Scope of "financial operations as acts of commerce" under corruption law: whether systematic management of a company and signing of payment orders constitute criminal acts beyond disciplinary violations for a police officer

Asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 106 din 24.07.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Feteşti a hotărât următoarele:

În baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplic art. 396 alin. (10) C. proc. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 8 luni pentru săvârşirea infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare ca acte de comerţ incompatibile cu funcţia (faptă săvârşită în perioada 2011-2013).

În baza art. 83 C. pen. a dispus amânarea aplicării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, stabilit potrivit disp. art. 84 C. pen., care curge de la data rămânerii definitive a hotărârii.

A încredinţat supravegherea inculpatului Serviciului de Probaţiune Constanţa.

În baza art. 85 alin. (1) C. pen. a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 85 alin. (2) lit. b) C. pen., a impus inculpatului respectarea următoarei obligaţii:

- să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 40 de zile, la căminul pentru persoane vârstnice şi Direcţia pentru Gospodărire Comunală din cadrul Primăriei Constanţa.

A atras atenţia inculpatului asupra cazurilor de revocare a amânării pedepsei prevăzute de art. 88 alin. (1) şi (3) C. pen.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a dispus obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, sub aspectul împrejurărilor faptice de interes pentru soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, în esenţă, că, după ce, în anul 2010, inculpatul A. (care deţinea funcţia de agent de poliţie) a întrebat-o pe martora denunţătoare B. dacă este de acord să înfiinţeze o societate comercială pe care să o administreze el în fapt, întrucât calitatea de poliţist nu-i permitea să fie administrator de firmă, aceasta din urmă a înfiinţat S.C. C. S.R.L. Călăraşi, având ca obiect de activitate transportul de deşeuri feroase şi neferoase şi, respectiv, comercializarea de furaje pentru păsări.

Ulterior infiinţării firmei, martora B., acţionar şi administrator al societăţii, l-a împuternicit pe A. să reprezinte societatea în relaţia comercială cu S.C. D. S.A. Călăraşi.

Astfel, în baza împuternicirii nr. 1 din 01.08.2011, inculpatul A. a fost împuternicit să reprezinte S.C. C. S.R.L. în relaţia cu S.C. D. S.A., mandat în virtutea căruia a semnat actele adiţionale: nr. 1 din 01.09.2011, nr. 2 din 01.11.2011, nr. 3 din 21.12.2011, nr. 4 din 01.04.2012, nr. 5 din 01.07.2012 şi nr. 6 din 03.01.2013, prin care s-a prelungit durata contractului de prestări servicii nr. x/22.07.2011, încheiat de firmă cu S.C. D. S.A. Călăraşi.

De asemenea, inculpatul A. a semnat Minuta nr. 2 din contractul de prestării servicii nr. x/22.07.2011, prin care S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.A. Călăraşi au convenit asupra bazei de calcul a preţurilor pentru transportul de mărfuri şi tarifele utilizate pentru facturarea serviciilor de transport.

Totodată, inculpatul a încheiat şi semnat, de asemenea, Minutele nr. 4, nr. 5, nr. 6, nr. 7, nr. 8, nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 14, nr. 16, nr. 17 şi nr. 18 din 22.07.2011, prin care s-a stabilit tariful pentru rutele de transport efectuate.

Conform Minutelor nr. 2308/04.07.2012, nr. 2353/06.07.2012, nr. 749/05.03.2012, nr. 2534/07.09.2011, nr. 2010/18.07.2011 şi nr. 2417/26.08.2011, toate semnate de către inculpatul A., au fost stabilite preţuri per tonă şi marja de cântărire ori preţul per km pentru transportul rutier efectuat de S.C. C. S.R.L.

Tot inculpatul este cel care a facturat prestările de servicii, semnătura sa regăsindu-se pe facturile: nr. x 10/06.11.2012; 111/125.11.2012; 112/12.11.2012; 109/30.10.2012; 107/29.10.2012; 100/11.10.2012; 99/09.10.2012; 98/03.10.2012; 97/03.10.2012.

Deopotrivă, inculpatul A. a figurat cu specimen de semnătură pentru contul S.C. C. S.R.L. de la E. S.A., aspect confirmat prin adresa nr. x bis din 29.04.2016 a unităţii bancare anterior menţionate, prin care s-a comunicat şi faptul că inculpatul a avut delegare pentru efectuarea de operaţiuni pe conturi pentru S.C. C. S.R.L., conform delegaţiei nr. 1493/11.04.2012.

În baza acestei delegări, inculpatul a întocmit şi semnat:

- ordinele de plată - formular eliberare numerar din: 17.04.2012; 26.04.2012; 01.06.2012; 09.06.2012; 29.06.2012; 03.07.2012; 09.07.2012; 16.08.2012; 02.11.2012; 08.11.2012; 20.11.2012; 29.11.2012; 09.10.2012; 04.10.2012; 03.10.2012; 10.04.2013; 29.07.2013 şi 04.07.2013;

- foile de vărsământ din 16.11.2012; 28.11.2012 şi 29.11.2012.

Practic, inculpatul A. era cunoscut de către persoanele salariate în cadrul S.C. D. S.A.şi de către angajaţii S.C. C. S.R.L., ca fiind persoana care se ocupa de activităţile de transport pe relaţia cu S.C. D. S.A. Călăraşi (relevante în acest sens fiind declaraţiile martorilor F. şi G., şoferi la S.C. C. S.R.L., şi H., expert contabil autorizat, care a avut un contract de prestări servicii contabile cu S.C. C. S.R.L.).

În raport cu aceste reţineri factuale, recunoscute ca atare de către inculpat, instanţa de fond a concluzionat că acesta a participat efectiv la administrarea societăţii S.C. C. S.R.L şi a efectuat activităţi de comerţ şi operaţiuni financiare ca acte de comerţ incompatibile cu funcţia, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani sau alte foloase necuvenite.

În consecinţă, a reţinut că, în drept, fapta inculpatului A. care, în perioada 2011-2013, încălcând prevederile art. 45 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, a efectuat operaţiuni financiare ca acte de comerţ incompatibile cu funcţia, în legătură cu S.C. C. S.R.L. Călăraşi, cu scopul de a obţine pentru sine şi prietena sa bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare ca acte de comerţ incompatibile cu funcţia, prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Feteşti şi inculpatul A., care, printre altele, a criticat-o pentru netemeinicie, susţinând că faptele reţinute în sarcina sa nu întrunesc latura obiectivă a infracţiunii prev.de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, astfel că se impune achitarea sa, în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen.

Prin decizia penală nr. 114/A din 31 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Feteşti împotriva sentinţei penale nr. 106 din 24 iulie 2018 pronunţată de Judecătoria Feteşti în dosarul nr. x/2017.

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând, în fond:

În baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen., s-a stabilit în sarcina inculpatului A. pedeapsa închisorii de 8 luni pentru săvârşirea infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare ca acte de comerţ incompatibile cu funcţia (faptă săvârşită în perioada 2011-2013), menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

Prin aceeaşi decizie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale anterior menţionate, dispunându-se obligarea părţii la plata de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel, confirmând situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, a notat, sub aspectul criticilor de netemeinicie formulate de inculpat, că faptele reţinute în sarcina acestuia, detaliat prezentate anterior şi recunoscute ca atare de către inculpat, îndeplinesc condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, întrucât operaţiunile financiare desfăşurate de către acesta, privite în ansamblul lor, prin corelare cu celelalte activităţi de administrare în fapt a societăţii comerciale, relevă natura lor de acte de comerţ.

În acest sens, plecând de la definiţia infracţiunii prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, instanţa de apel a notat că, pentru ca efectuarea de operaţiuni financiare să constituie elementul material al laturii obiective al infracţiunii analizate, trebuie îndeplinite două condiţii/cerinţe esenţiale, şi anume: operaţiunile financiare să fie efectuate ca acte de comerţ şi să fie incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte inculpatul.

A mai notat că prin decizia nr. 243/2017, Curtea Constituţională a stabilit că efectuarea de operaţiuni financiare înseamnă realizarea unor tranzacţii referitoare la bani şi credite, statuând, deopotrivă, că, date fiind exigenţele anexei la Ordinul preşedintelui Institutului Naţional de Statistică nr. 337/2007 privind actualizarea Clasificării activităţilor din economia naţională - CAEN, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 3 mai 2007, din multitudinea de intermedieri şi tranzacţii financiare acolo prevăzute, numai cele care se circumscriu activităţilor şi domeniilor limitativ enumerate în art. 1 lit. e) din Legea nr. 78/2000 pot intra în categoria operaţiunilor financiare avute în vedere de legiuitor la incriminarea faptelor prevăzute de art. 12 lit. a) din aceeaşi lege, respectiv, "operaţiuni care antrenează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale interne şi internaţionale".

În fine, reţinând că în paragraful 31 al aceleiaşi decizii, instanţa de contencios constituţional a notat că legea cere ca operaţiunea financiară să fie efectuată ca act de comerţ, deci să constituie un act de speculă sau o acţiune de intermediere în circulaţia bunurilor, făcută în mod organizat, motiv pentru care retragerile de numerar şi operaţiunile de emitere a ordinelor de plată, chiar dacă sunt operaţiuni financiare, nu constituie, în acelaşi timp, şi acte de comerţ, instanţa de apel a înlăturat ca neîntemeiate criticile inculpatului cu privire la greşita interpretare de către instanţa de fond a considerentelor deciziei Curţii Constituţionale anterior menţionate

În acest sens, a notat că activitatea inculpatului A. nu a constat doar în retrageri de numerar sau în operaţiuni de emitere a unor ordine de plată, ci şi în activităţi de administrare în fapt a societăţii comerciale, acesta fiind împuternicit efectiv să se ocupe de relaţia comercială cu S.C. D. S.A. Călăraşi, mandat în virtutea căruia a semnat acte adiţionale şi o serie de minute aferente contractelor de prestări servicii (referitoare la baza de calcul a preţurilor pentru transport mărfuri, tarifele utilizate, facturarea serviciilor de transport, tariful pentru rutele de transport efectuate), dar a şi facturat prestările de servicii, semnătura sa regăsindu-se pe nouă facturi emise de societate. În plus, inculpatul a figurat cu specimen de semnătură pentru contul bancar al S.C. C. S.R.L., fiind, totodată, delegat să efectueze operaţiuni pe conturi pentru această societate, context în care a întocmit şi semnat ordine de plată şi foi de vărsământ.

Ca urmare, instanţa de apel a constatat că demersurile inculpatului, privite în ansamblu, au natura juridică a unor acte de comerţ desfăşurate în activitatea de administrare în fapt a unei societăţi comerciale care obţinea profit, pe care legea nu îi permitea să le desfăşoare.

Această activitate este incompatibilă cu funcţia pe care o deţinea inculpatul la momentul de referinţă, întrucât dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 360/2002 prevăd că poliţistului îi este interzis să efectueze, direct sau prin persoane interpuse, activităţi de comerţ ori să participe la administrarea sau conducerea unor societăţi comerciale, cu excepţia calităţii de acţionar.

Pentru argumentele prezentate, instanţa de control judiciar a constatat îndeplinite în cauză condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, înlăturând susţinerile contrare ale inculpatului.

Totodată, a înlăturat apărările inculpatului privind neclaritatea legii şi lipsa definiţiei termenilor utilizaţi în art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, respectiv, incidenţa considerentelor deciziei nr. 603/06.10.2015 a Curţii Constituţionale sau posibilitatea atragerii răspunderii sale disciplinare sau administrative, reţinând că prin decizia nr. 243/2017 Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra tuturor acestor aspecte într-o speţă similară, statuând că acuzatul nu va fi sancţionat potrivit dreptului penal doar în situaţia în care operaţiunea financiară nu a fost săvârşită în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, ipoteză, în mod evident, neincidentă în cauză.

*

Împotriva deciziei penale nr. 114/A din 31 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat I..

Inculpatul A. şi-a fundamentat demersul judiciar pe cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În motivarea cazului de recurs în casaţie invocat, menţionând, prioritar, că acesta nu exclude ipoteza pronunţării unei soluţii de amânare a aplicării pedepsei, apărare în raport de care a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., apărătorul recurentului inculpat a susţinut că soluţia instanţei de apel, de stabilire a unei pedepse pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, este rezultatul unei erori de drept, întrucât fapta concretă pe care a săvârşit-o inculpatul nu este prevăzută de legea penală, constituind, cel mult, o abatere disciplinară.

În acest sens, apărătorul a arătat că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au făcut confuzie între noţiunea de "acte de comerţ", în sens general, şi actele de comerţ ce pot întregi latura obiectivă a infracţiunii prev. de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, deşi, prin raportare la particularităţile cauzei, era necesară realizarea unei diferenţieri între trei tipuri de acte de comerţ:

- acte de comerţ ce pot fi desfăşurate de către un poliţist fără ca acesta să intre sub incidenţa art. 45 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 360/2002;

- acte de comerţ prohibite de art. 45 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 360/2002, a căror desfăşurare atrage aplicarea de sancţiuni disciplinare potrivit art. 57 lit. k) din Legea nr. 360/2002;

- operaţiuni financiare, desfăşurate ca acte de comerţ, situaţie particulară în care devin incidente dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Or, în condiţiile în care angajarea răspunderii penale este întotdeauna o soluţie de ultima ratio, care intervine numai în situaţia în care nu poate fi atrasă o răspundere mai uşoară, instanţele de fond şi de apel aveau obligaţia de a diferenţia ipotezele anterior menţionate.

Fără a realiza însă o astfel de evaluare, instanţa de apel a pronunţat soluţia criticată, în argumentarea căreia se remarcă contradicţii vădite din punct de vedere logico-juridic. Astfel, în cuprinsul hotărârii atacate, la pag. 14, se face trimitere la decizia Curţii Constituţionale nr. 243/2017, valorificându-se, însă, numai considerentele subscrise parag. 29 din decizia menţionată, iar nu şi cele reţinute la parag. 31 din aceeaşi decizie.

Aceste din urmă considerente, potrivit cărora "legea cere ca operaţiunea financiară să fie efectuată ca act de comerţ, deci să constituie un act de speculă sau o acţiune de intermediere în circulaţia bunurilor, făcută în mod organizat. De aceea, retragerile de numerar şi operaţiunile de emitere a ordinelor de plată, chiar dacă sunt operaţiuni financiare, nu constituie, în acelaşi timp, si acte de comerţ" se circumscriu perfect apărării inculpatului, care a recunoscut că a efectuat unele operaţiuni financiare, ce nu sunt însă acte de comerţ, în sensul art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000.

În acest sens, făcând trimitere, cu caracter general, atât la doctrina, cât şi la jurisprudenţa în materia infracţiunii prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, şi cu titlu special, la decizia nr. 333 din 21.10.2014 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apărătorul recurentului inculpat a menţionat că argumentele invocate de instanţa supremă în decizia invocată, prin care s-a pronunţat o soluţie de achitare sub aspectul săvârşirii infracţiunii analizate, sunt pe deplin aplicabile în speţă, întrucât situaţiile de fapt deduse judecăţii în cele două cauze sunt identice, în ambele dosare fiind cercetaţi poliţişti care erau implicaţi, în afara programului de lucru, în administrarea unor societăţi comerciale cu profil de transport rutier de mărfuri.

A mai arătat că, pentru a fi întregită latura obiectivă a infracţiunii prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: operaţiunile financiare trebuie să fie realizate ca acte de comerţ, iar acestea să fie incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte inculpatul. În consecinţă, pentru a constitui infracţiune, operaţiunea financiară trebuie să fie efectuată ca un act de comerţ, respectiv să constituie "un act de speculaţie sau intermediere în circulaţia bunurilor, făcut în mod organizat". Or, în acest context, se constată că simpla emitere a ordinelor de plată şi retragerile sau depunerile de numerar, deşi sunt operaţiuni financiare, nu sunt efectuate ca acte de comerţ, astfel că optica instanţei de apel, de a interpreta extensiv norma de incriminare, este în mod vădit eronată, plasându-se, deopotrivă, în antagonie faţă de considerentele deciziei nr. 243/2017 a Curţii Constituţionale.

Totodată, făcând trimitere la interpretarea dată de Curtea Constituţională, prin decizia nr. 603 din 06.10.2015, sintagmei "raporturi comerciale" din cuprinsul art. 301 alin. (1) C. pen., în varianta anterioară celei stabilite prin Legea nr. 193/2017, apărătorul recurentului inculpat a precizat că această chestiune prezintă interes şi în prezenta cauză, fată de modalitatea în care poate fi interpretată sintagma "operaţiuni financiare, ca acte de comerţ".

În contextul evocat, invocând principiile de interpretare şi aplicare a legii penale poenalia sunt restringenda şi in dubio pro reo, apărătorul a susţinut că se impune a se concluziona că prin dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 legiuitorul a înţeles să sancţioneze penal numai încălcări ale obligaţiei legale a inculpatului de a nu se plasa într-o stare de incompatibilitate, de o anumită gravitate, apreciată in abstracto, motiv pentru care elementul material al infracţiunii analizate constă numai în acte materiale de exploatare a unei întreprinderi cu scop lucrativ, prin efectuarea de operaţiuni financiare dintre cele prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. e) din acelaşi act normativ.

Or, în speţă, recurentul inculpat nu a desfăşurat nicio astfel de operaţiune, plăţile efectuate (operaţiunile financiare) neavând prin ele însele un scop speculativ şi nefiind desfăşurate într-un cadru organizat. În plus, nici celelalte activităţi reţinute în sarcina inculpatului, respectiv semnarea actelor adiţionale la contract, a minutelor şi a facturilor, nu sunt operaţiuni financiare, neintrând, prin urmare, în conţinutul constitutiv al infracţiunii prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Ca urmare, presupusa încălcare, de către recurentul inculpat, a dispoziţiilor art. 45 lit. g) din Legea nr. 360/2002, nu este de natura a conduce, de plano, la concluzia săvârşirii de către acesta a infracţiunii prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, numai desfăşurarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, putând avea ca efect angajarea răspunderii sale penale, în temeiul textului de lege precitat. În cazul oricăror altor încălcări ale dispoziţiei art. 45 lit. g) din Legea nr. 360/2002, poate fi angajată, eventual, răspunderea disciplinară a inculpatului, potrivit prevederilor Legii nr. 360/2002.

În raport cu argumentele prezentate, apărarea recurentului inculpat a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii recurate, iar pe fond, achitarea inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 12 iulie 2019, sub nr. x/2017, fixându-se termen pentru verificarea admisibilităţii în principiu a cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 25 octombrie 2019, termen stabilit, deopotrivă, pentru punerea în discuţie, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., formulată de recurentul inculpat.

Prin încheierea din 25 octombrie 2019, Înalta Curte, judecătorul de filtru a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., formulată de recurentul-inculpat A..

Prin aceeaşi încheiere, constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) şi pe cele cuprinse în art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu, pentru argumentele expuse în cuprinsul acesteia.

*

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Prin urmare, starea de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.

În cauza de faţă, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Jurisprudenţa subsecventă intrării în vigoare a actualului C. proc. pen. a statuat că acest caz de casare se circumscrie situaţiilor în care fie fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă ele vizează norma de incriminare, în ansamblul său, ori numai modificarea unora dintre elementele constitutive ale infracţiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

În consecinţă, acest caz de recurs în casaţie permite instanţei de casaţie să analizeze doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către curtea de apel, corespunde tiparului obiectiv al infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte notează că, în actuala procedură, fără a nega starea de fapt reţinută de instanţele de fond şi de apel, detaliat redată anterior, şi reiterând fidel apărările formulate în faţa instanţei de apel, recurentul inculpat A. susţine că fapta concretă pe care a săvârşit-o nu este prevăzută de legea penală, constituind, cel mult, o abatere disciplinară.

Argumentele pe care le invocă în acest sens vizează, în esenţă, aşa zisa confuzie făcută de instanţele de fond şi de apel între noţiunea de "acte de comerţ", în sens general, şi actele de comerţ ce pot întregi latura obiectivă a infracţiunii prev. de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, recurentul susţinând, în esenţă, că, raportat la considerentele subscrise parag. 31 din decizia Curţii Constituţionale nr. 243/2017, activităţile concrete pe care le-a desfăşurat, constând în emiterea ordinelor de plată şi retragerile sau depunerile de numerar pentru S.C. C. S.R.L., deşi sunt operaţiuni financiare, nu constituie acte de comerţ în sensul art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000. În plus, nici celelalte activităţi reţinute în sarcina sa, respectiv semnarea actelor adiţionale la contract, a minutelor şi a facturilor, nu sunt operaţiuni financiare, neintrând, prin urmare, în conţinutul constitutiv al infracţiunii prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000.

În consecinţă, recurentul inculpat susţine că activităţile desfăşurate constituie doar acte de comerţ prohibite de art. 45 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 360/2002, a căror desfăşurare atrage aplicarea de sancţiuni disciplinare potrivit art. 57 lit. k) din Legea nr. 360/2002.

Evaluând aceste susţineri, Înalta Curte constată lipsa lor de temeinicie.

Potrivit art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, "Sunt pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: a) efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale".

Anterior apariţiei Legii nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (lege în vigoare şi la data săvârşirii faptelor deduse judecăţii), în lipsa unor definiţii legale a noţiunilor de "operaţiuni financiare" şi "acte de comerţ" din cuprinsul normei de incriminare precitate, literatura juridică a definit actele de comerţ ca fiind actele juridice, faptele juridice şi operaţiunile economice prin care se realizează producerea de mărfuri, executarea de lucrări ori prestarea de servicii sau o interpunere în circulaţia mărfurilor, cu scopul de a obţine profit, iar operaţiunile financiare - ca reprezentând orice operaţiuni ce implică circulaţia banilor, a creditelor.

Subsecvent intrării în vigoare a Legii nr. 71/2011, prin dispoziţiile art. 8 alin. (2) din acest act normativ se statuează că: "În toate actele normative în vigoare, expresiile "acte de comerţ", respectiv"fapte de comerţ" se înlocuiesc cu expresia "activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii".

Potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, noţiunea de "profesionist" prevăzută de art. 3 din C. civ. (respectiv cel care exploatează o întreprindere, exercitând sistematic o activitate organizată ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ) include, inter alia, categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic (...) astfel cum sunt prevăzute de lege la data intrării în vigoare a C. civ.

În contextul acestor argumente de principiu, jurisprudenţa a stabilit că prin operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, în accepţiunea art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, se înţelege desfăşurarea oricăror operaţiuni care implică o plată, o circulaţie a banilor sau creditelor, desfăşurate sistematic în cadrul unei activităţi organizate de producţie de mărfuri, interpunere în circulaţia mărfurilor, executare de lucrări ori prestări servicii. Cu alte cuvinte, orice activitate cu valoare sau finalitate financiară cuantificabilă în monedă, care are legătură în mod direct cu activitatea unui comerciant/profesionist.

La rândul ei, doctrina juridică a stabilit că noţiunea de "operaţiuni financiare ca acte de comerţ" cuprinsă în norma de incriminare prev. de art. 12 alin. (1). lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000 vizează acţiuni de speculă şi intermediere, desfăşurate în mod organizat.

Aceeaşi opinie a exprimat, mai nuanţat, şi Curtea Constituţională, care, prin Decizia nr. 243/2017(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 6 iulie 2017), a stabilit că:

"…pentru ca efectuarea de operaţiuni financiare să constituie elementul material al laturii obiective, legea impune realizarea a două condiţii/cerinţe esenţiale, şi anume, operaţiunile financiare să fie efectuate ca acte de comerţ, iar operaţiunile financiare, ca acte de comerţ, să fie incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană" . . . . . . . . . .Curtea reţine că efectuarea de operaţiuni financiare înseamnă realizarea unor tranzacţii referitoare la bani şi credite (…) şi vizează desfăşurarea oricărei activităţi care presupune o plată, o circulaţie a banilor sau a creditelor. Totodată, având în vedere exigenţele anexei la Ordinul preşedintelui Institutului Naţional de Statistică nr. 337/2007 privind actualizarea Clasificării activităţilor din economia naţională - CAEN, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 3 mai 2007, din multitudinea de intermedieri şi tranzacţii financiare acolo prevăzute, numai cele care se circumscriu activităţilor şi domeniilor limitativ enumerate în art. 1 lit. e) din Legea nr. 78/2000 pot intra în categoria operaţiunilor financiare avute în vedere de legiuitor la incriminarea faptelor prevăzute de art. 12 lit. a) din aceeaşi lege şi acestea vizează «operaţiuni care antrenează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale interne şi internaţionale». De asemenea, legea cere ca operaţiunea financiară să fie efectuată ca act de comerţ, deci să constituie un act de speculă sau o acţiune de intermediere în circulaţia bunurilor, făcută în mod organizat. De aceea, retragerile de numerar şi operaţiunile de emitere a ordinelor de plată, chiar dacă sunt operaţiuni financiare, nu constituie, în acelaşi timp, şi acte de comerţ".

Raportând aceste consideraţii la datele particulare ale speţei, Înalta Curte constată că, în limitele reperelor factuale reţinute cu titlu definitiv de către instanţa de apel, activitatea inculpatului A. în relaţia cu S.C. C. S.R.L., recunoscută ca atare de către recurent, nu a constat doar în retrageri de numerar sau operaţiuni de emitere a unor ordine de plata, acesta fiind împuternicit efectiv să se ocupe de relaţia comercială cu S.C. D. S.A. Călăraşi, mandat în virtutea căruia a semnat acte adiţionale şi o serie de minute aferente contractelor de prestări servicii încheiate cu cea din urmă societate (referitoare la baza de calcul a preţurilor pentru transport mărfuri, tarifele utilizate, facturarea serviciilor de transport, tariful pentru rutele de transport efectuate), dar a şi facturat prestările de servicii, semnătura sa regăsindu-se pe nouă facturi emise de societate. În plus, inculpatul a figurat cu specimen de semnătură pentru contul bancar al S.C. C. S.R.L., fiind, totodată, delegat să efectueze operaţiuni pe conturi pentru această societate, context în care a întocmit şi semnat ordine de plată şi foi de vărsământ. Toate aceste activităţi au fost desfăşurate în vederea realizării obiectului de activitate al societăţii şi a obţinerii unui profit, în mod repetat şi organizat.

Totodată, constată că activitatea inculpatului, privită în ansamblu, se concretizează în operaţiuni care antrenează circulaţia de capital sau în tranzacţii comerciale în numele S.C. C. S.R.L, prin care s-a urmărit obţinerea de profit pentru societate.

Or, în contextul în care activitatea desfăşurată de recurentul inculpat se circumscrie unei veritabile administrări în fapt a S.C. C. S.R.L., este evident că actele specifice de emitere a ordinelor de plată şi de retragere sau de depunere de numerar pentru societatea menţionată, în relaţia cu S.C. D. S.A., efectuate de acesta, au natura unor acte de comerţ, care, fiind incompatibile cu funcţia de poliţist a inculpatului, conform art. 45 lit. g) din Legea nr. 360/2002, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Activitatea infracţională imputată inculpatului nu s-a limitat la simple activităţi de comerţ prohibite de art. 45 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 360/2002, a căror desfăşurare atrage aplicarea de sancţiuni disciplinare potrivit art. 57 lit. k) din Legea nr. 360/2002, astfel cum susţine recurentul, ci a vizat operaţiuni financiare, care, fiind desfăşurate ca acte de comerţ de către o persoană care, datorită funcţiei deţinute, trebuie să se abţină de la efectuarea de astfel de operaţiuni, atrag răspunderea penală a acesteia, în condiţiile art. 12 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000.

Pentru considerentele prezentate, constatând neîntemeiate criticile formulate de recurentul inculpat A., în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de acesta împotriva deciziei penale nr. 114/A din 31 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Bucureşti, secţia I penală.

Ca urmare, va dispune, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligarea recurentului - inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 114/A din 31 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Bucureşti, secţia I penală.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 decembrie 2019.