Tax evasion conviction: inadmissibility of constitutional unconstitutionality challenge seeking statutory penalty limits modification and factual re-examination in cassation

I. Asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de recurentul inculpat A.;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la prezentul termen de judecată, recurentul inculpat A., prin apărător ales, a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. - potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

A susţinut recurentul că sintagma "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" încalcă dispoziţiile privind previzibilitatea şi claritatea legii penale prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie, egalitatea în drepturi prevăzută de art. 16 din Constituţie şi dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie.

De asemenea, recurentul inculpat a arătat că, prin dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., se statuează faptul că recursul în casaţie este admisibil în condiţiile în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", fără a se menţiona în mod expres dacă limitele prevăzute de lege sunt limitele pentru săvârşirea infracţiunii în formă simplă sau limitele modificate în urma intervenţiei unor circumstanţe atenuante/agravante. A precizat că, în cauza de faţă, instanţa a omis să reţină dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel încât pedeapsa a fost stabilită în alte limite decât cele prevăzute de lege, deoarece condamnarea a fost pronunţată prin raportare la limitele pedepsei înainte de aplicarea cauzei obligatorii de reducere a acesteia.

Analizând cererea recurentului inculpat A., de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Din analiza prevederilor legale sus indicate reiese că o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul menţionat prevăzând doar ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În cauza de faţă, Înalta Curte constată, însă, că nu sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru a admite cererea şi a dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia invocată.

Astfel, se constată că excepţia a fost ridicată de o parte din proces, respectiv recurentul inculpat A., a fost invocată în faţa unei instanţe de judecată, vizează dispoziţii legale în vigoare, iar acestea nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Însă, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.

Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct de către subiecţii acţiunii penale. Prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită. Calea procedurală reglementată de aceste dispoziţii legale nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii legale atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, întrucât instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat faptul că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Pentru a admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale şi care sunt implicaţiile asupra finalizării cauzei în cazul declarării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii.

În acest sens, judecătorul este obligat să verifice măsura în care excepţia de neconstituţionalitate tinde, în mod real, la învestirea Curţii Constituţionale cu un examen al conformităţii dintre înţelesul normei legale şi exigenţele Constituţiei, prerogativă recunoscută Curţii prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

În cauza de faţă, se constată că excepţia de neconstituţionalitate invocată de către recurentul inculpat A. vizează dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 Cod procedură, autorul excepţiei apreciind că sintagma "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" este neconstituţională în raport cu prevederile art. 1 alin. (5), art. 16 şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, câtă vreme prin "limite prevăzute de lege" nu se înţeleg limitele rezultate în urma aplicării circumstanţelor atenuante/agravante ale pedepsei.

Din examinarea argumentelor invocate de autorul excepţiei în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată, însă, că obiecţiunile formulate cu privire la dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 Cod procedură nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normei legale cu legea fundamentală a României.

Deşi autorul excepţiei a susţinut că dispoziţiile legale anterior menţionate contravin prevederilor din Constituţia României, în concret, criticile formulate tind la modificarea şi completarea textului de lege criticat, urmărindu-se a se stabili dacă, în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, instanţa poate să realizeze propriul examen asupra situaţiei de fapt şi să reţină incidenţa dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, ca şi circumstanţă atenuantă în cauză, în condiţiile în care aceste pevederi nu au fost reţinute de către instanţele anterioare la încadrarea juridică a faptei. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului. Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituţională neavând o astfel de competenţă.

De asemenea, raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, se reţine că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu este folosit de către recurentul inculpat în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală.

Interpretarea şi aplicarea legii este atributul exclusiv al instanţelor de judecată, Curtea Constituţională a României neavând o astfel de competenţă, ci având exclusiv rolul de garant al supremaţiei Constituţiei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, se va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul inculpat A..

II. Asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 278 din 10 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2015, s-au respins cererile de schimbare a încadrării juridice dintr-o singură infracţiune de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, în două infracţiuni de evaziune fiscală, în formă simplă, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. anterior, formulate de inculpaţii A. şi B., prin apărători.

S-a respins şi cererea de schimbare a încadrării juridice din complicitate la evaziune fiscală prev. de art. 26 C. pen. anterior rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în complicitate la evaziune fiscală, prev. de art. 26 C. pen. anterior rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, formulată de inculpatul D., prin apărător.

În baza art. 5 C. pen., s-a constatat că legea penală mai favorabilă este legea veche, în forma de la data comiterii faptelor (iunie - septembrie 2009, respectiv ianuarie 2009 - martie 2010).

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi art. 122 - art. 124 C. pen. în vigoare la data comiterii faptei (ianuarie 2009 - martie 2010), s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaţilor A. şi B. pentru infracţiunea prev. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, în vigoare la data comiterii faptei, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare la data comiterii faptei (iunie - septembrie 2009), cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 5 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. anterior, pe o durată de 3 ani, ca pedeapsă complementară (lit. c) constând în decăderea din dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale).

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (aceasta din urmă constând în decăderea din dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în vigoare la data comiterii faptei (iunie - septembrie 2009), cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata B., la pedeapsa de 5 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. anterior, pe o durată de 3 ani, ca pedeapsă complementară (lit. c) constând în interzicerea dreptului de a fi administrator al unei societăţi comerciale).

În baza art. 15 din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 85 C. pen. anterior, s-a dispus anularea suspendării condiţionate privind pedeapsa rezultantă de 4 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 1903/14.06.2012 a Judecătoriei Craiova, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1994 din 5 octombrie 2012 a Curţii de Apel Craiova.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 4 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 1903/2012 a Judecătoriei Craiova, în pedepsele componente, de câte 4 luni închisoare, aplicate pentru infracţiunile prev. de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cu aplic. art. 3201 C. proc. pen. anterior şi, respectiv, art. 84 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 59/1934, cu aplic. art. 3201 C. proc. pen. anterior.

În baza art. 36 alin. (1) C. pen. anterior rap. la art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen. anterior, cu aplic. art. 5 C. pen., s-a contopit pedeapsa de 5 ani închisoare şi pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior pe o durată de 3 ani, aplicată inculpatei în cauza de faţă, cu pedepsele mai sus menţionate, repuse în individualitatea lor, urmând ca inculpata B. să execute pedeapsa de 5 ani închisoare şi pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior, pe o durată de 3 ani.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior (lit. c) constând în interzicerea dreptului de a fi administrator al unei societăţi comerciale) pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 26 C. pen. anterior rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare la data comiterii faptei (iunie - septembrie 2009), cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul D., la pedeapsa de 5 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior (lit. c) constând în interzicerea dreptului de a fi administrator al unei societăţi comerciale) pe o durată de 3 ani, ca pedeapsă complementară.

În baza art. 2801 din Legea nr. 31/1990, în vigoare la data comiterii faptei (februarie 2010), cu aplic. art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul D. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) rap. la art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen. anterior, cu aplic. art. 5 C. pen., s-a dispus ca inculpatul D. să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 5 ani închisoare şi pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior (lit. c) constând în interzicerea dreptului de a fi administrator al unei societăţi comerciale) pe o durată de 3 ani.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului D. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior (lit. c) constând în interzicerea dreptului de a fi administrator al unei societăţi comerciale) pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 397 C. proc. pen. rap la art. 19 C. proc. pen., s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de Statul Român - ANAF Bucureşti, reprezentată prin D.G.F.P. Dolj.

Au fost obligaţi inculpaţii A., B. şi D., în solidar, la plata sumei de 412.718,94 RON, ce reprezintă TVA şi la plata sumei de 43.533,20 RON reprezentând impozit pe profit (impozit pe veniturile agricole realizate de producătorii agricoli după recoltare) plus dobânzile şi majorările de întârziere aferente, calculate de la data săvârşirii faptei (iunie - septembrie 2009) până la data achitării integrale a prejudiciului.

Au fost obligaţi în solidar inculpaţii A. şi C. la plata sumei de 76.926 RON reprezentând TVA (provenind din înregistrările fictive de scăzăminte pentru produsul făină) plus majorările de întârziere şi dobânzi aferente, calculate de la data săvârşirii faptei (august 2009) şi până la achitarea prejudiciului către partea civilă.

În baza art. 118 lit. e) C. pen. anterior, s-a dispus confiscarea de la inculpaţii A. şi B., în cote de 1/2, aşa cum s-a dispus prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din data de 07.06.2018, a sumei de 1.594.496 RON, ridicată de inculpaţi din patrimoniul S.C. E., societate radiată la data de 27.09.2012, sumă care nu a fost justificată.

În temeiul art. 12 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus ca inculpaţii A., B. şi D. să nu fie administratori, directori sau reprezentanţi legali ai unei societăţi comerciale, iar dacă au fost aleşi, vor fi decăzuţi din drepturi.

În baza art. 7 din Legea nr. 26/1990, s-a dispus comunicarea sentinţei la Oficiul Registrului Comerţului pentru înscrierea cuvenitelor menţiuni şi la D.G.F.P. Dolj pentru înscrierea în cazierul fiscal.

S-a menţinut sechestrul asigurator instituit prin ordonanţa din 14.05.2013 asupra bunurilor şi disponibilităţilor băneşti aparţinând inculpaţilor:

- teren intravilan în suprafaţă de 5000 m.p., situat în comuna Malu Mare, nr. cadastral provizoriu 1133, carte funciară x, proprietatea inculpatei B.;

- teren extravilan în suprafaţă de 15.000 m.p., situat în comuna Malu Mare, nr. cadastral provizoriu 1103, carte funciară x, proprietatea inculpatului A..

S-a menţinut poprirea asiguratorie asupra contului deschis de inculpatul A. la F. S.A. Târgu Mures, respectiv asupra conturilor deschise de inculpata B. la G., H. Cluj Napoca, I. S.A. Bucureşti, J. S.A. Bucureşti, până la concurenţa valorii pagubei şi a accesoriilor fiscale aferente.

În baza art. 348 C. proc. pen., s-a dispus anularea unui nr. de 31 facturi fictive de achiziţie cereale de la S.C. K. S.R.L. .

A fost obligat fiecare dintre inculpaţii A., B. şi D. la plata sumei de câte 5000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Ministerul Economiei şi Finanţelor prin D.G.R.F.P. Craiova şi inculpaţii A., B. şi D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia penală nr. 882 din 6 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori a respins apelul declarat de partea civilă Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin D.G.R.F.P. Craiova.

A admis apelurile declarate de inculpaţii A., B. .

A desfiinţat, în parte, sentinţa penală nr. 278 din 10 mai 2018 a Tribunalului Dolj, pe latură penală şi civilă şi, rejudecând:

A descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare şi pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) şi c) C. pen. 1969, pe o durată de 3 ani, aplicată inculpatei B., în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. 1969, art. 74 alin. (2) C. pen. 1969, art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. 1969 şi art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpata B. la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 15 din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 85 C. pen. 1969, a dispus anularea suspendării condiţionate privind pedeapsa rezultantă de 4 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 1903/14.06.2012 a Judecătoriei Craiova, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1994 din 5 octombrie 2012 a Curţii de Apel Craiova.

A descontopit pedeapsa rezultantă de 4 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 1903/2012 a Judecătoriei Craiova, în pedepsele componente, de câte 4 luni închisoare, aplicate pentru infracţiunile prev. de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cu aplic. art. 3201 C. proc. pen. 1969 şi, respectiv, art. 84 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 59/1934, cu aplic. art. 3201 C. proc. pen. 1969.

În baza art. 36 alin. (1) C. pen. 1969 rap. la art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 C. pen., a contopit pedeapsa de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) şi c) C. pen. 1969, pe o durată de 3 ani, aplicată inculpatei în cauza de faţă, cu pedepsele mai sus menţionate, repuse în individualitatea lor, urmând ca inculpata B. să execute pedeapsa ce mai grea, aceea de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) şi c) C. pen. 1969, pe o durată de 3 ani.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. 1969, a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) şi c) (respectiv interzicerea dreptului de a fi administrator al unei societăţi comerciale) C. pen. 1969, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 861 alin. (1) şi (2) rap. la art. 862 C. pen. 1969, a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 3 ani închisoare, pe un termen de supraveghere de 6 ani, ce constituie termen de încercare.

Pe durata termenului de încercare, a dispus că inculpata trebuie să se supună măsurilor de supraveghere prev. de disp. art. 863 alin. (1) C. pen. 1969.

A atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. 1969, privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii aplicate inculpatei pe durata termenului de încercare.

A obligat pe inculpaţii A., B. şi D., în solidar, la plata sumei de 43.533,20 RON, cu obligaţiile accesorii calculate conform Codului de procedură fiscală de la data săvârşirii faptei (iunie - septembrie 2009) până la data achitării integrale a prejudiciului.

A menţinut obligarea, în solidar, a inculpaţilor A. şi B. la plata sumei de 76.926 RON reprezentând TVA (provenit din înregistrările fictive de scăzăminte pentru produsul făină) cu obligaţiile accesorii calculate conform Codului de procedură fiscală de la data săvârşirii faptei (august 2009) şi până la achitarea prejudiciului către partea civilă.

A menţinut restul dispoziţiilor ce nu contravin deciziei.

Cheltuielile judiciare din apel au rămas în sarcina statului.

Împotriva deciziei penale anterior menţionate, cu respectarea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 435 C. proc. pen., a declarat recurs în casaţie inculpatul A..

În motivele scrise pe care se fundamentează calea de atac şi în susţinerea orală a acestora au fost invocate cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală) şi art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de legea penală), invocându-se nelegalitatea deciziei penale atacate din perspectiva greşitei soluţii de condamnare pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, respectiv a aplicării unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Astfel, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul inculpat a susţinut că a fost condamnat, deşi fapta pentru care a fost trimis în judecată nu îndeplinea tipicitatea obiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală, aceasta nefiind prevăzută şi sancţionată de legea penală.

În concret, a arătat că faptele care se presupune că au fost săvârşite prin neevidenţierea/nedeclararea/neplata/necolectarea unor sume de bani, în valoare totală de 120.459 RON, nu se încadrează în tiparul infracţiunii pentru care a fost condamnat, respectiv infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005. Or, dacă faptele pentru care a fost condamnat nu se încadrează în norma de drept reţinută de către instanţă, iar raportat la existenţa unei alte norme penale de sancţionare nu s-a efectuat niciun act pe parcursul procesului penal, neanalizându-se o altă încadrare juridică, rezultă în mod evident că cele două fapte (neevidenţierea, nedeclararea şi neplata unui impozit pe veniturile realizate de producătorii agricoli din vânzarea produselor după recoltare, estimat la 43.533 RON şi, respectiv, necolectarea şi neplata unei taxe pe valoare adăugată în cuantum de 76.926 RON) nu sunt prevăzute de legea penală.

Pe de altă parte, a susţinut recurentul inculpat că nu se poate afirma existenţa unei tipicităţi obiective nici în legătură cu fapta privind înregistrarea, în mod repetat, în evidenţele contabile ale S.C. E. S.R.L., pe care o administra şi declararea la organele fiscale, în cursul anului 2009, a unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, respectiv achiziţii fictive de mărfuri de la S.C. K. S.R.L. şi scăzăminte fictive de făina, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, constând în deducerea ilegală a TVA de 412.718,94 RON. A subliniat că nu este descris sau probat în niciun moment, pe parcursul procesului penal, dacă au fost îndeplinite condiţiile pentru reţinerea infracţiunii din punct de vedere al tipicitătii obiective a acesteia, respectiv care au fost, în fapt, operaţiunile prin care s-au înregistrat aşa-zisele cheltuieli fictive, respectiv de ce acestea sunt fictive şi cum nu s-au realizat.

Faţă de argumentele expuse, a apreciat că se impune admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale atacate şi pronunţarea unei soluţii de achitare pentru infracţiunea de evaziune fiscală.

Prin prisma celuilalt caz de recurs în casaţie invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., recurentul inculpat A. a susţinut că, în cauză, instanţa a omis să reţină dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel încât pedeapsa a fost aplicată în alte limite decât cele prevăzute de lege, soluţia de condamnare fiind pronunţată prin raportare la limitele pedepsei dinainte de aplicarea cauzei obligatorii de reducere a acesteia.

La data de 26 septembrie 2019, Înalta Curte a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 882 din 6 iunie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2015 şi trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casaţie.

Examinând pe fond recursul în casaţie declarat de inculpatul A., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

Prin urmare, recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, generată de o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească deficitară/parţială/nesatisfăcătoare. În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se analizează exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.

Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal - şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

În ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) - caz invocat de recurentul inculpat în susţinerea căii de atac - se constată că acesta nu este incident în cauză.

Acest caz de casare se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de încriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

În speţă, recurentul inculpat, prin motivele dezvoltate în susţinerea căii de atac, a făcut referire la mijloacele de probă administrate în cauză, arătând că starea de fapt reţinută prin hotărârea de condamnare este de natură a evidenţia lipsa caracterului penal al faptei pentru care a fost condamnat.

Criticile invocate de recurentul inculpat nu vizează însă aspecte de legalitate a hotărârii atacate, ce pot fi examinate în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, ci reprezintă critici ce ţin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanţele au reţinut, pe baza probelor din dosar, vinovăţia şi participaţia acestuia în săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală pentru care s-a dispus condamnarea sa.

Prin motivele de recurs formulate se realizează o analiză a probelor, recurentul inculpat susţinând că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, respectiv că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de lege.

Or, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, pe fond, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi în apel. În consecinţă, starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de examinare din partea instanţei supreme pe calea recursului în casaţie.

Criticile formulate de recurentul inculpat nu pot fi primite de către Înalta Curte, prin recursul în casaţie promovat în cauză acesta urmărind, în realitate, remedierea unei greşite aprecieri a stării de fapt de către instanţa de apel, respectiv a unei greşite interpretări a probelor administrate (iar nu îndreptarea unei erori de drept), ceea ce nu mai este posibil în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.

Prin raportare la situaţia de fapt reţinută în cauză, în mod corect s-a constatat de către instanţa de apel îndeplinirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, pentru care recurentul inculpat a fost condamnat.

Nici criticile circumscrise cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., formulate de recurentul inculpat în susţinerea căii de atac, nu pot fi primite.

Prin motivele scrise ce fundamentează calea de atac, susţinute şi oral de apărătorul recurentului inculpat, a fost criticată pedeapsa aplicată acestuia din urmă pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, apreciindu-se că în mod greşit nu au fost reţinute dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, a căror aplicare ar fi avut ca efect reducerea limitelor de pedeapsă la jumătate.

Potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Acest caz de recurs în casaţie devine incident ori de câte ori se constată că pedeapsa aplicată de instanţă nu se încadrează în limitele stabilite în norma de încriminare pentru infracţiunea consumată, pentru tentativă sau prin reţinerea unor cauze de agravare, de atenuare a pedepsei ori reţinerea circumstanţelor atenuante judiciare.

Aşadar, în cadrul acestui caz de recurs în casaţie, legiuitorul are în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de textul de lege, în raport de încadrarea juridică a faptei şi de cauzele de atenuare sau agravare a răspunderii penale, fiind exclusă orice analiză sub aspectul reindividualizării pedepsei.

În cauză, situaţia de fapt, stabilită de către instanţele anterioare cu autoritate de lucru judecat, reliefează împrejurarea că, deşi o parte din prejudiciu a fost compensat în baza TVA-ului pe care firma îl avea de recuperat, acesta nu a fost acoperit în integralitate până la începutul cercetării judecătoreşti, aşa cum cer dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel că în mod corect nu a fost reţinută în favoarea recurentului inculpat incidenţa acestor prevederi legale.

Ca atare, critica vizând nereţinerea în cauză a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005 nu poate fi primită de către Înalta Curte, în calea de atac a recursului în casaţie verificându-se doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de către instanţele anterioare.

Astfel, în raport cu criticile formulate, se constată că nu este incident în speţă cazul de recurs în casaţie menţionat, pedeapsa aplicată recurentului inculpat, prin raportare la încadrarea juridică reţinută în cauză, fiind situată în limitele prevăzute de lege.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., se va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 882 din 6 iunie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2015.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul inculpat A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 882 din 6 iunie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2015.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Cu recurs în 48 de ore de la pronunţare, în ceea ce priveşte soluţia referitoare la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 ianuarie 2020.