Travel-Ban Challenge Rejected for Lack of Proven Work Necessity; Supervision Obligation Upheld

Deliberând asupra contestaţiei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 195/F din data de 17 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 95 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 48 alin. (2) din Legea nr. 253/2013, s-a respins, ca nefondată, cererea condamnatului A. de încetare a obligaţiei de a nu părăsi teritoriul României, obligaţie impusă acestuia prin sentinţa penală nr. 107/F din 09.06.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, definitivă prin decizia penală nr. 1/A din 03.01.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, la data de 25.07.2019, a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, cererea de încuviinţare a părăsirii temporare a teritoriului ţării, în perioada 16-25 august 2019, formulată de condamnatul A., în cuprinsul căreia acesta a mai solicitat şi încetarea obligaţiei de a nu părăsi teritoriul ţării.

În motivarea cererii, condamnatul a arătat că, prin Hotărârea nr. 1/A/2019 din data de 3 ianuarie 2019 în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-a condamnat definitiv la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu suspendare sub supraveghere, impunându-i-se obligaţia ca pe durata termenului de supraveghere să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei, conform dispoziţiilor art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen.

Prin cererea formulată, persoana condamnată a solicitat admiterea încuviinţării părăsirii temporare a teritoriului ţării, în perioada 16 august - 25 august 2019, pentru o deplasare în interiorul Uniunii Europene, Grecia, prin Bulgaria, în scop turistic, cu clubul moto din care face parte.

A mai menţionat că după comunicarea minutei hotărârii de condamnare, Consilierul de Probaţiune din cadrul Serviciului de Probaţiune Bucureşti a întocmit şi i-a adus la cunoştinţă planul de supraveghere în ceea ce îl priveşte, a început prestarea orelor de muncă în folosul comunităţii la Fundaţia B., a reînceput activitatea editorială, respectiv colaborarea cu C., până la această dată publicând deja două lucrări juridice în domeniul dreptului fiscal, iar, în prezent, este angajat cu forme legale la o firmă în funcţia de jurist.

A mai arătat că, în perioada 30 martie - 4 aprilie 2019, 23 mai - 31 mai 2019 şi 25 iulie - 28 iulie 2019 a beneficiat de acordul instanţei pentru deplasări in străinătate, care s-au desfăşurat în bune condiţii.

Totodată, în temeiul art. 95 alin. (1) şi (2) C. pen., condamnatul a solicitat încetarea obligaţiei de a nu părăsi ţara fără permisiunea instanţei, respectiv înlăturarea obligaţiei prev. de art. 66 lit. j) C. pen.

A mai arătat că menţinerea respectivei obligaţii nu mai este necesară, iar sub supravegherea Consilierului de Probaţiune desemnat aduce la îndeplinire obligaţiile dispuse prin hotărârea de condamnare.

Condamnatul a menţionat că lucrează cu forme legale la firma D. S.R.L. în calitate de jurist şi că, în perioada următoare, în interesul firmei este necesar să desfăşoare mai multe deplasări în afara ţării în vederea încheierii unor înţelegeri comerciale între firmă şi furnizori externi, iar respectivele deplasări pot fi pe perioade şi distanţe scurte, cum ar fi până la Ruse, în Bulgaria.

Având în vedere toate aceste aspecte, s-a reţinut că persoana condamnată a solicitat înlăturarea obligaţiei prevăzute de art. 66 lit. j) C. pen., întrucât aceasta nu mai este necesară, iar aşa cum prevede alin. (1) al art. 95 C. pen., instanţa poate ca prin diminuarea obligaţiilor să asigure condamnatului şanse mai mari de îndreptare.

Curtea de Apel Bucureşti, în şedinţa publică din data de 01.08.2019, a dispus disjungerea capătului de cerere privind încetarea obligaţiei de a nu părăsi teritoriul ţării şi trimiterea sa la judecătorul delegat cu punerea în executare a hotărârilor penale, în vederea efectuării procedurilor legale şi pentru a aprecia dacă se impune, sau nu sesizarea instanţei de executare.

Judecătorul delegat cu executarea a dispus în temeiul art. 48 alin. (2) din Legea nr. 253/2013 consultarea consilierului de probaţiune cu privire la cererea formulată de condamnatul A., fiind întocmită, în acest sens, adresa din 06.09.2019 emisă de Serviciul de Probaţiune Bucureşti, prin intermediul consilierului de probaţiune care îl are în supraveghere pe condamnatul anterior menţionat.

Judecătorul delegat cu executarea a constatat că, prin adresa din 06.09.2019 emisă de Serviciul de Probaţiune Bucureşti, consilierul de probaţiune care îl are în supraveghere pe condamnat a comunicat că s-ar impune ridicarea interdicţiei de a nu părăsi teritoriul României, având în vedere că unul dintre scopurile procesului de supraveghere este reintegrarea socială a persoanei condamnate, această măsură putând veni în sprijinul persoanei supravegheate şi ar asigura menţinerea locului de muncă de către acesta.

Având în vedere concluziile referatului întocmit de consilierul de probaţiune menţionate în adresa din 06.09.2019 emisă de Serviciul de Probaţiune Bucureşti, Judecătorul delegat cu executarea a apreciat că se impune sesizarea instanţei de executare pentru a se analiza dacă se impune sau nu încetarea executării obligaţiei de a nu părăsi teritoriul ţării, stabilită în sarcina condamnatului A. prin sentinţa penală nr. 107/F din data de 09 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, definitivă prin decizia penală nr. 1/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Curtea, analizând cererea formulată de condamnatul A., a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 107/F din 09.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 şi 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., între altele, a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă 3 ani închisoare.

S-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen., pentru o durată de 5 ani.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe un termen de supraveghere de 4 ani stabilit în condiţiile art. 92 C. pen.

În baza art. 93 C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: se va prezenta la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta; va primi vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; va anunţa, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; va comunica schimbarea locului de muncă; va comunica informaţii şi documente de natura a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

Pe parcursul termenului de încercare, s-a dispus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 120 de ore în cadrul Fundaţiei B. Bucureşti sau ADP Sector 3.

S-au pus în vedere inculpatului disp. art. 96 C. pen.

S-a făcut aplicarea disp. art. 65 rap. la art. 66 lit. a) şi b) C. pen., pentru situaţia revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

S-a dedus din pedeapsă durata reţinerii şi arestului la domiciliu de la 25.05.2015 la 30.06.2015.

Prin decizia penală nr. 1/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 420 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 107/F/09.06.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

A desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând: a impus inculpatului A. obligaţia ca pe durata termenului de supraveghere să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei, conform dispoziţiilor art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen.

În temeiul art. 291 alin. (2) C. pen. s-a dispus confiscarea telefonului x şi a sumei de 2000 euro de la inculpatul A..

Analizând cererea formulată sub aspectul motivelor invocate, Curtea a apreciat că cererea este nefondată, nefiind îndeplinite condiţiile prev. de dispoziţiile art. 57 alin. (2) rap. la art. 48 din Legea nr. 253/2013, întrucât argumentele condamnatului A. potrivit cărora societatea comercială la care este angajat are anumite relaţii comerciale în afara României, fiind necesară deplasarea sa în străinătate, nu sunt de natură să justifice înlăturarea obligaţiei prevăzute de art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., în acest sens condamnatul având posibilitatea ca, ori de câte ori consideră necesar, să se adrese judecătorului cu cerere motivată de părăsire a teritoriului ţării.

De asemenea, Curtea a reţinut că, în cursul anului 2019 condamnatul A. a beneficiat de 4 permisiuni de a părăsi ţara, toate în interes personal, interdicţia apreciată necesară anterior de către instanţa de condamnare neputând fi înlăturată motivat de faptul că petentul nu mai are posibilitatea să adreseze judecătorului cerere de părăsire a teritoriului ţării întrucât s-ar depăşi durata celor 30 de zile care pot fi acordate pe parcursul unui an în acest scop.

Deşi condamnatul susţine că trebuie să negocieze contracte cu parteneri externi, atribuţiile avute la locul de muncă implicând deplasări în afara ţării, instanţa de fond a reţinut că, în cursul anului 2019, condamnatul nu a formulat nicio cerere de deplasare în afara ţării în interes de serviciu, opţiunea sa fiind de a utiliza acest maxim prevăzut de lege în interes personal.

În plus, s-a opinat că simplele afirmaţii ale condamnatului cu privire la necesitatea părăsirii teritoriului ţării, susţinute de o adresă lapidară emisă de societatea comercială la care acesta este angajat, nu pot fi luate în considerare de către o instanţă de judecată în lipsa unui minim de probe administrate din care să rezulte explicit că există parteneri externi ai societăţii comerciale, care sunt aceşti parteneri externi ai societăţii comerciale, că există cele 3 deplasări în străinătate efectuate în interes de serviciu de către unul dintre proprietarii societăţii comerciale, deplasări ce ar fi fost efectuate de acesta din cauza interdicţiei condamnatului de a părăsi teritoriul ţării, care sunt cele 3 perioade de deplasare în afara ţării şi care este destinaţia pentru fiecare perioadă în parte.

Faptul că petentul intenţionează la nivel declarativ să se deplaseze pe teritoriul unor alte ţări pentru a participa la negocieri cu partenerii de afaceri străini ai societăţii comerciale al cărei angajat este pentru achiziţionarea unor diverse componente specifice necesare îndeplinirii obiectului de activitate, în opinia instanţei de fond, nu constituie un motiv suficient pentru admiterea cererii, în condiţiile în care nu există probe la dosarul cauzei privind o astfel de necesitate, nefiind depus niciun înscris în acest sens (invitaţii, notificări, corespondenţă, inclusiv electronică, etc.)

În raport de aceste considerente, Curtea a apreciat că interesul personal invocat de inculpat nu a fost dovedit şi nu poate fi luat în considerare cu prioritate faţă de interesul public de a fi menţinută intredicţia părăsirii teritoriului ţării, evaluată a fi necesară la momentul aplicării pedepsei de către instanţa de condamnare.

Împotriva acestei sentinţe condamnatul A. a formulat, în termen legal, contestaţie.

Analizând contestaţia formulată de condamnatul A. în raport de criticile invocate, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 95 alin. (1) C. pen., dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura condamnatului şanse mai mari de îndreptare.

De asemenea, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.

Totodată, se reţine că, potrivit art. 57 alin. (2) raportat la art. 48 alin. (1) din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în situaţia în care, pe parcursul termenului de supraveghere, consilierul de probaţiune constată că se impune modificarea conţinutului unora dintre obligaţiile stabilite în sarcina persoanei supravegheate, impunerea unor noi obligaţii sau încetarea executării unora dintre cele dispuse, sesizează instanţa de executare, potrivit art. 87 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 48 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că sesizarea instanţei poate fi făcută şi de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea persoanei supravegheate sau a persoanei vătămate, după consultarea raportului întocmit de consilierul de probaţiune.

Din interpretarea literală a dispoziţiilor legale precitate, instanţa de control judiciar constată că, pentru dispunerea încetării unei obligaţii impuse în sarcina persoanei condamnate, este necesară existenţa unor motive temeinice care fac ca măsura să nu mai fie necesară şi, totodată, rezultă că orice limitare, chiar aparent minimă, a deplinei aplicabilităţi a interdicţiilor impuse condamnatului pe durata termenului de supraveghere, trebuie să grefeze pe "apariţia unor motive temeinice", respectiv pe intervenirea unor împrejurări de fapt obiective, necunoscute la data dispunerii iniţiale a măsurii/obligaţiei.

În egală măsură, textul de lege impune ca astfel de împrejurări de fapt să aibă aptitudinea de a "justifica" modificarea conţinutului obligaţiilor stabilite în sarcina persoanei supravegheate, ceea ce înseamnă că natura sau intensitatea evenimentelor din care decurg împrejurările invocate trebuie să impună cu necesitate limitarea prevalenţei interesului public, în beneficiul individual al condamnatului.

Aceasta deoarece specificul măsurii restrictive de libertate analizate şi, mai ales, interesul public spre a cărui protejare se tinde prin dispunerea sa determină, în mod inevitabil, restrângeri ale posibilităţii de mişcare nestingherită a persoanei supravegheate, dar angrenează şi mecanisme complexe, puse la dispoziţie de stat, pentru a asigura respectarea deplină a conţinutului obligaţiilor impuse.

O perturbare a acestor mecanisme este legitimă doar atunci când este justificată obiectiv, nicidecum atunci când aceasta reflectă exclusiv o opţiune personală a condamnatului sau dorinţa subiectivă a acestuia de a-şi desfăşura activităţile cotidiene sub imperiul unor minime restricţii, deoarece, în acest ultim caz, caracterul restrictiv al obligaţiei dispuse ar fi limitat într-o manieră incompatibilă cu natura acestei măsuri procesuale.

În aceste coordonate de principiu, în acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că situaţia de fapt invocată de condamnatul A. ca argument al cererii formulate, nu este susţinută de un minim de date din care să rezulte necesitatea modificării conţinutului obligaţiilor stabilite în sarcina acestuia prin hotărârea de condamnare.

În susţinerea cererii formulate, condamnatul A. nu a prezentat niciun document justificativ din care să rezulte că prezenţa sa este absolut necesară în desfăşurarea activităţii pentru care fusese angajat de către societatea comercială

Astfel condamnatul A. a susţinut că este angajat la societatea comercială D. S.R.L. care se ocupă cu branşamente electrice pentru marii consumatori, contestatorul deţinând funcţia de consilier juridic, iar în această calitate, este singurul care are drept de semnătură pentru încheierea contractelor cu partenerii externi, atribuţiile de serviciu obligându-l să se deplaseze în străinătate.

Or, în lipsa unor dovezi concrete care să determine încetarea executării obligaţiei de a nu părăsi teritoriul ţării, Înalta Curte constată că, în cauză, condamnatul A. s-a limitat la a susţine o situaţie de fapt fără a fi probată, împrejurare ce atrage de plano caracterul nejustificat la solicitării sale.

De altfel, se constată că nici înscrisul de care a înţeles condamnatul A. să se folosească, nu este de natură a convinge instanţa de necesitatea stringentă a acestuia de a se deplasa în afara teritoriului statului român.

Susţinerile prezentate de către condamnatul A., în sensul că, anterior, i-au mai fost încuviinţate de către instanţe şi alte cereri privind modificarea temporară a obligaţiei de a nu părăsi teritoriul ţării, nu constituie un motiv temeinic care să justifice încetarea executării obligaţiei în discuţie, câtă vreme pentru motivele invocate prin cererea formulată, nu au fost prezentate niciun fel de dovezi care să le ateste.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte are în vedere şi precizările formulate de către condamnatul A., cu prilejul acordării ultimului cuvânt, în cauză, în sensul că au încetat raporturile de muncă cu societatea comercială D. S.R.L. faţă de care avea pretinsele obligaţii de încheiere a contractelor cu parteneri străini.

Prin urmare, susţinerile acestuia în argumentarea cererii formulate, nu pot fi apreciate ca reprezentând un motiv temeinic de natură a conduce instanţa la concluzia că se impune încetarea obligaţiei de a nu părăsi teritoriul ţării impusă condamnatului A., acestea fiind simple alegaţii, care nu au aptitudinea de a proba, prin ele însele, imperativul părăsirii teritoriului ţării de către condamnat, cum acesta a susţinut.

Suplimentar, instanţa de contestaţie apreciază că, deşi condamnatul A. a avut o conduită adecvată şi a respectat obligaţiile ce i-au fost impuse de către instanţa de judecată prin hotărârea de condamnare, în raport şi de scopul urmărit de legiuitor în reglementarea acestei măsuri restrictive de libertate, cererea formulată de acesta, de încetare a obligaţiei ca, pe durata termenului de supraveghere, să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei, conform dispoziţiilor art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., este neîntemeiată.

În considerarea argumentelor anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 195/F din data de 17 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul-condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul-condamnat, în cuantum de 313 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 195/F din data de 17 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă contestatorul-condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul-condamnat, în cuantum de 313 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 06 martie 2020.