţii, achitarea prejudiciului a avut loc la data de 11.11.2011, astfel cum rezultă din chitanţa depusă la dosar . În apel s-au administrat probe cu privire la modalitatea de plată a prejudiciului, respectiv la existenţa unei contribuţii personale a fiecărui inculpat la acoperirea prejudiciului, fiind audiaţi inculpaţii C.,B. şi A., separat, în temeiul art. 379 alin. (2) C. proc. pen.. Aşadar, deşi pe chitanţă apare doar numele inculpatului A., din probatoriul administrat a reieşit că la plata prejudiciului au participat şi inculpaţii C. şi B..

Înalta Curte a constatat că declaraţiile inculpaţilor C., B. şi A. sunt susţinute de menţiunile din Rechizitoriu, întrucât, în Rechizitoriu, prejudiciul nu a fost stabilit pentru fiecare inculpat în parte, ci în funcţie de relaţiile comerciale ale societăţilor respectiv, aşa cum a susţinut şi reprezentantul Ministerului Public în cererea precizatoare a motivelor de apel din 07.11.2016, prin rechizitoriu s-a stabilit că TVA dedusă nelegal ca urmare a înregistrării facturilor fiscale emise de S.C. K. S.R.L. a fost de 68.493,38 de RON, pentru complicitate la această infracţiune de evaziune fiscală fiind trimişi în judecată, alături de inculpatul A. (autor), inculpaţii D. şi B., iar TVA dedusă nelegal ca urmare a înregistrării facturilor fiscale emise de S.C. L. şi S.C. M. a fost de 193.493,87 de RON şi 47.120 de RON, pentru această infracţiune fiind trimişi în judecată, alături de inculpatul A. (autor), inculpatul C. şi inculpatul E..

Al treilea motiv de apel invocat de Parchet a vizat faptul că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii, întrucât în cauză nu era incidentă cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005, în condiţiile în care până la primul termen de judecată inculpaţii au achitat doar obligaţiile fiscale principale datorate (prejudiciul efectiv de 309.077 RON), nu şi obligaţiile fiscale accesorii.

Înalta Curte a constatat că aceste critici sunt nefondate. Astfel, s-a observat că aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 nu include obligarea inculpaţilor la plata obligaţiilor fiscale accesorii conform jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prejudiciul în sensul art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 241/2005 având în vedere suma exigibilă la data săvârşirii infracţiunii şi nu suma care include obligaţiile accesorii, născute după momentul săvârşirii infracţiunii.

În acest sens, în jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a statuat că prejudiciul în sensul art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 nu include obligaţii accesorii, dobânzi, penalităţi, majorări. De asemenea, s-a reţinut că, în cazul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în valoarea prejudiciului - care, dacă depăşeşte 100.000 euro în echivalentul monedei naţionale, determină reţinerea variantei agravate prevăzute în art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 - nu se includ obligaţiile fiscale accesorii şi nici cheltuielile reale efectuate de inculpat, în ipoteza în care infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 este comisă prin evidenţierea în actele contabile a unor operaţiuni fictive care atestă cheltuieli mai mari decât cele efectuate în realitate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale (decizia penală nr. 4011 din 12.12.2013, decizia penală 829 din 7 martie 2013).

Totodată, prin decizia nr. 370/A din 29.09.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au reţinut următoarele:

"Cauza specială de reducere a pedepsei reglementată în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 este aplicabilă în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzută în art. 8 şi art. 9 din legea menţionată, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile. În ipoteza în care partea civilă nu a indicat cuantumul obligaţiilor fiscale accesorii nici în cursul urmăririi penale şi nici în cursul judecăţii până la primul termen de judecată, dar inculpatul a acoperit prejudiciul reţinut în rechizitoriu, înainte de primul termen de judecată, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 sunt incidente, întrucât omisiunea părţii civile de a calcula obligaţiile fiscale accesorii, pentru a da posibilitatea inculpatului să le achite în termenul prevăzut de lege, nu poate opera în defavoarea acestuia."

Aşadar, Înalta Curte a reţinut că, pentru a aprecia asupra incidenţei dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, trebuie avut în vedere prejudiciul cert şi actual produs prin fapta penală, fără accesorii (penalităţi, dobânzi). De altfel, când a intenţionat să se refere şi la plata acestora, legiuitorul a operat modificarea textului, care, în prezent, se referă la "pretenţiile civile" ("În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate").

Or, în cauza dedusă judecăţii, aşa cum, de altfel, a susţinut şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti în motivele formulate, inculpaţii C.,B. şi A. au achitat obligaţiile fiscale principale datorate, respectiv prejudiciul efectiv de 309.077 RON, nu şi obligaţiile fiscale accesorii.

Un ultim motiv de apel invocat de Parchet a vizat greşita soluţionare a laturii civile. Astfel, s-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea civilă şi nu a dispus obligarea tuturor inculpaţilor la plata prejudiciului calculat ulterior, constând în dobânzi şi penalităţi.

Astfel, prin Decizia nr. 17/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a statuat că:

"În cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală."

În considerentele aceste hotărâri s-a reţinut că "în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală inculpaţii vor fi obligaţi la suportarea prejudiciului constând în echivalentul cuantumului creanţelor fiscale principale deţinute de stat, calificând astfel raportul juridic născut între plătitorul taxei şi beneficiarul acesteia ca un raport juridic de drept fiscal, reglementat de prevederile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală, dar şi la plata creanţelor fiscale accesorii, astfel cum sunt definite de art. 21 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură fiscală, având în vedere că dreptul la perceperea acestor creanţe, constând în dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, în condiţiile legii, intră, de asemenea, în conţinutul raportului juridic de drept fiscal, cuantumul acestora fiind stabilit de Codul de procedură fiscală."

Or, în cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte a constatat că instanţa de fond în mod greşit a respins ca nefondată acţiunea civilă exercitată de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice prin ANAF, în condiţiile în care inculpaţii C.,B. şi A. au achitat obligaţiile fiscale principale datorate, respectiv prejudiciul efectiv de 309.077 RON, nu şi obligaţiile fiscale accesorii.

Împotriva deciziei nr. 186/A din data de 25 mai 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2011 a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, criticând-o pentru nelegalitate în sensul că în mod greşit a încetat procesul penal pentru a doua şi a treia infracţiune de evaziune fiscală săvârşite de inculpatul A. pe motiv că acesta a achitat prejudiciul.

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal pentru a doua şi a treia infracţiune de evaziune fiscală săvârşite de inculpatul A. pe motiv că acesta a achitat prejudiciul.

Prin încheierea din data de 17 octombrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Judiciară împotriva deciziei penale nr. 186/A din 25 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a trimis cauza la Completul 8 în vederea soluţionării .

Examinând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Judiciară în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 434 C. proc. pen., pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.

Înalta Curte reţine că recursul în casaţie este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părţile îşi pot apăra drepturile, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunţate în condiţiile celor cinci cazuri de nelegalitate enumerate de art. 438 C. proc. pen. şi nu presupune examinarea cauzei exhaustiv, ci exclusiv sub aspectul legalităţii, respectiv al concordanţei cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., scopul recursului în casaţie este acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Este în afara oricărei îndoieli rezonabile că înţelesul expresiei "în condiţiile legii" este lămurit de prevederile textelor de lege subsecvente, în special, de prevederile art. 434 C. proc. pen., referitoare la hotărârile supuse recursului în casaţie şi ale art. 438 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la cazurile în care se poate face recurs în casaţie.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 - în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, susţinând că instanţa de apel, în mod greşit a dispus încetarea procesului penal pentru a doua şi a treia infracţiune de evaziune fiscală săvârşite de inculpatul A. pe motiv că acesta a achitat prejudiciul.

În concret, s-a susţinut că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 nu putea fi aplicat acestui inculpat întrucât acesta a săvârşit în concurs trei infracţiuni de evaziune fiscală, iar perioada scursă între datele de săvârşire a acestor infracţiuni este mai mică de 5 ani. S-a apreciat, aşadar, că sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, potrivit cărora nu se pot aplica prevederile art. 10 alin. (1) făptuitorilor care, în termen de 5 ani de la data săvârşirii primei fapte (pentru care beneficiază de aplicarea art. 10 alin. (1), au săvârşit o nouă infracţiune de evaziune fiscală.

Aşadar, s-a apreciat că pentru ultimele două infracţiuni de evaziune fiscală nu se putea dispune încetarea procesului penal, şi, având în vedere că instanţa de fond l-a găsit vinovat de evaziune fiscală pe inculpatul A. şi acesta nu a declarat apel, se impune condamnarea inculpatului la pedepse cu închisoare pentru aceste infracţiuni.

Înalta Curte reţine că aceste critici sunt nefondate. Astfel, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare anterior datei de 01.02.2014, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.

De asemenea, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 stabileşte că dispoziţiile prevăzute la alin. (1) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1).

Potrivit acestor dispoziţii, parchetul a criticat greşita soluţie de încetare a procesului penal în ce îl priveşte pe inculpatul A., deoarece art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 nu putea fi aplicat acestui inculpat întrucât a săvârşit în concurs trei infracţiuni de evaziune fiscală, iar perioada scursă între datele de săvârşire a acestor infracţiuni este mai mică de 5 ani, fiind incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Într-adevăr, în prezenta cauză, inculpatul A. este cercetat pentru săvârşirea a trei infracţiuni de evaziune fiscală nu a beneficiat, anterior, de cauza de nepedepsire/reducere a pedepsei prevăzută de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, prima fiind comisă la data înregistrării facturilor fiscale fictive provenind de la S.C. K. S.R.L., respectiv la 28.12.2007, iar celelalte două, începând cu anul 2009. Cu toate acestea, în lipsa unei hotărâri definitive anterioare, prin care să i se fi aplicat inculpatului prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală din 28.12.2007, nu se poate susţine că, la acest moment, nu poate beneficia de cauza de nepedepsire/reducere a pedepsei anterior menţionată pentru toate cele trei infracţiuni săvârşite în concurs şi deduse judecăţii în acelaşi timp.

Înalta Curte constată că art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare anterior datei de 01.02.2014) nu se aplică în cazul infracţiunilor concurente cercetate în aceeaşi cauză, fiind incidente doar în cazul în care a existat o hotărâre judecătorească definitivă prin care a fost reţinută, anterior, cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

În speţă, se observă că inculpatul A. nu a beneficiat, anterior, de cauza de nepedepsire/reducere a pedepsei prevăzută de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, pentru săvârşirea vreunei infracţiuni reglementate de acelaşi act normativ.

Afirmaţiile parchetului ca fiind greşită soluţia de încetare a procesului penal dispusă cu privire la a doua şi a treia infracţiune de evaziune fiscală, ambele săvârşite de inculpatul A. nu sunt de natură să infirme concluziile la care s-a ajuns, întrucât la momentul pronunţării hotărârii în apel, nu a existat nici o hotărâre de condamnare a intimatului pentru a putea fi aplicate dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Judiciară împotriva deciziei penale nr. 186/A din 25 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2011, privind pe intimatul A. este nefondat, urmând ca în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. să fie respins.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu intimatul A., în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Judiciară împotriva deciziei penale nr. 186/A din 25 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2011, privind pe intimatul A..

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de parchet rămân în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu intimatul A., în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2019.