Parallel bar holder's convictions for unauthorized law practice and forgery upheld; constitutionality referral rejected.

Asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 198/F din data de 17 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2016, printre altele, s-au hotărât următoarele:

În latură penală:

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (3) din C. proc. pen. rap. la art. 80 din C. pen. s-a renunţat la aplicarea unei pedepse faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţii prev. de art. 348 din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (3) din C. proc. pen. rap. la art. 80 din C. pen. s-a renunţat la aplicarea unei pedepse faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals în formă continuată (33 acte materiale) prev. de art. 323 din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 81 alin. (1) şi (3) din C. pen. s-a aplicat inculpatului A. un avertisment.

S-a atras atenţia inculpatului A. asupra dispoziţiilor art. 81 alin. (2) şi art. 82 alin. (3) din C. pen.

Prin aceeaşi hotărâre instanţa s-a pronunţat şi cu privire la inculpata B..

În latură civilă:

S-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de partea civilă Baroul Bucureşti, privind obligarea inculpaţilor la plata sumei de 50.000 RON reprezentând daune morale.

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. b) din C. pen. s-a dispus confiscarea bunurilor folosite de inculpatul A. la săvârşirea infracţiunii prev. de art. 348 din C. pen., respectiv a ştampilei inscripţionate "UNIUNEA NAŢIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA, BAROUL BUCUREŞTI, A., avocat stagiar colaborator" şi a cardului de identitate pentru avocat emis de Baroul Bota, având seria x.

În temeiul art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., s-au desfiinţat, în totalitate, următoarele împuterniciri avocaţiale emise de către inculpata B. pe numele inculpatului A. - client C.: seria x din 07.03.2015; seria x din 08.03.2015; seria x din 10.03.2015; seria x din 13.03.2015; seria x din 15.03.2015; seria x din 16.03.2015; seria x; seria x din 23.02.2015; seria x din 24.02.2015; seria x din 25.02.2015; seria x din 26.02.2015; seria x din 27.02.2015; seria x din 28.02.2015; seria x din 02.03.2015; seria x din 03.03.2015 şi seria x din 06.03.2015.

S-au desfiinţat, în parte, următoarele împuterniciri avocaţiale emise de către inculpata B., numai cu privire la inculpatul A. - client C.: seria x din 10.02.2015; seria x din 11.02.2015; seria x din 12.02.2015; seria x din 13.02.2015; seria x din 19.02.2015; seria x din 04.03.2015; seria x din 05.03.2015; seria x din 10.03.2015; seria x din 12.03.2015; seria x din 01.03.2015 şi seria x din 09.03.2015.

S-au desfiinţat, în totalitate, următoarele împuterniciri avocaţiale emise de către inculpata B. pe numele inculpatului A. - client D.: seria x din 07.03.2015 şi seria x din 15.03.2015.

S-au desfiinţat, în parte, următoarele împuterniciri avocaţiale emise de către inculpata B., numai cu privire la inculpatul A. - client D.: seria x din 13.01.2015; seria x din 03.02.2015; seria x din 14.02.2015; seria x din 16.02.2015; seria x din 19.02.2015; seria x din 23.02.2015; seria x din 26.02.2015; seria x din 01.03.2015; seria x din 04.03.2015 şi seria x din 12.03.2015.

S-au desfiinţat, în parte, următoarele împuterniciri avocaţiale emise de către inculpata B., numai cu privire la inculpatul A.: seria x din 29.01.2015 - client E.; seria x din 23.01.2015 - client E.; seria x din 23.01.2015 - client F..

S-a desfiinţat, în totalitate, împuternicirea avocaţială seria x din 25.02.2015 - client G. emisă de către inculpata B. pe numele inculpatului A..

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., inculpaţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Sindicatul Independent al Juriştilor din România, partea civilă Baroul Bucureşti şi inculpaţii B. şi A., acesta din urmă solicitând achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., susţinând că, în condiţiile în care era înscris în forma de organizare "Baroul Bota", a avut credinţa că exercită profesia de avocat în condiţii legale şi că, prin urmare, menţiunea vizând calitatea sa de avocat, din cuprinsul celor 33 de împuterniciri, nu era falsă, faptele nefiind, prin urmare, comise cu vinovăţia prevăzută de lege.

Prin decizia penală nr. 258/A din 15 octombrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2016, printre altele, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 198/F din 17 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată, iar în rejudecare, printre altele:

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3600 RON amendă penală, reprezentând echivalentul a 180 zile - amendă, stabilind cuantumul sumei corespunzătoare unei zile - amendă la 20 RON/zi, pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, prevăzută de art. 348 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 6000 RON amendă penală, reprezentând echivalentul a 200 zile - amendă, stabilind cuantumul sumei corespunzătoare unei zile - amendă la 30 RON/zi, pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals în formă continuată, prevăzută de art. 323 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) - art. 39 alin. (1) lit. c) din C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 6000 RON amendă penală, la care s-a adaugat 1200 RON amendă penală, stabilindu-se, în final, pedeapsa de 7200 RON amendă penală.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 63 din C. pen.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

Prin aceeaşi hotărâre s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul A. şi de partea civilă Baroul Bucureşti, respectiv, ca inadmisibil, apelul declarat de Sindicatul Independent al Juriştilor din România împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva deciziei penale nr. 258/A din 15 octombrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - sectia penală în dosarul nr. x/2016, la data de 16 ianuarie 2019, a declarat recurs în casaţie, prin apărător ales, inculpatul A..

Recurentul inculpat A. şi-a fundamentat demersul judiciar pe cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În argumentarea acestui caz de recurs în casaţie, reiterând fidel argumentele reţinute de instanţele de fond şi de apel cu privire la soluţiile dispuse în cauză, apărarea a susţinut că faptele pentru care inculpatul a fost condamnat nu se pliază în nicio măsură pe conţinutul normelor de incriminare, lipsind cu desăvârşire atât latura obiectivă, cât şi latura subiectivă a infracţiunilor pentru care a fost condamnat.

În acest sens, a învederat că exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi, presupune o normă care să prevadă expres condiţiile în care se exercită aceasta. Spre deosebire la alte profesii - executori, notari, lichidatori, în cazul profesiei de avocat a apărut un cadru juridic paralel, care a luat naştere şi s-a menţinut prin hotărâri judecătoreşti. Or, atâta timp cât acest cadru juridic nu a fost desfiinţat strict formal, juridic, decât la data la care s-a pronunţat decizia în recurs în interesul legii nr. 15/2015, respectiv după derularea activităţilor ce fac obiectul acuzaţiilor aduse inculpatului în prezenta cauză, este evident că profesia de avocat s-a exercitat în paralel şi în cadrul organizaţiilor înfiinţate prin hotărâri judecătoreşti.

În plus, chiar dacă, la nivel juridic, se poate admite că profesia de avocat s-a derulat sau nu legal în cadrul organismelor de avocaţi înfiinţate pe cale judiciară şi că în legătură cu aceste manifestări opiniile pot fi împărţite, este mai mult decât evident faptul că latura subiectivă a infracţiunilor imputate inculpatului nu poate exista, indiferent de opinia unuia sau altuia în legătură cu modalitatea mai mult sau mai puţin legală a exercitării profesiei de avocat în cadrul altor organisme decât U.N.B.R.

Aşadar, dacă până la data pronunţării soluţiei în recurs în interesul legii anterior menţionată, 21.09.2015, existau avocaţi care pledau în faţa instanţelor şi participau la efectuarea unor acte de urmărire penală, fără a face parte din U.N.B.R. şi fără ca organele judiciare care au permis participarea acestora la proceduri judiciare să fi fost acuzate de favorizarea făptuitorului, nu se poate admite că inculpatul A. a desfăşurat activitatea de avocat, pe care se considera îndreptăţit să o exercite, fără drept. De altfel, nici în prezent nu se înţelege care este valoarea social protejată prin art. 348 din C. pen., atâta vreme cât alegerea avocatului este liberă şi în condiţiile în care nu se decelează de ce statul este mai în siguranţă prin existenţa normei de incriminare menţionată şi de ce interesul unui grup profesional - avocaţii din U.N.B.R. - ar trebui protejat prin norme penale. Aceasta cu atât mai mult cu cât valori extrem de importante pentru un stat (de exemplu, demnitatea umană) nu sunt protejate prin norme penale, ci doar civile, deşi Curtea Constituţională a statuat cu mulţi ani în urmă că abrogarea unor astfel de norme de protecţie este neconstituţională, iar instanţele au stabilit că până la o nouă incriminare nu se pot pronunţa hotărâri de condamnare pentru astfel de fapte, direct în baza deciziei Curţii Constituţionale.

Or, nici în speţă nu există o raţiune pentru care, până la data pronunţării deciziei în recurs în interesul legii invocată, se poate reţine că o asemenea faptă este prevăzută de lege ca infracţiune, după cum nu se poate reţine că o hotărâre judecătorească menţinută în vigoare, respectiv hotărârea de înfiinţare a asociaţiei din care făcea parte inculpatul A., a fost pronunţată cu încălcarea legii, astfel că nu putea constitui temei de exercitare a activităţii pe care o autoriza.

Aceasta cu atât mai mult cu cât o hotărâre judecătorească nu poate fi desfiinţată retroactiv, iar organismele autorizate prin hotărâri judecătoreşti, în măsura în care nu mai îndeplinesc condiţiile legale, nu pot fi interzise direct, ci numai prin hotărâri judecătoreşti contrare.

Apărarea a mai arătat că împrejurarea că până în anul 2015, când a fost pus sub acuzare, inculpatul avea o legitimaţie care îi conferea dreptul de exercitare a profesiei de avocat, motiv pentru care era primit de judecători şi procurori pentru a exercita activităţi specifice profesiei, face ca latura subiectivă a infracţiunii prev. de art. 348 din C. pen. să lipsească. Or, întrucât infracţiunea presupus săvârşită este obligatoriu a fi săvârşită cu intenţie, este evident că prin absenţa acesteia, fapta nu este prevăzută de legea penală.

Totodată, a susţinut că nici infracţiunea continuată de uz de fals, în modalitatea descrisă în decizia criticată, nu se poate mula pe fapta săvârşită, întrucât şi aceasta se comite în egală măsură tot cu vinovăţie, chiar cu intenţie directă. Altfel spus, inculpatul trebuia să cunoască faptul că înscrisul este fals şi să îl folosească în scop ilicit, infracţional. Or, atâta vreme cât acesta avea percepţia stării de legalitate în care îşi exercita profesia şi, pe cale de consecinţă, a tuturor actelor ce se semnează în exercitarea acestei profesii, nici infracţiunea de uz de fals nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de lege pentru a putea fi încadrată ca faptă penală.

De altfel, înscrisurile folosite nu pot fi considerate false nici din perspectiva laturii obiective a infracţiunii, deoarece nu conţin menţiuni nereale. Practic, în cuprinsul înscrisurilor de referinţă nu se menţionează că inculpatul A. făcea parte din U.N.B.R. clasic, iar nu din Baroul Bota, ci doar că acesta era avocat. Or, până la data de 21.09.2015, inculpatul chiar avea permisiunea de a derula această activitate, abia după acest moment fiind tranşată chestiunea interdicţiei de a derula activitatea de avocat de către persoane din afara U.N.B.R. clasic.

În raport cu argumentele prezentate, apărarea a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei recurate şi dispunerea achitării inculpatului A., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

Anterior termenului fixat în cauză pentru verificarea admisibilităţii căii estraordinare de atac, la data de 5 iunie 2019, recurentul inculpat A. a depus la dosarul cauzei, prin intermediul apărătorului ales, o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

Prin încheierea din data de 7 iunie 2019, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 258/A din 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2016 şi s-a dispus trimiterea cauzei completului 10, în compunere de 3 judecători.

Totodată, s-a acordat termen de judecată la data de 27 septembrie 2019, cu citarea recurentului inculpat A. şi asigurarea apărării.

S-a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. şi pe cele ale art. 437 şi art. 438 din C. proc. pen., fiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea în principiu conform art. 440 alin. (4) din C. proc. pen.

Având în vedere că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, formulată de recurentul inculpat prin apărător ales, nu viza dispoziţiile legale incidente în procedura de verificare a admisibilităţii căii extraordinare de atac, s-a dispus ca aceasta să fie discutată, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate, la termenul din data de 27 septembrie 2019.

Analizând cu prioritate cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul inculpat A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

La data de 5 iunie 2019, recurentul inculpat a formulat în scris o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional invocând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară care încalcă, în opinia sa, art. 73 alin. (3) lit. l), art. 126 alin. (4) şi art. 1 alin. (5) din Constituţie.

În esenţă, s-a arătat că, potrivit prevederilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, compunerea completelor de judecată este stabilită de colegiile de conducere ale instanţelor şi nu de legiuitor în temeiul unor criterii stabilite prin lege organică, contrar art. 73 alin. (3) lit. l) şi art. 126 alin. (4) din Constituţie, care stabilesc o altă modalitate de constituire a completelor de 3 judecători.

Mai mult, acest aspect este reglementat la nivel infralegal în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în art. 19 lit. a)1, respectiv art. 32 alin. (1).

Astfel, acest atribut este delegat preşedinţilor de secţii şi Colegiului de conducere a Înaltei Curţi, care este abilitat să stabilească în mod unilateral şi arbitrar completele specializate de 3 judecători.

Aşadar, faptul că aspecte esenţiale ale compunerii celei mai înalte instanţe naţionale nu sunt prevăzute într-o lege organică conduce, în opinia recurentului, la încălcarea normei constituţionale potrivit căreia organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se reglementează prin lege organică.

Or, normele de compunere a instanţelor ar trebui să se bucure de accesibilitate, previzibilitate şi stabilitate, pe de o parte, cât şi de transparenţă şi încredere din partea justiţiabililor.

S-a mai susţinut că, în opinia recurentului, compunerea completelor de judecată reprezentând desemnarea nominală a judecătorilor ce urmează să formeze un complet este o problemă jurisdicţională ce ţine de înfăptuirea actului de justiţie şi, prin urmare, trebuie realizată printr-o procedură legală menită să asigure independenţa şi imparţialitatea judecătorilor.

S-a invocat în acest sens, decizia nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale, apărarea citând mai multe pasaje apreciate ca relevante din conţinutul deciziei.

În argumentarea admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate, recurentul inculpat a arătat că textul a căror neconstituţionalitate o solicită a fi constatată este cuprins în Legea nr. 304/2004, fiind un text în vigoare, excepţia a fost ridicată în faţa unei instanţe de judecată, textul de lege nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi are legătură cu soluţionarea cauzei.

În privinţa legăturii cu soluţionarea cauzei, invocând jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, recurentul a decelat două condiţii necesare admisibilităţii excepţiei, respectiv aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii şi invocarea excepţiei în scopul restabilirii stării de legalitate.

Astfel, s-a arătat că, în primul rând, trebuie verificat interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, din prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. În acest sens, s-a invocat calitatea de recurent în prezentul dosar aflat pe rolul instanţei supreme, fiind judecat de un complet de 3 judecători. Legalitatea constituirii şi compunerii completului de judecată este o chestiune de ordine publică şi de organizare judiciară, recurentul având dreptul de a fi judecat de o instanţă imparţială, constituită ptrivit legii, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil.

În raport de aceste aspecte, s-a apreciat că textul de lege are legătură cu soluţionarea cauzei, atâta timp cât este vorba de fundamentul legal în baza căruia se constituie completul care judecă prezenta cauză.

Analizând excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul inculpat A., Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege.

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992 rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor exigenţe de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr. 916/16.12.2014);

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare, o astfel de evaluare nefiind în disonanţă cu prevederile art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială este Curtea Constituţională.

Însă încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională, în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.

Pe cale de consecinţă, "legătura" dintre norma legală pretins contrară Constituţiei şi soluţia ce ar putea fi dată cauzei trebuie să rezulte nu din simpla invocare tangenţială a acelei norme, ci implică o analiză prealabilă a două aspecte: aplicabilitatea dispoziţiei în speţă şi necesitatea invocării excepţiei în vederea restabilirii stării de legalitate.

În aceste coordonate de principiu, analizând cererea formulată de recurentul inculpat A., Înalta Curte apreciază că nu impune sesizarea Curţii Constituţionale în raport de considerentele ce se vor expune în continuare:

Procedând la verificarea condiţiilor de admisibilitate a sesizării Curţii Constituţionale, instanţa de recurs constată că sunt îndeplinite, în parte, condiţiile prevăzute de lege, respectiv, excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de inculpatul A., într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, astfel că acesta are calitatea de parte în dosar şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, prevederi legale în vigoare şi care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte îndeplinirea celei de a treia condiţii prevăzute de lege, expusă anterior în considerentele prezentei hotărâri, Înalta Curte apreciază că nu este îndeplinită.

Astfel, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să aibă construcţia unei argumentări a neconstituţionalităţii textului de lege invocat.

Din analiza criticilor de neconstituţionalitate expuse de către recurentul inculpat rezultă că scopul urmărit de acesta este modificarea dispoziţiilor legale a căror neconstituţionalitate o invocă, aspect ce excede competenţei Curţii Constituţionale.

Determinarea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate este o operaţiune care, pe lângă existenţa unor condiţionări formale inerente ce incumbă în sarcina autorului acesteia, necesită şi o apreciere obiectivă a instanţei de judecată în faţa căreia a fost ridicată excepţia, având în vedere finalitatea urmărită de autor prin ridicarea excepţiei.

Or, în condiţiile în care modificarea, respectiv completarea legii în vigoare este un atribut exclusiv al legiuitorului, excepţia de neconstituţionalitate invocată nu este admisibilă sub acest aspect.

Totodată, excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă (potrivit Deciziei nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007).

Aşadar, dispoziţiile legale care stabilesc modalitatea de compunere a completelor de judecată, criticate ca fiind neconstituţionale, nu au nicio legătură cu obiectul cauzei pendinte, aflată în calea extraordinară a recursului în casaţie, prin care se verifică, exclusiv, legalitatea hotărârii penale definitive.

Crearea unei false legături cu soluţionarea cauzei prin faptul că prezentul complet de judecată din recurs a fost stabilit în temeiul prevederilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu poate fi primită în condiţiile inaplicabilităţii textului criticat în cauză dedusă judecăţii.

Pentru aceste motive, cererea formulată de recurentul inculpat A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 urmează a fi respinsă.

Examinând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să-l respingă ca nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Astfel, sfera controlului judiciar în cadrul examinării recursului în casaţie a fost limitată strict de legiuitor. Pe cale de consecinţă, nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., fără a putea analiza temeinicia deciziei atacate.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casaţie, recurentul inculpat a invocat incidenţa cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Cazul de casare menţionat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispoziţiile precitate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, aceasta nu poate face obiectul cenzurii în cadrul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, fiind o teză distinctă prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., care nu a fost preluată de legiuitor în conţinutul prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi care, oricum, presupune analiza elementelor factuale ale cauzei şi este dedusă în urma interpretării materialului probator, împrejurări care nu ţin de legalitatea, ci de temeinicia hotărârii.

În raport de consideraţiile teoretice expuse anterior, se constată că obiectul cenzurii instanţei de recurs în casaţie se limitează la verificarea condiţiilor de tipicitate obiectivă a infracţiunilor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A., respectiv infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, prevăzută de art. 348 din C. pen. şi infracţiunea de uz de fals, prevăzută de art. 323 din C. pen.

Potrivit art. 348 din C. pen., constituie infracţiune exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi pentru care legea cere autorizaţie ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale.

Raţiunea incriminării este justificată de necesitatea creării unui regim special de reglementare a unor profesii sau activităţi în raport de consecinţele pe care acestea le pot produce asupra funcţionării societăţii. Astfel, legiuitorul a stabilit o incriminare cadru în C. pen., care se completează cu dispoziţiile din legea specială, care stabilesc condiţiile de exercitare a unei profesii/activităţi şi care prevede în mod expres că nerespectarea acestor dispoziţii se sancţionează potrivit legii penale.

Textul incriminator a preluat, în acelaşi conţinut, dispoziţiile art. 281 din C. pen. anterior.

Din analiza conţinutului incriminării, rezultă că, pentru a fi întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii, sub aspectul laturii obiective, trebuie îndeplinite mai multe condiţii.

În primul rând, conduita inculpatului trebuie să se circumscrie unei activităţi de exercitare, fără drept, a unei profesii sau activităţi pentru care legea cere o autorizaţie ori acestea să fie exercitate în alte condiţii decât cele legale.

După cum s-a arătat în literatura de specialitate, exercitarea fără drept presupune exercitarea în afara cadrului legal, atât din punct de vedere formal al condiţiilor ce se cer a fi îndeplinite pentru dobândirea dreptului de a exercita profesia, cât şi din punctul de vedere al finalităţii textului care protejează exercitarea legală, cu rigorile legale necesare a anumitor profesii.

În al doilea rând, legea specială trebuie să prevadă expres că exercitarea fără drept a acelei profesii/activităţi se sancţionează potrivit legii penale.

Recurentul inculpat a susţinut, în esenţă, prin motivele de recurs, că exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi, presupune o normă care să prevadă expres condiţiile în care se exercită aceasta.

Deopotrivă, a mai arătat că, spre deosebire la alte profesii (fiind nominalizaţi cu titlu exemplificativ, executorii, notarii, lichidatorii), în cazul profesiei de avocat a apărut un cadru juridic paralel, care a luat naştere şi s-a menţinut prin hotărâri judecătoreşti. Atâta timp cât acest cadru juridic nu a fost desfiinţat strict formal, juridic, decât la data la care s-a pronunţat decizia de recurs în interesul legii nr. 15/2015 (ulterioară derulării activităţilor ce fac obiectul acuzaţiilor aduse inculpatului în prezenta cauză), profesia de avocat s-a exercitat în paralel şi în cadrul organizaţiilor înfiinţate prin hotărâri judecătoreşti.

Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentului inculpat sunt neîntemeiate.

Astfel, dispoziţiile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, în forma în vigoare la data comiterii faptelor de către inculpat, prevedeau în mod expres că profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, denumită în continuare U.N.B.R. (art. 1 alin. (2).

De asemenea, constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept (art. 1 alin. (3).

Dispoziţiile legale anterior citate au fost introduse, în această formă, în conţinutul Legii nr. 51/1995 încă din anul 2004, prin Legea nr. 255/2004 publicată în Monitorul Oficial nr. 559 din 23 iunie 2004.

Totodată, modificările aduse art. 82 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege statuau, în mod explicit că, la data intrării în vigoare a legii, persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

De asemenea, de la aceeaşi dată încetau de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor Legii nr. 255/2004.

Nu în ultimul rând, se constată că, potrivit art. 26 din Legea nr. 51/1995, în forma în vigoare la data comiterii faptelor, exercitarea, fără drept, a oricărei activităţi specifice profesiei de avocat constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale (alin. (2), iar fapta unei persoane care exercită activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul unor entităţi care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de prezenta lege constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale (alin. (3).

Faţă de cele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că motivele invocate de recurentul inculpat A. privind lipsa laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 348 din C. pen., circumscrise, în esenţă, neîndeplinirii condiţiei exercitării "fără drept" a profesiei de avocat nu pot fi primite, recursul în casaţie fiind nefondat, sub acest aspect.

În acelaşi sens, nu pot fi primite nici susţinerile privind existenţa, în cazul profesiei de avocat, a unui "cadru juridic paralel, ce a luat naştere şi s-a menţinut prin hotărâri pronunţate de judecători" care a fost desfiinţat "la data la care s-a pronunţat decizia de recurs în interesul legii nr. 15/2015".

Argumentul expus de apărare într-o construcţie atipică din punct de vedere juridic care ar echivala cu invocarea unei jurisprudenţe neunitare în materia infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, prevăzută de art. 348 din C. pen., anterioară pronunţării deciziei în interesul legii nu poate conduce la o soluţie de achitare a inculpatului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului inculpat privind lipsa laturii subiective a infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea sa de către instanţa de apel, aceasta nu poate fi cenzurată în prezentul cadru procesual. Stabilirea formei de vinovăţie cu care a acţionat inculpatul în comiterea faptelor presupune o analiză a probelor administrate în cauză. Or, un asemenea demers nu poate fi făcut de instanţa supremă în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie care, după cum s-a arătat şi anterior, are ca obiect chestiuni exclusiv de legalitate.

Situaţia este similară şi în cazul infracţiunii de uz de fals, presupusa lipsă a intenţiei, ca formă a vinovăţiei, nu poate fi analizată în cadrul prezentei căi de atac. Pe cale de consecinţă, susţinerile recurentului inculpat că nu avea cunoştinţă de faptul că înscrisurile sunt false şi că avea percepţia stării de legalitate în care îşi exercita profesia vizează aspecte de temeinicie a hotărârii atacate şi nu de nelegalitate.

Nu în ultimul rând, contestarea de către recurent a caracterului fals al înscrisurilor datorat lipsei din conţinutul acestora a unor împrejurări nereale, ceea ce ar echivala, în opinia apărării, cu neîntrunirea condiţiilor de tipicitate a infracţiunii din perspectiva laturii obiective nu poate fi primită de instanţa de recurs. S-a susţinut, în acest sens, că înscrisurile folosite nu cuprind menţiuni false întrucât "nu se menţionează că A. face parte din U.N.B.R. clasic şi nu din Baroul Bota, fiind făcută doar menţiunea că A. este avocat".

Însă, în condiţiile în care inculpatul A. nu avea calitatea de avocat, în sensul Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, lipsa/prezenţa menţiunii privind apartenenţa la U.N.B.R./Baroul Bota nu prezintă vreo relevanţă juridică, în condiţiile în care calitatea sa de avocat nu corespunde realităţii.

Faţă de considerentele expuse anterior, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 258/A din 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar conform art. 275 alin. (6) din acelaşi cod, onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 157 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge cererea formulată de recurentul inculpat A., privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

Cu recurs în 48 de ore de la pronunţare.

II. Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 258/A din 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 157 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 septembrie 2019.