Abusive variable interest rate clauses in consumer credit contracts: Lack of transparency and significant imbalance in unilateral revision mechanisms

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 5252 din 28 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecata capetelor de cerere având ca obiect completarea convenţiei cu următoarea clauză:

"părţile nu pot modifica unilateral convenţia. Orice propunere de modificare a acesteia făcută de una dintre părţile contractante pentru a putea produce efecte juridice trebuie să aibă acordul scris al celeilalte părţi" şi obligarea pârâtei la completarea convenţiei cu această clauză sub sancţiunea plăţii unor daune cominatorii de 100 RON/zi de întârziere.

S-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 7 lit. b) din condiţiile speciale aferente contractului de credit nr. x din 28 mai 2008, numai în ceea ce priveşte obligaţia de a încheia poliţa de asigurare cu o societate de asigurări parteneră C./agreată de bancă, art. 4.2 din condiţiile generale ale contractului de credit şi 8.1 lit. a) liniuţele 2 şi 3, lit. c) şi d) din condiţiile generale aferente contractului de credit.

S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 7 lit. b) din condiţiile speciale aferente contractului de credit nr. x din 28 mai 2008, numai în ceea ce priveşte obligaţia de a încheia poliţa de asigurare cu o societate de asigurări parteneră C./agreată de bancă, art. 4.2 din condiţiile generale ale contractului de credit şi 8.1 lit. a) liniuţele 2 şi 3, lit. c) şi d) din condiţiile generale aferente contractului de credit.

S-au respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamanţii au încheiat cu pârâta la 28 mai 2008 contractul de credit nr. x, prin care pârâta a acordat reclamanţilor un împrumut în cuantum de 100.000 euro, cu o perioadă de rambursare de 360 luni de la data încheierii convenţiei.

Tribunalul a constatat că, potrivit art. 3 lit. a), dobânda a fost stabilită la 5,95% p.a. Chiar dacă nu se precizează în contract din ce se compune dobânda de 5,95%, procentul a fost clar exprimat, iar reclamanţii l-au cunoscut la încheierea contractului şi l-au acceptat.

Chiar dacă nu s-a prevăzut o dobândă formată dintr-un indice de referinţă, plus o marjă fixă, aceasta nu înseamnă automat că respectiva clauză referitoare la dobândă are caracter abuziv. Caracterul abuziv se apreciază în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, iar una dintre condiţiile esenţiale pentru aprecierea unei clauze ca fiind abuzivă este ca aceasta să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Obligaţia băncilor de a include în calculul dobânzilor un indice de referinţă - EURIBOR, ROBOR, BUBOR - în funcţie de moneda creditului şi o marjă fixă a fost introdusă abia prin O.U.G. nr. 50/2010, or contractul în speţă a fost încheiat anterior intrării în vigoare a ordonanţei.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 3 lit. d) din condiţiile speciale, care dau posibilitatea băncii să modifice dobânda curentă în cazul intervenirii unor "schimbări semnificative pe piaţa monetară", instanţa a constatat că în contract sunt definite schimbările semnificative la apariţia cărora banca ar avea posibilitatea să modifice dobânda curentă.

Având în vedere aprecierile cu privire la clauza cuprinsă în art. 3 lit. d), tribunalul a apreciat că nici clauza din art. 6 lit. b) din condiţiile speciale, care este indisolubil legată de clauza precedentă, având următorul conţinut:

"la scadenţa finală, împrumutatul va achita şi eventualele sume datorate ca urmare a ajustării dobânzii în condiţiile pct. 3 d)" nu are caracter abuziv.

Tribunalul a apreciat că este firesc ca în situaţia în care reclamanţii întârzie plata ratelor să plătească un comision de penalizare sau o dobândă penalizatoare. Cuantumul dobânzii penalizatoare de 2% nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Împrejurarea că în contract nu este prevăzut un comision de penalizare şi în ipoteza în care banca nu îşi îndeplineşte obligaţiile este justificată, întrucât acest comision se aplică numai în situaţia în care împrumutaţii nu achită la scadenţă ratele, nu şi în situaţia neîndeplinirii altor obligaţii.

În ceea ce priveşte clauzele prevăzute în art. 5 lit. a) din condiţiile speciale şi 3.5 din condiţiile generale referitoare la comisionul de risc, acestea au fost criticate pe motiv că sunt lipsite de cauză.

Tribunalul a reţinut că, deşi reclamanţii au încheiat contracte de ipotecă, iar imobilele aduse drept garanţie au fost asigurate, poliţa fiind cesionată în favoarea băncii, clauzele menţionate şi criticate ca fiind abuzive acoperă inclusiv riscul devalorizării garanţiilor aduse băncii. Astfel, perioada de rambursare prevăzută în contract este de 360 luni, la momentul semnării contractelor nefiind previzibilă evoluţia pieţei imobiliare în următorii 30 de ani. O devalorizare majoră a imobilelor aduse garanţie ar pune banca în situaţia de a nu mai putea recupera o mare parte din sumele împrumutate în cazul insolvabilităţii reclamanţilor. Ca urmare, nu se poate susţine că banca nu suportă niciun risc, din moment ce bunurile aduse în garanţie au fost asigurate.

În plus, tribunalul a constatat că acest comision se aplică la soldul creditului şi nu la totalul sumei împrumutate (art. 3.5 din condiţiile generale) şi este în cuantum de 0,05 %. Ca urmare, acest comision scade proporţional cu scăderea riscului legat de devalorizarea garanţiilor.

În ceea ce priveşte clauzele prevăzute în art. 5 lit. g) şi 11 lit. a) din condiţiile speciale din contract, ce obligă reclamanţii să vireze lunar salariul sau venitul net în contul deschis la pârâtă, în caz contrar urmând a fi perceput un comision de 1 %, tribunalul a apreciat că aceste clauze nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Chiar şi în aceste condiţii, reclamanţii au avut libertatea de a alege liber furnizorul de servicii financiare care le oferă cele mai bune condiţii pentru acest serviciu.

Relativ la clauza cuprinsă în art. 7 lit. b) din condiţiile speciale, tribunalul a apreciat că această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât reclamanţii sunt împiedicaţi să opteze pentru cea mai avantajoasă ofertă de pe piaţa de asigurări.

În ceea ce priveşte definiţiile dobânzii de referinţă VBR pentru creditele garantate cu ipotecă şi definiţia noţiunii de "schimbări semnificative", tribunalul a apreciat că acestea nu sunt susceptibile de a avea sau nu caracter abuziv, fiind simple definiţii.

Cu referire la clauza cuprinsă în art. 3.12 din condiţiile generale, reclamanţii nu au indicat motivele pentru care o apreciază abuzivă. Tribunalul a considerat că această clauză este clar exprimată în contract, iar valoarea comisionului de rezervă nu este stabilit de pârâtă, ci de B.N.R. şi se aplică la soldul creditului. Modificarea acestui comision intervine doar în situaţia modificării de către B.N.R. a cuantumului acestuia în sens crescător sau descrescător. De asemenea, algoritmul de calcul a fost clar prevăzut în contract, iar reclamanţii au luat cunoştinţă de obligaţia de a achita acest comision la semnarea contractului şi au acceptat semnarea contractului în aceste condiţii.

Cât despre clauza cuprinsă în art. 4.2 din condiţiile generale, tribunalul a apreciat că aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în condiţiile în care permite băncii să modifice în mod unilateral contractul, fără a solicita consimţământul reclamanţilor, ceea ce contravine dispoziţiilor Legii nr. 193/2000. Prin conversia în RON a creditului se poate ajunge la o majorare a costurilor contractului, în funcţie de dobânda şi comisioanele practicate de bancă la creditele în RON la momentul conversiei. În condiţiile în care reclamanţii şi-au asumat obligaţia de a achita ratele de credit în Euro şi nu înregistrează restanţe la plata ratelor, nu se justifică dreptul băncii de a modifica unilateral moneda creditului.

Legat de clauzele cuprinse în art. 8.1 lit. a) liniuţele 2 şi 3 şi 8.1 lit. c) şi d) din condiţiile generale aferente contractului, tribunalul a apreciat că aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în condiţiile în care banca percepe un comision de risc, menit să acopere riscul neîndeplinirii obligaţiilor şi situaţia în care creditul nu mai este garantat corespunzător. Practic, potrivit acestor clauze, banca poate declara creditul scadent anticipat nu doar în situaţia în care împrumutaţii nu îşi mai îndeplinesc obligaţiile contractuale sau în caz de devalorizare a garanţiilor, ci şi în situaţia în care banca apreciază, pe baza unor criterii nespecificate în contract, definite ca "împrejurări neprevăzute", că vor putea interveni cele două situaţii, chiar dacă acele situaţii nu s-au produs. În aceste condiţii, pârâta poate declara scadent anticipat creditul chiar dacă reclamanţii îşi îndeplinesc toate obligaţiile contractuale sau garanţiile nu s-au devalorizat, însă au apărut acele "împrejurări neprevăzute", nespecificate în contract, care, în opinia băncii, fac improbabilă îndeplinirea obligaţiilor de către împrumutaţi.

De asemenea, clauza ce conferă băncii dreptul de a declara scadent anticipat creditul şi în situaţia în care împrumutatul şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, însă nu şi-a îndeplinit obligaţiile din alte contracte încheiate cu banca sau cu alte instituţii, s-a considerat că este contrară dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Declararea scadenţei anticipate, cu consecinţa obligaţiei împrumutaţilor de rambursare a soldului şi a dobânzilor, echivalează cu o desfiinţare a contractului, în condiţiile în care nu este admisibilă desfiinţarea unui contract decât pentru motive ce ţin de respectivul contract, nu şi de alte contracte.

Privitor la clauzele cuprinse în art. 8.1 lit. b) şi e), ce dau posibilitatea băncii să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat în situaţia în care împrumutatul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate conform convenţiei sau în situaţia în care împrumutatul sau terţe persoane au iniţiat proceduri prin care veniturile împrumutatului să fie distribuite între creditori, tribunalul a apreciat că acestea nu sunt abuzive, întrucât nici nu sunt contrare cerinţelor bunei-credinţe şi nici nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte clauza cuprinsă în art. 10.2 din contract, s-a reţinut că reclamanţii nu au indicat motivele pentru are o apreciază abuzivă. Tribunalul a constatat că situaţiile în care banca poate percepe aceste costuri suplimentare sunt clar prevăzute în contracte, putând fi determinat inclusiv cuantumul acestor costuri suplimentare pe baza dispoziţiilor contractului, nefiind lăsate la aprecierea băncii.

Referitor la clauza prevăzută în art. 13.1 ultima frază, s-a arătat că reclamanţii nu au indicat motivele pentru care o apreciază abuzivă. Clauza ce obligă reclamanţii să achite comisioanele aferente, practicate de bancă în ipoteza în care solicită modificarea contractului, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect modificarea art. 3 lit. a), art. 3 lit. d) şi a) definiţiei dobânzii de referinţă VBR de către instanţă, tribunalul a reţinut, în primul rând, faptul că un contract este rezultatul acordului de voinţă, al consimţământului liber exprimat al părţilor, iar controlul judiciar poate fi exercitat doar asupra condiţiilor de valabilitate sau de executare a contractului, dar nu se poate substitui voinţei părţilor.

În speţă, s-a considerat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 193/2000, deoarece instanţa nu a fost sesizată ca urmare a controlului efectuat de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, ci de un consumator, ce invocă caracterul abuziv al unor clauze menţionate în propriul contract.

Tribunalul a reţinut de asemenea că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 35, 36 şi 37 din O.U.G. nr. 50/2010, invocate de reclamanţi, întrucât contractul a fost încheiat anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

Cât despre capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de achiziţie pachet individual de produse sau servicii bancare şi a contractului pentru prestarea serviciului "VB DIRECT", încheiate între părţi, pentru încălcarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 296/2004, tribunalul a constatat că aceste două contracte au fost încheiate ulterior încheierii contractului de credit.

Astfel, contractul de credit a fost încheiat la 28 mai 2008, contractul de achiziţie pachet individual de produse sau servicii bancare a fost încheiat la 18 septembrie 2008, iar contractul pentru prestarea serviciului "VB DIRECT" a fost încheiat la18 august 2008.

De asemenea, reclamanţii nu au făcut dovada că banca a folosit manopere dolosive pentru a-i determina să încheie cele două contracte. Manoperele dolosive nu se presupun, ci trebuie dovedite de reclamanţi. Reclamanţii nu au făcut nici dovada violentei morale invocate în cererea de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea încetării contractului de achiziţie pachet individual de produse sau servicii bancare şi a contractului pentru prestarea serviciului "VB DIRECT" ca urmare a rezilierii de către reclamanţi, exprimată în convocarea la conciliere directă din 30 noiembrie 2009 şi stingerea obligaţiei de a mai plăti pe viitor, lunar, suma de 28 de euro, tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au arătat care sunt obligaţiile neexecutate de către pârâtă care să justifice rezilierea. Chiar dacă părţile au prevăzut un pact comisoriu de gradul patru, pentru a interveni rezilierea contractului trebuie ca pârâta să nu îşi fi executat obligaţiile contractuale, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat. S-a arătat că, în situaţia în care reclamanţii nu mai doresc continuarea celor două contracte, au posibilitatea denunţării unilaterale, cu consecinţele ce sunt prevăzute în cele două contracte în situaţia de referinţă.

Referitor la clauzele cuprinse în art. 5.2.1, art. 5.5.4.1, art. 8.2 din contractul de achiziţionare a pachetului individual de produse şi servicii bancare, instanţa a constatat că dispoziţiile contractuale criticate sunt în mod clar exprimate, nu sunt contrare cerinţelor bunei-credinţe şi nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. De altfel, s-a constata că nici reclamanţii nu au arătat care sunt motivele pentru care respectivele clauze sunt abuzive.

În ceea ce priveşte daunele morale solicitate de reclamanţi, tribunalul a apreciat că reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 998 C. civ., respectiv condiţia prejudiciului moral creat prin inserarea clauzelor apreciate de instanţă ca fiind abuzive. Ca urmare, a respins şi acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta.

Prin decizia civilă nr. 245 din 15 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins apelul pârâtei C. formulat împotriva sentinţei civile nr. 5252 din 28 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013.

S-a admis apelul reclamanţilor A. şi B., formulat împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte, în sensul că, pe fond, s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale, art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale, art. 3.5 din Condiţiile generale, art. 10.2 din Condiţiile generale, art. 13.1 ultima teză din Condiţiile generale aferente Contractului de Credit nr. x din 28 mai 2008 şi ale art. 5.2.1. teza finală şi art. 8.2 din Contractul de achiziţionare pachet individual de produse şi servicii bancare, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A fost obligată apelanta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată de 531,59 RON.

Pentru a pronunţa această soluţie, cu privire la apelul pârâtei curtea de apel a reţinut următoarele:

Tribunalul a constatat ca fiind abuzive clauzele cuprinse în art. 7 lit. b) din Condiţiile speciale, referitoare la obligaţia reclamanţilor de a încheia poliţa de asigurare cu o societate de asigurări parteneră C./agreată de bancă, art. 4.2 din condiţiile generale ale contractului, care prevăd modificarea unilaterală a contractului în ce priveşte conversia în RON a creditului acordat în moneda Euro şi să aplice, începând cu data efectuării conversiei, rata dobânzii curente practicată de bancă şi toate celelalte condiţii valabile pentru acelaşi produs de creditare, în Ron, să calculeze dobânda curentă, precum şi oricare din sumele costurile şi sumele datorate prin raportare la valoarea creditului denominat în RON; art. 8.1 lit. a) liniuţele 2 şi 3 şi art. 8.1 lit. c) şi d) ce dau posibilitatea băncii să declare scadent anticipat creditul în situaţia în care împrumutatul nu îşi îndeplineşte obligaţiile conform altor convenţii încheiate cu banca sau conform unor convenţii încheiate de împrumutat cu alte societăţi financiare/de credit sau în cazul apariţiei unei împrejurări neprevăzute care, în opinia băncii face să devină improbabil ca împrumutatul să îşi poată îndeplini obligaţiile asumate conform contractului şi în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător.

În ceea ce priveşte clauza cuprinsă în art. 7 lit. b) din condiţiile speciale, instanţa de apel a considerat că tribunalul a apreciat în mod corect că această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât reclamanţii sunt împiedicaţi să opteze pentru cea mai avantajoasă ofertă de pe piaţa de asigurări. Prin impunerea unei anumite societăţi de asigurare, este impus reclamanţilor şi un anumit preţ al asigurării practicat de acea societate de asigurări, pe care reclamanţii nu îl cunosc la momentul încheierii contractului de credit, precum şi condiţiile practicate de acea societate de asigurări, pe care reclamanţii nu le cunosc la momentul încheierii contractului de credit. De altfel, reclamanţii nu cunosc la momentul semnării contractului de credit nici care sunt societăţile de asigurări agreate de bancă, acestea nefiind prevăzute în contract. Câtă vreme reclamanţii încheie contracte de asigurare a bunurilor constituite garanţie cu oricare din societăţile de asigurare autorizate, este acoperit riscul pieirii bunurilor.

În ceea ce priveşte clauza cuprinsă în art. 4.2 din condiţiile generale, curtea de apel a apreciat că aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în condiţiile în care permite băncii să modifice în mod unilateral contractul, fără a solicita consimţământul reclamanţilor, ceea ce contravine dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, respectiv art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000. Aşa cum în mod corect a reţinut tribunalul, prin conversia în RON a creditului se poate ajunge la o majorare a costurilor contractului, în funcţie de dobândă şi comisioanele practicate de bancă la creditele în RON, la momentul conversiei. În condiţiile în care reclamanţii şi-au asumat obligaţia de a achita ratele de credit în Euro şi nu înregistrează restante la plata ratelor, nu se justifică dreptul băncii de a modifica unilateral moneda creditului.

Referitor la clauzele cuprinse în art. 8.1 lit. a) liniuţele 2 şi 3 şi 8.1 lit. c) şi d) din condiţiile generale aferente contractului, curtea de apel a arătat că aceste clauze, pentru a nu fi abuzive, ar trebui să vizeze exclusiv raporturile contractuale dintre părţi, iar nu pe cele încheiate de client cu alte unităţi de creditare sau chiar cu aceeaşi bancă, pentru că scadenţa anticipată a creditului trebuie să fie în legătură cu acel credit, iar nu cu altele, într-un astfel de caz creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Astfel, consumatorul se vede în situaţia în care ar trebui să ramburseze imediat creditul obţinut, cu toate că plata ratelor se face constant şi la termen, în cazul în care nu ar achita ratele scadente ale unui alt credit, deşi neplata s-ar putea datora contestării datoriei sau altor cauze neimputabile împrumutatului. Evident, o atare situaţie nu poate fi acceptată, pentru că expune consumatorul într-o poziţie defavorabilă faţă de banca împrumutătoare, care are la discreţie stabilirea momentului scadenţei anticipate, inclusiv în situaţii care exced culpei creditorului său în sens contractual.

Instanţa de apel a apreciat caracterul abuziv al dispoziţiilor art. 8.1 lit. c) şi d), care transpare din formulările generale şi echivoce folosite pentru alte situaţii de declarare anticipată a scadenţei, respectiv "situaţie neprevăzută", "în opinia Băncii", "să devină improbabil", "garantat corespunzător", formulări care sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv. În realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul exclusiv şi discreţionar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanţa învestită cu verificarea legalităţii unei astfel de măsuri să se poată pronunţa într-un sens sau altul. Prin urmare, clauza analizată a fost considerată abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprinde.

De asemenea, clauza ce conferă băncii dreptul de a declara scadent anticipat creditul şi în situaţia în care împrumutatul şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, însă nu şi-a îndeplinit obligaţiile din alte contracte încheiate cu banca sau cu alte instituţii, s-a apreciat că este contrară dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Declararea scadenţei anticipate, cu consecinţa obligaţiei împrumutaţilor de rambursare a soldului şi a dobânzilor, echivalează cu o desfiinţare a contractului; or nu este admisibilă desfiinţarea unui contract decât pentru motive ce ţin de respectivul contract, nu şi de alte contracte.

În ce priveşte critica referitoare la existenţa caracterului negociat al clauzelor cenzurate de instanţa de fond, curtea de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Legea nr. 193/2000.

Legat de încheierea contractului, curtea a apreciat că reclamanţii, în calitate de consumatori, au acţionat de pe o poziţie inegală în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze, fiind redactate în spiritul prevederilor art. 4 alin. (2) din lege. Reclamanţii nu au avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiind impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligaţia de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele abuzive cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Instanţa de apel a avut în vedere că, pentru reclamanţi, creditele contractate erau străine profesiilor pe care le exercitau, pentru aceştia contractele având un caracter extraprofesional. Condiţiile speciale şi generale sunt prestabilite de pârâtă, iar conţinutul lor nu a fost negociat efectiv cu reclamanţii, în sensul de a da acestora posibilitatea reală de a modifica conţinutul acestora, prin efectul negocierii.

În ce priveşte buna-credinţă, curtea de apel a subliniat că o clauză abuzivă presupune existenţa unei prezumţii de rea-credinţă din partea profesionistului. Însăşi Directiva comunitară nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trimite la buna-credinţă atunci când defineşte clauzele abuzive. În contract nu s-a făcut nicio menţiune contrară ofertei băncii, aşa cum a fost aceasta publicată.

Cu privire la critica referitoare la inexistenţa dezechilibrului între drepturile şi obligaţiile părţilor, curtea a arătat că, în lipsa negocierii, consumatorii au fost privaţi de puterea de a influenţa clauzele contractuale, fapt ce conduce la ideea de dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, chiar dacă aceste clauze nu au fost ascunse sau neapărat ambigue, întrucât, faţă de modul cum au fost redactate regulile clauzelor abuzive, acestea se vor aplica chiar şi atunci când consumatorul le-a înţeles semnificaţia.

Legat de critica referitoare la faptul că aceste clauze se referă la preţul datorat, preţ ale cărui elemente ar fi clar definite în convenţii, curtea nu a reţinut această critică, subliniind că, de altfel, clauzele prevăzute la art. 7 lit. b) din condiţiile speciale, art. 4.2 din condiţiile generale şi art. 8.1. lit. a) liniuţele 2 şi 3, lit. c) şi d) din condiţiile generale aferente contractului de credit şi constatate ca fiind abuzive nu ţin de obiectul principal al contractului, ca să poată să fie excluse cenzurii instanţei din perspectiva caracterului abuziv.

Curtea de apel a reţinut că apelanta-pârâtă s-a rezumat la a invoca critici de ordin generic, fără să arate în concret, în raport cu fiecare clauză constată ca fiind abuzivă, motivele de nemulţumire cu privire la hotărârea apelată şi să argumenteze, din perspectiva criteriilor legale de determinare a clauzelor abuzive, neîndeplinirea acestora cu privire la clauzele analizate.

În consecinţă, pentru aceste motive, curtea de apel a respins apelul pârâtei ca nefondat.

Cu privire la apelul declarat de reclamanţi, curtea de apel a constatat că, în ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că instanţa de fond a reţinut prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma de după modificarea acestuia prin Legea nr. 288/2010, deşi reclamanţii au făcut referire la alt temei juridic, respectiv art. 95, art. 35, art. 36, art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma de la data de 11 iunie 2010, într-adevăr modificările aduse art. 95 nu pot opera decât de la data intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 1656/2010, care a stabilit, cu putere de lucru judecat, că modificările aduse art. 95 din ordonanţa de urgenţă nu pot opera, în ciuda exprimării defectuoase a textului de lege, decât de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă, altfel ar fi înlăturate efectele produse de ordonanţa de urgenţă până la data intrării în vigoare a legii de aprobare şi ar opera retroactiv.

Însă, prin faptul că tribunalul a reţinut şi art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma modificată de Legea nr. 288/2010 şi nu a avut în vedere decizia Curţii Constituţionale mai sus evocată, instanţa de apel nu a considerat că hotărârea atacată este lovită de nulitate pentru nemotivare.

Prin urmare, critica referitoare la nemotivarea hotărârii a fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

Cu privire la clauza prevăzută de art. 3 lit. d) din condiţiile speciale, în care se prevede că "banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării", curtea a apreciat că această clauză este abuzivă şi, în consecinţă, lovită de nulitate absolută, fiind incidentă ipoteza prevăzută de pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000. Faptul că în condiţiile generale a definit noţiunea de schimbări semnificative, respectiv orice variaţie cu o cotă procentuală de 0,2% p.a sau mai mare a valorii indicilor de referinţă ai pieţei monetare, faţă de valoarea acestora la data de referinţă (excepţia lipsei de interes, data acordării creditului, data revizuirii dobânzii curente etc), orice modificări ale costurilor de refinanţare ale băncii care ar genera o depăşire a nivelului maxim acceptabil pentru aceasta în vederea continuării desfăşurării activităţii în legătură cu un anumit produs/serviciu, în condiţiile de profitabilitate precum şi orice modificări legislative ce ar supune banca la suportarea unor costuri noi/suplimentare/majorate faţă de cele avute în vedere la data de referinţă (excepţia lipsei de interes, data acordării creditului, data revizuirii dobânzii curente, etc.), incluzând, dar fără a se limita la situaţiile prevăzute la secţiunea 10.1), curtea de apel a apreciat că prin inserarea clauzei analizate se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

S-a considerat de către instanţa de apel că noţiunea de "schimbări semnificative pe piaţa monetară" este lipsită de claritate, greu inteligibilă, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorului, acestuia din urmă nefiindu-i acordat în mod convenţional dreptul de a rezilia contractul, iar dreptului băncii de a majora dobânda în cazul intervenirii unei schimbări semnificative nu îi corespunde obligaţia corelativă a băncii de a diminua dobânda atunci când scade indicele de referinţă.

Curtea de apel a mai apreciat că, în cazul contractelor de adeziune, când obligaţiile şi drepturile părţilor sunt prestabilite, pentru a beneficia de protecţia instituită de lege, regulile clauzelor abuzive se vor aplica şi atunci când consumatorul chiar a înţeles clauzele din contract, tocmai pentru că este vorba de o impunere a clauzelor din partea celui care deţine forţa financiară şi juridică şi care îl pune într-o situaţie de avantaj juridic şi economic în detrimentul consumatorului.

S-a mai reţinut în ceea ce priveşte clauza cuprinsă în art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei - data ajustării dobânzii - că, deşi "banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se aplică de la data comunicării", cu toate acestea în art. 3 lit. a) din aceleaşi condiţii speciale părţile au stipulat că rata dobânzii curente este de "5,95% p.a.", fără alte precizări şi fără a se menţiona că dobânda este variabilă. Astfel, în lipsa unei clauze exprese în acest sens, prezumţia este în sensul că părţile au contractat o dobândă fixă, iar nu una variabilă, constatându-se astfel o primă inadvertenţă întrucât, deşi prin acordul comun părţile au stabilit perceperea unei dobânzi într-un procent fix, totuşi ulterior s-a stipulat dreptul băncii de a modifica rata dobânzii curente, în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară.

S-a considerat de către instanţa de apel că o astfel de clauză ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreţionar de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înştiinţat.

Curtea de apel a apreciat că motivele încadrate în ipoteza "unei schimbări semnificative pe piaţa monetară" sunt abuzive, pentru că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă sunt întemeiate sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă aceste schimbări s-au produs, fiind de netăgăduit că piaţa financiară evoluează diferit în funcţie de indicele la care se raportează. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.

Cu privire la clauza cuprinsă în art. 3 lit. a) din condiţiile speciale, curtea de apel a reţinut raţionamentul primei instanţe în sensul că, potrivit art. 3 lit. a), dobânda a fost stabilită la 5,95% p.a. Chiar dacă nu se precizează în contract din ce se compune dobânda de 5,95%, procentul a fost clar exprimat, iar reclamanţii l-au cunoscut la încheierea contractului şi l-au acceptat. Cu toate că nu s-a prevăzut o dobândă formată dintr-un indice de referinţă, plus o marjă fixă, aceasta nu înseamnă automat că respectiva clauză referitoare la dobândă are caracter abuziv. Caracterul abuziv se apreciază în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, iar una din condiţiile esenţiale pentru aprecierea unei clauze ca fiind abuzivă este ca aceasta să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Obligaţia băncilor de a include în calculul dobânzilor un indice de referinţă - EURIBOR, ROBOR, BUBOR - în funcţie de moneda creditului şi o marjă fixă a fost introdusă abia prin O.U.G. nr. 50/2010, iar contractul în discuţie a fost încheiat la 28 mai 2008. În plus, cuantumul dobânzii prevăzute în contract nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel încât această clauză referitoare la dobândă nu a fost considerată ca având caracter abuziv.

În ce priveşte comisionul de risc cuprins în art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale, curtea a indicat definiţia contractuală, potrivit cu care:

"comisionul de risc: 0,05%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadentă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit". Prin introducerea comisionului de risc în art. 5 lit. a) din contract au fost vătămate interesele legitime patrimoniale ale reclamanţilor prin majorarea considerabilă a ratei lunare. Contractul trebuie încheiat şi executat cu respectarea principiului bunei-credinţe, părţile fiind obligate a acţiona corect şi echitabil în raporturile directe, fără ca vreuna dintre acestea să obţină un avantaj disproporţionat în detrimentul celeilalte, cum este cazul în speţă, prin perceperea comisionului contestat fără o contraprestaţie corespunzătoare.

Referitor la condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, curtea de apel a reţinut că este vorba, în primul rând, de un dezechilibru economic, indiferent dacă acesta a produs sau nu efecte asupra patrimoniului reclamanţilor. Utilizând criteriul echivalenţei în aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual, s-a avut în vedere faptul ca echivalenţa prestaţiilor presupune ca drepturile şi obligaţiile reciproce să aibă dacă nu o valoare identică, măcar una apropiată, ceea ce nu e cazul în speţă.

Banca nu a definit în contract în mod clar ce reprezintă acest comision de risc, faţă de cuantumul comisionului raportat la valoarea creditului, dacă este costul unui serviciu prestat, dacă da - care este acesta ori contravaloarea unui prejudiciu suportat de bancă urmare a faptei comise de consumator, care ar fi o astfel de situaţie cuprinsă în noţiunea de risc, dacă există sau nu posibilitatea de restituire a acestuia în cazul în care un astfel de eveniment nu se produce, în condiţiile în care consumatorul a garantat creditul. Deşi acest comision a fost aplicat, nu s-a arătat în funcţie de ce criteriu s-a stabilit, de ce s-a impus aplicarea lui şi nici cum a fost el negociat.

Contractul de credit cuprinde alte clauze care să asigure banca de riscul neplăţii creditului, respectiv garanţia ipotecară, asigurarea obligatorie a imobilelor cesionată în favoarea băncii, dobânda penalizatoare, posibilitatea de a declara exigibil anticipat creditul.

Prin aceste dispoziţii, banca s-a asigurat împotriva riscului de neplată, stipularea suplimentară a unui comision de risc nefiind altceva decât o clauză abuzivă.

S-a apreciat că s-a creat astfel un dezechilibru nejustificat, întrucât, pentru prestaţia constând în creditele puse la dispoziţie, reclamanţii achită dobânda convenită, precum şi comisionul de risc, pe întreaga durată a contractului.

Apelanta a invocat faptul că cele două contracte, în ansamblul lor - Convenţie de achiziţionare pachet individual de produse şi servicii bancare şi Contract pentru prestarea serviciului VB DIRECT - sunt abuzive, fiind doar semnate de reclamanţi, aceştia neavând posibilitatea reală, concretă de a lua cunoştinţă de acestea, neştiind că aceste contracte sunt asociate contractului de credit încheiat, fiind constrânşi să le încheie.

Curtea de apel nu a primit criticile astfel formulate, deoarece convenţiile menţionate au fost încheiate ulterior perfectării contractului de credit încheiat la 28 mai 2008, respectiv la 12 august 2008 şi la 19 septembrie 2008, apelanţii nefăcând nicio dovadă cu privire la faptul că aceste contracte le-au fost impuse de bancă.

Cu privire la art. 5.2.1 din Contractul de achiziţionare pachet individual de produse şi servicii bancare, s-a relevat că acesta prevede pentru administrarea pachetului de servicii " un comision de administrare a cărui valoare este/va fi cea precizată la data perceperii în Lista de Tarife şi Comisioane a băncii. Comisionul de administrare se percepe lunar, în ultima zi lucrătoare a lunii. Banca îşi rezervă dreptul de a modifica oricând valoarea şi/sau modul de percepere a comisionului de administrare a Pachetului, urmând să informeze Clientul prin afişarea noii valori si/sau a noului mod de percepere a acestuia în incinta sucursalelor, agenţiilor, ..., noua valoare şi/sau noul mod de percepere fiind opozabil începând de la data afişării".

Curtea de apel a constatat că ultima teză a articolului menţionat este abuzivă în ce priveşte dreptul discreţionar de a modifica comisionul de administrare. Şi această prevedere este abuzivă, întrucât este îndeplinită condiţia creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Cu privire la critica vizând art. 5.5.4.1.pct. I din Contractul de achiziţionare pachet individual de produse şi servicii bancare, prin prisma faptului că ar anula dreptul consumatorului la denunţarea contractului, fapt interzis de art. 84 din Legea nr. 296/2004, curtea de apel a reţinut că, potrivit art. 84 din actul normativ, se prevede că "Dreptul consumatorului la denunţarea sau rezilierea contractului nu poate fi anulat sau restrâns de nicio clauză contractuală sau înţelegere între părţi, în cazurile prevăzute de lege, aceasta fiind considerată nulă de drept. Drepturile părţilor referitoare la o justă despăgubire nu vor fi afectate în cazul denunţării unilaterale".

Or, articolul criticat de apelanţi prevede faptul că, dacă denunţarea unilaterală a contractului este realizată de client şi acesta nu doreşte să renunţe la creditul asociat, atunci de la data denunţării, ca efect al acesteia, creditului asociat i se vor aplica costurile standard aplicabile produselor standard de creditare aflate, la data denunţării, în oferta băncii.

Din redactarea clauzei, s-a arătat că nu rezultă anularea dreptului clienţilor la denunţarea sau la rezilierea contractului.

Clauza este redactată în termeni clari şi inteligibili, fără a ridica probleme sub aspectul înţelegerii sale.

În ce priveşte clauza de la art. 8.2 din acelaşi contract, criticată de apelanţi prin prisma faptului că ar contraveni hotărârii pronunţate în cauza C-243/08 Pannon GSM împotriva D., curtea de apel a reţinut fondată critica, în limita celor stipulate în ultima teză a articolului menţionat, referitoare la împrejurarea că, în situaţiile în care acţionează ca reclamant, banca are dreptul să aleagă instanţa de judecată în condiţiile legii, din România sau din străinătate, chiar în cazul în care clientul nu se află în raza de jurisdicţie a respectivei instanţe. S-a reţinut că apelanţii au domiciliul în Bacău şi au încheiat convenţiile atacate cu o sucursală a băncii din acelaşi oraş.

În ce priveşte criticile referitoare la faptul că sentinţa ar cuprinde motive contradictorii, străine de natura pricinii, curtea de apel nu le-a reţinut, arătând că hotărârea este argumentată logic şi cuprinzător, susţinând soluţia pronunţată.

Cu privire la acordarea daunelor morale, curtea de apel a arătat că daunele morale sunt consecinţe de natura nepatrimonială cauzate persoanei printr-o fapta ilicită culpabilă, constând în atingeri aduse personalităţii sale fizice, psihice şi sociale. În situaţia de faţă, reclamanţii nu au făcut dovada unei astfel de atingeri aduse personalităţii lor. Prin inserarea clauzelor, nu se poate reţine că li s-a adus reclamanţilor vreo atingere a unui drept personal nepatrimonial.

În ce priveşte critica referitoare la motivarea tribunalului în sensul că, în ce priveşte clauzele cuprinse în art. 10.2 şi art. 13.1 ultima frază din Condiţiile generale, reclamanţii nu ar fi prezentat motivele pentru care le consideră abuzive, curtea a reţinut că, într-adevăr, aceştia au menţionat în cerere că aceste clauze sunt abuzive pentru argumentele prezentate în privinţa art. 6 lit. b) din Condiţiile Speciale, adică obiectul obligaţiei nu este determinat sau determinabil.

A apreciat la nivel teoretic că, pentru a reţine stipularea în contract a unui motiv pentru creşterea costurilor creditului, este necesară prezentarea unei situaţii clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte de la început că, dacă acea situaţie se va produce, costurile creditului vor creşte. Doar astfel opţiunea lui de a contracta este liberă, perfect conştientă şi cu reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat pentru ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat şi eficient pentru a conchide în sensul existenţei sau inexistenţei situaţiei care constituie motiv pentru creşterea sumelor percepute.

Instanţa de apel a considerat că motivele menţionate în art. 10.2 din contract nu îndeplinesc această condiţie, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar modalitatea de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.

Referitor la condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, curtea de apel a reţinut că este vorba, în primul rând, de un dezechilibru economic, fără a avea relevanţă dacă acesta a produs sau nu efecte asupra patrimoniului reclamanţilor şi că este obligatorie redactarea clară şi fără echivoc a clauzelor, astfel încât să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate pentru înţelegerea lor.

Curtea de apel a apreciat că în mod legal şi temeinic susţin apelanţii-reclamanţi că respectivele clauze prevăzute la art. 10.2 din Condiţiile Generale ale Convenţiei de credit au un caracter abuziv şi sunt lovite de nulitate absolută, întrucât fac parte dintr-un contract de adeziune, fiind prestabilite de bancă, fără a li se da posibilitatea de a putea modifica sau înlătura aceste clauze cuprinse în contractul standard.

Potrivit art. 13.1, la cererea împrumutatului, banca poate aproba modificarea clauzelor convenţiei. Orice modificare a clauzelor convenţiei se va efectua exclusiv în baza acordului părţilor, urmând a fi consemnată prin act adiţional. În cazul aprobării cererii de modificare, împrumutatul se obligă să achite, la data prevăzută în aprobare, comisionul aferent, stabilit de bancă.

Curtea de apel a constatat că teza finală a articolului menţionat, referitoare la comisionul aferent modificării clauzelor contractuale, la cererea împrumutatului, este abuzivă, întrucât este îndeplinită condiţia creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nu există o echivalenţă a prestaţiilor în ce priveşte inserarea acestei clauze, criteriile relei-credinţe şi ale dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor fiind întrunite pentru a se constata caracterul abuziv al acestei clauze.

În ce priveşte cererea privind constatarea nulităţii absolute pentru încălcarea art. 10 din Legea nr. 294/2004 sau anularea pentru dol sau violenţă morală a Contractului de achiziţionare pachet individual de produse şi servicii bancare şi a Contractului pentru prestarea serviciului VB DIRECT, introduse la Capătul "F" din acţiune, curtea de apel a reţinut că nici dolul şi nici violenţa morală invocate cu privire la încheierea Contractului de achiziţionare nu au fost dovedite de reclamanţi. Astfel, potrivit art. 960 C. civ. alin. (2) prevede că "dolul nu se presupune", cu alte cuvinte el trebuie dovedit.

În ce priveşte violenţa, reclamanţii nu au motivat cum s-a manifestat aceasta şi nici nu au dovedit întrunirea condiţiilor necesare pentru ca violenţa să fie viciu de consimţământ, în conformitate cu prevederile art. 953, art. 955- art. 958 C. civ.

Cu referire la art. 10 din Legea nr. 296/2004, s-a reţinut că acesta dispune în sensul că "Este interzisă condiţionarea vânzării către consumator a unui produs de cumpărarea unei cantităţi impuse sau de cumpărarea concomitentă a unui alt produs sau serviciu. De asemenea, este interzisă prestarea unui serviciu către consumator, condiţionată de prestarea altui serviciu sau de cumpărarea unui produs." Curtea de apel a reţinut că acest articol nu este aplicabil speţei, din moment ce convenţiile în privinţa cărora s-a invocat nerespectarea acestui articol au fost încheiate ulterior încheierii contractului de credit şi prin urmare nu se poate reţine temeiul de drept pretins de reclamanţi.

S-a mai reţinut că nici art. 13 din lege, invocat de apelanţi, nu este aplicabil în speţă, într-o acţiune pornită potrivit art. 14 din lege, ci se aplică proceselor privind constatarea contravenţiilor şi soluţionarea litigiilor în legătură cu acestea, la cererea organelor de control abilitate să efectueze verificări la sesizarea persoanelor prejudiciate prevăzute la art. 2 alin. (1) sau din oficiu în legătură cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi.

Cu privire la faptul că tribunalul nu a acordat cheltuielile de judecată în totalitate, conform art. 274 C. proc. civ., curtea a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 5931 din 30 septembrie 2013 s-a admis cererea de completare a dispozitivului formulată de reclamanţi şi s-a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 5252 din 28 iunie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/2012, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să le plătească reclamanţilor suma de 756,6 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie de la data pronunţării până la data plăţii şi dobânda legală aferentă sumei de 756,6 RON, calculată de la data pronunţării pană la data plăţii.

Prin încheierea pronunţată la 12 decembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de îndreptare a erorii materiale şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în sentinţa civilă nr. 5931 din 30 septembrie 2013, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să le plătească reclamanţilor suma de 897,6 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi nu de 756,6 RON, cum în mod eronat s-a menţionat în dispozitivul şi motivarea sentinţei civile nr. 5931 din 30 septembrie 2013.

Prin urmare, s-a reţinut că critica referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată nu se mai susţine, solicitarea reclamanţilor fiind soluţionată de prima instanţă prin procedura completării dispozitivului sentinţei apelate şi a îndreptării erorii materiale strecurate în sentinţa de completare, potrivit art. 281 C. proc. civ. şi art. 2812 C. proc. civ.

În ce priveşte critica referitoare la faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la clauza prevăzută de art. 81 lit. b) din Condiţiile generale, curtea a arătat că în contract nu există o asemenea numerotare a clauzelor, ci doar clauza prevăzută de art. 8.1 lit. b) din contract, referitoare la scadenţa anticipată de creditului, asupra căreia instanţa s-a pronunţat în sensul în care a apreciat că nu este abuzivă pentru considerentele reţinute în hotărâre.

Cu privire la cererea privind restituirea ratelor achitate în considerarea prevederilor art. 3 lit. a) din convenţia de credit, cerere formulată în cadrul concluziilor scrise, depuse ulterior amânării pronunţării deciziei şi care nu a făcut obiectul cererii de apel, curtea de apel a arătat că nu se poate pronunţa asupra acesteia, întrucât nu a făcut obiectul dezbaterii părţilor, în caz contrar s-ar aduce atingere principiilor dreptului la apărare şi al contradictorialităţii procesului civil, precum şi prevederilor art. 295 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel judecă cererea de apel în limitele stabilite de apelant prin memoriul de apel. De altfel, acest capăt de cerere este accesoriu capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al art. 3 lit. a) din convenţia de credit, respins de instanţa de fond şi menţinut de curtea de apel.

Prin decizia civilă nr. 660 din 23 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins ca neîntemeiată cererea de completare a deciziei civile nr. 245 din 15 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, formulată de apelanţii-reclamanţi A. şi B..

Pentru a pronunţa această decizie s-a motivat, în esenţă, că simpla referire a apelanţilor la motivarea instanţei, cu sublinierea din partea acestora că sunt persoane fizice şi nu juridice, nu înseamnă că cererea de apel a cuprins, în ce priveşte clauza omisă a fi analizată (art. 8.1 lit. e) din condiţiile generale ale convenţiei), motivele de fapt şi de drept pe care se intemeiază apelul cu referire la această clauză, în sensul art. 287 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. de la 1865, exigenţele articolului menţionat impunând arătarea în mod expres a criticilor, care nu pot fi subînţelese.

Efectul devolutiv al apelului este limitat prin regula tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce înseamnă că, expresie a principiului disponibilitătii, instanţa de apel realizează o judecată asupra fondului numai în limitele criticii formulate de apelant, adică judecă atât cât i s-a cerut.

Numai în cazul în care apelul nu se motivează (art. 292 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865) sau hotărârea este criticată sub toate aspectele, devoluţiunea este totală.

Pe de altă parte, curtea de apel a reţinut că procedura prevăzută de art. 281 indice 2 C. proc. civ. se aplică în cadrul judecăţii în primă instanţă, când instanţa trebuie să se pronunţe asupra cererilor principale, accesorii, conexe sau incidentale cu care a fost învestită. Cum eventuala omisiune a instanţei de apel de a analiza o parte din motivele de apel nu se încadreaza în reglementarea dispoziţiilor art. 281 indice 2 C. proc. civ., cererea apelantilor de completare a hotărârii în sensul analizării motivelor de apel pretins omise nu a fost primită.

Împotriva acestor decizii pronunţate în apel, în termen legal au declarat recurs toate părţile, cererile de recurs fiind înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 14 iulie 2014

Recursul reclamanţilor A. şi B. a fost declarat atât împotriva deciziei civile nr. 245 din 15 aprilie 2014, cât şi împotriva deciziei civile nr. 660 din 23 septembrie 2014, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Privitor la decizia civilă nr. 245 din 15 aprilie 2014, reclamanţii au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei, cu consecinţa admiterii acţiunii în totalitate, astfel cum a fost precizată şi completată la 26 ianuarie 2011 şi la 10 decembrie 2012, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reluând în mare măsură apărările din faţa instanţelor de fond şi de apel, reclamanţii au susţinut că au fost greşit interpretate clauzele contractului, fapt ce a dus la schimbarea înţelesului vădit neîndoielnic al acestora, că decizia a fost dată cu încălcarea şi greşita aplicare a legii, că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, iar hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Reclamanţii au declarat recurs şi împotriva deciziei nr. 660 din 23 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care s-a respins cererea acestora de completare a deciziei civile nr. 245 din 15 aprilie 2014.

Privitor la această decizie, reclamanţii au motivat că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii şi au solicitat modificarea în totalitate a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de completare a deciziei civile nr. 245 din 15 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, actualizate în raport de rata inflaţiei, la care să se adauge şi dobânda legală, calculată de la data efectuării acestor cheltuieli şi până la data plăţii efective.

Recursul pârâtei a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi s-a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului pârâtei şi respingerea apelului reclamanţilor, cu consecinţa respingerii acţiunii.

Pârâta a circumscris motivului invocat apărările formulate şi în faţa celorlalte instanţe.

Prin decizia civilă nr. 721din 04 martie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursurile declarate de părţi, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a apreciat, în ceea ce priveşte fondul criticilor formulate în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. de către ambele părţi, că acestea sunt în parte întemeiate.

Întrucât s-a solicitat anularea unor clauze contractuale aflate într-o strânsă legătură, dar şi pentru o judecată unitară în cauză, s-a precizat că nu vor fi formulate aprecieri în mod distinct pentru fiecare clauză în parte, ci s-au expus considerentele care au determinat pronunţarea soluţiei din recurs. În esenţă, instanţa supremă şi-a fundamentat decizia de casare pe următoarele considerente:

În primul rând, în cauză instanţa de apel nu a administrat probatorii pertinente, concludente şi utile cauzei pentru a se dovedi caracterul negociat al clauzelor, mai precis dacă reclamanţii au negociat sau nu cu societatea pârâtă elementele individuale consacrate în Condiţiile speciale, ca elemente esenţiale ale contractului. În plus, nu s-a probat avizarea de către Banca Naţională a României a condiţiilor generale de creditare.

În al doilea rând, s-a arătat că în cauză se impune efectuarea şi a altor probatorii, care nu se pot administra în calea de atac a recursului.

Din această perspectivă, s-a arătat că instanţa de apel s-a mărginit la a enunţa existenţa unui dezechilibru contractual în convenţia încheiată de reclamanţi cu pârâta, dezechilibru pe care însă nu l-a fundamentat, acesta reprezentând, sub aspectul dreptului comun, prejudiciul ca element al răspunderii civile delictuale. În lipsa unei cuantificări a prejudiciului, care să poată duce la concluzia unui dezechilibru contractual şi care nu se poate realiza decât pe baza unei expertize de specialitate, instanţa supremă a reţinut că nu se poate pronunţa o soluţie legală în cauză.

Pentru a putea caracteriza existenţa unui dezechilibru semnificativ între cele două părţi, cauzat de existenţa clauzelor analizate, s-a indicat că instanţa trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului.

Fiind un contract de credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziţia împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preţ. Preţul este format din dobândă şi din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziţie suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.

Prin urmare, s-a apreciat că instanţa trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanţii numesc dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestaţia pe care banca o primeşte pentru punerea la dispoziţia reclamanţilor a unor sume de bani pentru o perioadă de 30 de ani.

Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi şi obligaţii între care se face comparaţia, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele şi componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

În cadrul contractelor, această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabileşte echilibrul contractual, dar şi obligaţia de a pune de îndată la dispoziţia consumatorilor o sumă importantă - un împrumut în valoare de 100.000 euro ce urmează a fi achitat într-un termen de 30 de ani. De asemenea, s-a arătat că aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul şi dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, s-a arătat că ar trebui să lipsească ori să fie extrem de redusă contraprestaţia pentru dreptul corelativ al uneia dintre părţi. În situaţia dedusă judecăţii, reclamanţii invocă tocmai lipsa unei obligaţii/prestaţii corelative a băncii faţă de obligaţiile acestora de a achita comisionul de risc, astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părţi.

Dezechilibrul trebuie să fie analizat întotdeauna in rem. Legea face referire la un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă.

Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit şi a solidităţii garanţiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanţei principale. Riscul de credit se află totodată în strânsă corelaţie cu riscul de diminuare a valorii creanţelor, riscul contrapartidei, riscul de poziţie, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputaţional şi riscul operaţional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispoziţiile art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

Având în vedere că aceste dispoziţii, care reglementează activitatea bancară, impun practic gestionarea acestor riscuri, gestionarea se regăseşte ulterior în preţul creditului. Pentru administrarea tuturor acestor categorii de risc, banca percepe un comision de risc, iar în activitatea bancară administrarea riscului este vitală, astfel că acest efort suplimentar depus de creditor prin departamentele sale a făcut ca el să se regăsească într-un cost transparent şi asumat de către consumator sub forma comisionului de risc.

În al treilea rând, s-a indicat, faţă de domeniul strict specializat - riscul în contractele bancare - în care nu există experţi autorizaţi, ca judecătorul să solicite punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti, conform art. 201 alin. (3) C. proc. civ.

S-a dat indicaţia pentru instanţa de apel de a cerceta în fond după casare conţinutul clauzelor a căror anulare se solicită şi din perspectiva caracterului transparent, mai precis dacă ele sunt clare, fără echivoc, pentru înţelegerea lor să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate.

Totodată, s-a dat indicaţia ca instanţa de apel să aibă în vedere în fond după casare şi dispoziţiile art. 7207 C. proc. civ. referitoare la soluţionarea procesului, în tot sau în parte, prin înţelegerea părţilor, iar în cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar părţile o acceptă, acestea să se prezinte la mediator.

Cât priveşte criticile aduse deciziei nr. 660 din 23 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a apreciat că acestea sunt fondate şi, ca efect al casării deciziei principale, a fost admis şi acest recurs.

În motivare se arată că din considerentele deciziei rezultă că instanţa de apel face o confuzie între pretenţiile deduse judecăţii prin cererea de apel şi motivele de fapt şi de drept ale cererii de apel, omiţând că limitele cererii de apel, în sensul sintagmei folosite de art. 295 alin. (1) C. proc. civ., se stabilesc nu doar prin raportare la motivele cererii de apel, ci şi prin luarea în considerare a pretenţiilor deduse judecăţii de către apelanţi prin cererea de apel pe care au formulat-o.

S-a reliefat necesitatea verificării şi a pretenţiilor deduse judecăţii de către apelanţi, în apel, pentru a stabili cu exactitate limitele devoluţiunii cauzei în calea ordinară de atac - tantum devolutum quantum apellatum, devoluţiunea urmând să opereze cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv.

În speţă, s-a constatat că prin cererea de apel nu s-a cerut ca acţiunea să fie admisă în parte, ci dimpotrivă, s-a solicitat în mod expres instanţei de apel să admită apelul şi să schimbe în parte sentinţa apelată, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii, astfel cum a fost ea precizată şi completată, inclusiv a capătului de cerere accesoriu de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate la Judecătoria Sectorului II Bucureşti şi la Tribunalul Bucureşti. Formulând în mod expres această solicitare instanţei de apel, rezultă că apelul a devoluat cauza în totalitate, nu doar în parte, cum eronat s-a reţinut în decizia recurată. În consecinţă, instanţa de apel trebuia să se pronunţe şi cu privire la următoarele capete de cerere:

1. capătul de cerere accesoriu prin care a cerut la pagina 4 din acţiune repunerea în situaţia anterioară ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor de la pct. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei intitulată "Comision de risc" (în totalitate) şi de la pct. 3.5 din Condiţiile Generale ale Convenţiei intitulată "Comisionul de risc" (în totalitate), cu consecinţa obligării pârâtei să restituie la zi reclamanţilor comisioanele de risc achitate lunar începând cu plata primei rate, recte 13 iunie 2008, la care se adaugă dobânda legală (daune-interese moratorii) calculată separat pentru fiecare lună de la momentul achitării acestora şi până la data restituirii efective;

2. capetele de cerere prin care a solicitat la paginile 1, 3 şi 8 din cererea de chemare în judecată constatarea că sunt abuzive clauza din condiţiile speciale ale convenţiei de la pct. 11 lit. prin care împrumutatul se obligă să vireze/ruleze lunar salariul sau venitul său net în contul deschis la C.. În cazul nerespectării acestei obligaţii, banca va percepe pe baza istoricului de rambursare al clientului un comision de penalizare în condiţiile şi în conformitate cu prevederile pct. 5 lit. g) din prezentele condiţii speciale şi clauza de la pct. 5 lit. g) din C.S.C. intitulată "Comision de penalizare pentru neîndeplinirea obligaţiei de rulaj" (în totalitate), respectiv anularea (desfiinţarea) acestor 2 clauze care vor fi constatate de către instanţă ca fiind abuzive. Motivele pentru care reclamanţii au considerat că cele două clauze sunt abuzive sunt arătate în mod expres la pagina 8 din acţiune;

3. capătul de cerere prin care s-a solicitat la paginile 1, 3 şi 8 din cererea de chemare în judecată constatarea că este abuzivă clauza de la pct. 6 lit. b) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei, fraza "La scadenţa finală împrumutatul va achita şi eventualele sume datorate ca urmare a ajustării dobânzii în condiţiile pct. 3.d, respectiv anularea (desfiinţarea) acestei clauze care va fi constatată de către instanţă ca fiind abuzivă. Motivele pentru care s-a considerat că această clauză este abuzivă sunt arătate în mod expres la pagina 8 din acţiune;

4. capătul de cerere prin care s-a solicitat la paginile 2, 3 şi 9 din cererea de chemare în judecată constatarea că este abuzivă clauza de la pct. 8.1 lit. e) din Condiţiile Generale ale Convenţiei, respectiv anularea (desfiinţarea) acestei clauze care va fi constatată de către instanţă ca fiind abuzivă. Motivele pentru care s-a considerat că această clauză este abuzivă sunt arătate în mod expres la pagina 9 din acţiune;

5. capătul de cerere subsidiar prin care s-a solicitat la pagina 5 şi 4 din cererea de chemare în judecată "Constatarea că aceste 2 contracte - Contractul de achiziţionare pachet individual de produse şi servicii bancare şi Contractul pentru prestarea serviciului "VB DIRECT", încheiate ulterior cu banca în anul 2008, au încetat să-şi mai producă efectele juridice începând cu 30 noiembrie 2009, o dată cu rezilierea lor unilaterală de către reclamanţi exprimată prin Convocarea la Conciliere, cu consecinţa stingerii obligaţiei acestora de a mai plăti în viitor lunar pârâtei cei 28 de euro şi a obligării pârâtei să restituie reclamanţilor preţul plătit lunar de aceştia - 28 euro - în perioada 1 decembrie 2009 - 31 ianuarie 2010 - pentru Gold Fidefity Package, la care se va adăuga dobânda legală (daune-interese moratorii) care se va calcula separat pentru fiecare plată lunară de la momentul achitării acesteia şi până la data restituirii efective.

S-a mai constatat că instanţa de apel nu a avut în vedere cele două momente procesuale distincte, şi anume: judecarea apelului şi rejudecarea cauzei în fond după admiterea apelului şi a reţinut că art. 2812 C. proc. civ. nu se aplică în cazul cererii de completare, motivat de faptul că eventuala omisiune a instanţei de apel de a analiza o parte din motivele de apel nu se încadrează în dispoziţiile acestui articol.

S-a reţinut că reclamanţii nu au solicitat prin cererea de completare formulată la 9 iulie 2014 ca instanţa de apel să se pronunţe cu privire la unele motive de apel pe care le-au invocat în cererea de apel, ci au solicitat ca această instanţă să se pronunţe cu privire la toate capetele de cerere pe care le-au formulat prin cererea de chemare în judecată, având în vedere faptul că apelul lor a fost admis şi, ca urmare a rejudecării cauzei (cererii de chemare în judecată) în apel, sentinţa apelată a fost schimbată.

Motivele de apel nu se confundă cu capetele de cerere din acţiune şi, în consecinţă, contrar celor reţinute în decizia recurată, dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ. sunt aplicabile cererii reclamanţilor.

S-a mai relevat în decizia de casare că instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile imperative ale art. 292 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că "în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului nu cuprinde motive noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă". Aceste dispoziţii au fost invocate în mod expres de către reclamanţi ca temei de drept în motivarea cererii de completare şi obligă instanţa de apel să se pronunţe în fond asupra capetelor de cerere deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea de apel, subînţelegându-se doar în ipoteza în care admite apelul, chiar dacă cererea de apel nu a fost motivată cu privire la toate capetele de cerere deduse judecăţii prin cererea de apel. Curtea de apel a reţinut în mod greşit că art. 292 alin. (2) C. proc. civ. se aplică numai în cazul în care apelul nu a fost motivat deloc (penultimul alineat de la pagina 4 din decizia recurată).

În concluzie, pentru toate considerentele reţinute, conform art. 314-315 C. proc. civ. au fost admise toate recursurile, deciziile recurate au fost casate, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Dosarul a fost restituit Curţii de Apel Bucureşti la data de 07 august 2015, fiind înregistrat pe rolul secţiei a VI-a Civilă sub nr. x/2013*.

În rejudecarea apelului nu au fost administrate probe noi.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reliefat că la termenul la care a fost discutat probatoriul apelanţii-reclamanţi au dovedit modificarea situaţiei de fapt avută în vedere la momentul soluţionării recursului şi prin care s-a indicat necesitatea solicitării opiniei unui specialist pentru determinarea riscului în cazul unor contracte de credit bancar. A fost prezentat un înscris emanând chiar de la apelanta-pârâtă, din care rezultă că sumele achitate cu titlu de comision de risc au fost restituite împrumutaţilor, apărătorul apelantei-pârâte arătând că aceasta este politica de marketing pe care noul acţionariat al băncii a înţeles să o adopte. În plus, apelanţii-reclamanţi au invocat caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de risc din alte perspective, nu ca urmare a faptului că banca nu ar suporta un risc în cazul acordării unui împrumut pe termen lung. Existenţa riscului bancar în cazul creditelor acordate pe termen lung nu este contestată, ci s-a contestat modul în care a fost reglementat comisionul de risc, din punctul de vedere al clarităţii redactării clauzei.

Prin decizia civilă nr. 2151 A din 18 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 5252 din 28 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu apelanţii-reclamanţi A. şi B..

S-a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 5252 din 28 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă C. S.A.

S-a schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul că:

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5 lit. a) şi lit. g) şi art. 11 din Condiţiile Speciale, art. 3.5, art. 10.2 şi art. 13.1 teza finală din Condiţiile Generale al Convenţiei de credit aferente contractului de credit nr. x din 28 mai 2008.

S-a respins solicitarea reclamanţilor de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de risc ca rămasă fără obiect.

S-a dispus obligarea apelantei-pârâte la plata dobânzii legale aferente sumelor achitate cu titlu de comision de risc de la data plăţii fiecărei sume şi până la data de 18 septembrie 2015.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.2.1 teza finală din Convenţia de achiziţionare pachet individual de produse şi servicii bancare.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

S-a admis în parte cererea apelanţilor-reclamanţi de obligare a apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată şi s-a dispus obligarea apelantei-pârâte la plata sumei de 678,59 RON.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut în rejudecare următoarele considerente:

Între apelanţii-reclamanţii A. şi B., în calitate de împrumutaţi şi apelanta-pârâtă C. S.A. s-a încheiat la 28 mai 2008 contractul de credit nr. x, prin care pârâta a acordat apelanţilor un împrumut în cuantum de 100.000 euro cu o perioadă de rambursare de 360 luni de la data încheierii convenţiei.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi precizată în faţa tribunalului, reclamanţii au solicitat constatarea caracterului abuziv al mai multor clauze din contractul de credit, clauze pe care instanţa de apel le-a redat în partea introductivă a considerentelor pentru o mai bună administrare a actului de justiţie, în lumina indicaţiilor din decizia de casare, de a se ţine seama de cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, astfel cum aceasta a fost precizată, chiar dacă anumite solicitări nu au fost criticate prin cererea de apel, pentru a nu se crea o situaţie mai grea apelantului care a formulat în mod expres motive de apel doar cu privire la unele soluţii din dispozitivul hotărârii apelate.

Curtea de apel a reţinut că, dintre toate clauzele contestate de apelanţii-reclamanţi, tribunalul a apreciat ca fiind abuzive clauzele cuprinse la art. 7 lit. b) din condiţiile speciale, art. 4.2 din condiţiile generale ale contractului de credit şi art. 8.1 lit. a) liniuţele 2 şi 3, lit. c) şi d) din condiţiile generale aferente contractului de credit. De asemenea, a constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 7 lit. b) din condiţiile speciale, numai în ceea ce priveşte obligaţia de a încheia poliţa de asigurare cu o societate de asigurări parteneră C./agreată de bancă, art. 4.2 din condiţiile generale ale contractului de credit şi art. 8.1 lit. a) liniuţele 2 şi 3, lit. c) şi d) din condiţiile generale aferente contractului de credit.

Această soluţie a fost criticată de apelanta-pârâtă C. motivat, în esenţă, de faptul că prevederile contractuale anulate au fost negociate, nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor şi se referă la preţul datorat pentru prestarea serviciilor, preţ ale cărui elemente sunt clar definite şi uşor inteligibile.

Analizând apelul declarat de C., curtea de apel a constatat că se impune a se stabili, în prealabil, dacă prevederile contractuale, apreciate de tribunal ca fi nule, fac parte din obiectul principal al contractului ori vizează servicii conexe obligaţiei principale, pentru a se clarifica prevederile legale aplicabile. Se arată că, în concret, se impune a se stabili dacă se analizează caracterul abuziv al respectivelor clauze prin raportare la prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 sau prin raportare la prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Sub acest aspect se reţine că, potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil".

Această prevedere a fost transpusă în dreptul intern prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, astfel că, o dată constatată încadrarea unei anumite clauze în cadrul obiectului principal al contractului, sunt excluse de la analiză condiţiile prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Ţinând seama de statuările C.J.U.E. din cauza Kasler, dar şi din cauza Matei, prin care se aduc explicaţii suplimentare referitoare la comisioane ori la prevederile care pot fi incluse în noţiunea de "obiect principal al contractului", s-a apreciat că prevederile contractuale declarate nule de tribunal nu fac parte din obiectul principal al contractului. În continuare, s-a verificat dacă la inserarea respectivelor clauze s-au respectat prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Referitor la condiţia negocierii, în acord cu soluţia pronunţată de tribunal, curtea de apel a reţinut că negocierea presupune ocazia oferită destinatarului de a influenţa efectiv conţinutul şi numărul clauzelor. Apelanta-pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din iniţiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că aceasta din urmă a avut şi alte opţiuni decât pe cea de a adera în integralitate la clauza prestabilită sau de a o refuza tot în integralitate. Deşi prin răspunsul formulat la interogatoriu apelanţii-reclamanţi au declarat că anterior încheierii convenţiei de credit au studiat şi ofertele altor bănci, acest aspect nu este natură să dovedească caracterul negociat al contractului.

Opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul său abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este faptul că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, el este nevoit să accepte în bloc condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

În cazul contractului încheiat între părţile cauzei, în mod corect s-a constatat că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către bancă, în condiţiile generale de finanţare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidenţa prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Faptul că debitorii au acceptat clauzele contractului prin semnare nu înseamnă că nu se poate aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze. Soluţia contrară ar lipsi de control efectiv actele juridice încheiate cu comercianţii, întrucât legitimitatea procesuală este recunoscută doar părţilor contractante, un consumator neputând ataca în justiţie decât un act la încheierea căruia a luat parte.

S-a motivat că o astfel de interpretare contravine şi jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, care a stabilit, în cauza Murciano Quintero, că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva 93/13/CE presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv. Curtea a statuat că:

"În ce priveşte problema dacă o instanţă învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecţie introdus prin directivă porneşte de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora".

Împrejurarea că debitorul are studii superioare sau cunoştinţe de specialitate juridică sau chiar economică nu constituie, în sine, un motiv pentru a considera că nu are calitatea de consumator şi ar fi lipsit de protecţia instituită de Legea nr. 193/2000, din moment ce acesta a acţionat în afara activităţii sale profesionale (pârâta nu a invocat şi dovedit contrariul), respectându-se prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Iar faptul că, în concret, consumatorul a putut înţelege conţinutul clauzelor contractului, dată fiind profesia sa, nu poate determina lipsa de incidenţă a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Nici susţinerea potrivit căreia nu există nicio prevedere în normele interne ale băncii care să interzică clienţilor să facă contrapropuneri nu este de natură să facă dovada caracterului negociat al contractului, atât timp cât apelanta-pârâtă nu a prezentat dovezi concrete din care să rezulte că anumite clauze contractuale au fost schimbate la solicitarea clientului.

În concluzie, în acord cu susţinerea apelanţilor-reclamanţi, curtea de apel a reţinut lipsa caracterul negociat al clauzelor constatate de tribunal ca fiind abuzive.

Totodată, curtea de apel a reţinut că respectivele clauze sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, prevederea cuprinsă în art. 7.1 lit. b) din condiţiile speciale şi art. 7.1 lit. d) din condiţiile generale de creditare impunea împrumutatului să încheie un contract de asigurare cu o societate de asigurare agreată de bancă. Or, în acest caz, după cum în mod judicios a constatat şi tribunalul, împrumutaţii au fost împiedicaţi să opteze pentru o ofertă mai avantajoasă pe piaţa asigurărilor.

Curtea de apel nu a negat dreptul băncii de a beneficia de o poliţă de asigurare încheiată cu un asigurator serios, însă a reţinut că aceasta nu a oferit împrumutaţilor dreptul de opta între mai multe societăţi de asigurare (chiar selectate în prealabil de bancă) ori de a cunoaşte, de la momentul încheierii contractului, care este asiguratorul agreat şi care sunt costurile asigurărilor practicate de acesta.

În ceea ce priveşte clauza cuprinsă la art. 4.2 din condiţiile generale ale convenţiei de credit, s-a constatat că prin această clauză, în esenţă, apelanta - pârâtă şi-a rezervat dreptul de a modifica, unilateral, moneda în care este acordat creditul în cazul intervenirii unor variaţii ale cursului.

Şi în acest caz se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care banca modifică unilateral un element important al contractului - moneda - aspect ce contravine prevederilor art. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000.

După cum în mod corect a constatat şi tribunalul, prin conversia în RON a creditului se poate ajunge la o majorare a costurilor contractului, în funcţie de dobândă şi de comisioanele practicate de bancă la creditele în RON la momentul conversiei. În condiţiile în care reclamanţii şi-au asumat obligaţia de a achita ratele în euro, înseamnă că acest mod de rambursare corespunde nevoilor şi dorinţelor lor, iar o modificare unilaterală a monedei creditului este de natură să provoace un dezechilibru între drepturile părţilor.

Referitor la clauzele cuprinse la art. 8.1 lit. a) liniuţele 2 şi 3 şi art. 8.1 lit. c) şi lit. d), în) acord cu tribunalul curtea de apel a constatat că includerea unor expresii precum "apariţia unei situaţii neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să îşi îndeplinească obligaţiile" ori "apariţia unei situaţii neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător" creează o situaţie defavorabilă consumatorului, care este suspus riscului declarării scadenţei anticipate în situaţii neclare, lăsate la aprecierea discreţionară a băncii.

De asemenea, nu au fost considerate drept clauze conforme cu drepturile conferite consumatorului prevederile care permit băncii să declare scadenţa anticipată pentru nerespectarea de către împrumutat a unor clauze din alte convenţii încheiate cu banca sau chiar cu alte societăţi financiare/de credit.

Nu s-a admis totuşi că respectivele clauze reiau prevederile cuprinse în art. 1025 C. civ., în art. 263 şi art. 382 C. proc. civ., deoarece prevederile referitoare la condiţia suspensivă, la acordarea termenului de graţie ori decăderea din acest termen nu au nicio legătură cu îndeplinirea obligaţiilor rezultate dintr-un contract de credit.

În consecinţă, faţă de cele arătate mai sus, cu observarea prevederilor art. 296 C. proc. civ., curtea de apel a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C. S.A.

Asupra apelului declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., curtea de apel a apreciat a fi nefondată critica relativă la nemotivarea hotărârii tribunalului.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, însă atrage atenţia asupra faptului că, deşi judecătorul este obligat să motiveze soluţia asupra fiecărui capăt de cerere, acesta nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea respectivelor capete de cerere.

Susţinerile apelanţilor-reclamanţi în sensul că tribunalul nu a ţinut seama de temeiul de drept substanţial invocat prin cererea precizatoare, respectiv art. 95, art. 35, art. 36 şi art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma de la 11 iunie 2010 şi de considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1656/2010 nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

S-a arătat că, din simpla lectură a sentinţei civile apelate, rezultă analiza tuturor clauzelor contestate de către reclamanţi. În motivarea sentinţei, judecătorul a menţionat aspectele pe care le-a apreciat relevante, iar o motivare sintetică ori întemeiată pe alte dispoziţii legale decât cele pe care reclamanţi le apreciază favorabile nu echivalează cu lipsa motivării.

Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 C.E.D.O., impune instanţei obligaţia să examineze cauza sub toate aspectele, însă nu îl obligă pe judecător să răspundă tuturor argumentelor aduse de părţi, atât timp cât din considerentele hotărârii rezultă cu claritate motivele pentru care anumite cereri au fost apreciate ca a fi nefondate.

Curtea de apel a constatat că poate exercita controlul de legalitate şi temeinicie asupra soluţiei, motiv pentru care nu au fost reţinute prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., invocate de apelanţii-reclamanţi pentru a se dispune anularea hotărârii primei instanţe.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la soluţia pronunţată de tribunal asupra clauzelor contestate din Convenţia de credit nr. x din 28 mai 2008, curtea de apel a reţinut pe deplin aplicabile considerentele referitoare la lipsa negocierii la momentul încheierii convenţiei, astfel cum au fost arătate în analiza apelului declarat de apelanta-pârâtă C..

În ceea ce priveşte clauzele referitoare la dobândă, s-a constatat că art. 3 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit stabilesc rata dobânzii curente, iar art. 3 lit. d). reglementează condiţiile în care se poate revizui dobânda curentă.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată şi precizată, apelanţii-reclamanţi au solicitat, în principal, stabilirea unui mod transparent de calcul al dobânzii, prin raportare la EURIBOR (în cazul clauzei de la art. 3 lit. a) şi impunerea unei obligaţii pentru bancă de a modifica rata dobânzii şi atunci când apar schimbări semnificative în sensul descrescător, adică în favoarea clientului (în cazul clauzei de la art. 3 lit. d).

S-a conchis că apelanţii-reclamanţi au solicitat intervenţia instanţei pentru a modifica anumite clauze contractuale şi s-a apreciat că o asemenea solicitare a fost respinsă în mod corect de tribunal

În acest sens, s-a evidenţiat faptul că nici reglementarea specială - Legea nr. 193/2000 şi Directiva 93/13/CEE şi nici reglementarea de drept comun - C. civ. de la 1864 nu permite intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte şi nu să îi modifice conţinutul.

Legea nr. 287/2009 privind C. civ. nu este aplicabilă contractului dedus judecăţii, care cade sub incidenţa C. civ. de la 1864, conform principiului tempus regit actum, dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 287/2009 şi dispoziţiilor art. 3-6 din Legea nr. 71/2011.

Curtea de apel a subliniat că imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica C.J.U.E., sens în care a fost evocată hotărârea pronunţată în cauza C-618/10 Banco Espanol de Crédito S.A.. Singura derogare admisă de Curte este acea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv - hotărârea pronunţată în cauza C-26/13 Árpád Kásler. Se arată că o astfel de dispoziţie supletivă nu există în dreptul român aplicabil raporturilor deduse judecăţii în materia nulităţii, ceea ce face imposibilă intervenţia judecătorului în contract în sensul solicitat de reclamanţi.

În ceea ce priveşte solicitarea subsidiară de obligare a pârâtei la modificarea contractului în sensul indicat de apelanţii-reclamanţi prin cererea principală, curtea a constatat că se impune a se verifica dacă sau în ce măsură cele două clauze contestate sunt clauze abuzive prin prisma Legii nr. 193/2000.

În aceste sens, având în vedere şi statuările C.J.U.E. din cauza Kasler, precum şi cele din cauza Matei, curtea de apel a apreciat că prevederile referitoare la dobândă intră în "obiectul principal al contractului", urmând a fi analizate în raport de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Se reţine în acest sens că nivelul dobânzii, formula de calcul, precum şi posibilitatea de revizuire/modificare a dobânzii au fost considerate ca fiind esenţiale de către părţi la încheierea contractului, astfel încât fac parte din obiectul principal al acestuia. În consecinţă, se impune a se analiza dacă aceste clauze au fost exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

În acord cu soluţia pronunţată de tribunal, curtea de apel a reţinut că atât prevederea de la art. 3 lit. a), cât) şi prevederea de la art. 3 lit. d) sunt redactate în mod clar, într-un limbaj uşor inteligibil. De asemenea, condiţiile generale ale convenţiei definesc noţiunile de dobândă de referinţă VBR pentru creditele garantate cu ipotecă şi "schimbări semnificative".

În ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a revizui/modifica nivelul dobânzii, s-a constatat că în mod corect tribunalul a făcut trimitere la prevederile art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, care permit modificarea dobânzii dacă există o motivaţie întemeiată, atât timp cât în contract a fost corect definită sintagma "schimbări semnificative".

Modificările pe care le solicită apelanţii-reclamanţi pleacă de la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, însă la momentul încheierii contractului (2008) legislaţia internă nu prevedea vreo obligaţie în sarcina furnizorilor de servicii financiare de a determina cuantumul dobânzii practicate printr-o formulă de calcul, care să includă şi o marjă fixă. Această obligaţie a fost introdusă ulterior, prin O.U.G. nr. 50/2010, însă acest act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2010, nu a fost aplicabil şi contractelor în curs în ceea ce priveşte formula de calcul a dobânzii.

De asemenea, instanţa de apel a motivat că nu poate prelua o parte din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1650/2010 pentru a constata caracterul abuziv al unor clauze, prin raportare la o lege care nu era în vigoare la data încheierii contractului şi nici pentru a sancţiona atitudinea apelantei-pârâte.

Totodată, faţă de prevederile clare ale art. b 3 lit. a) şi lit. d) şi ale) definiţiilor date noţiunilor de "dobândă de referinţă VBR pentru creditele garantate cu ipotecă" şi "schimbări semnificative", nu au fost primite susţinerile apelanţilor-reclamanţi în sensul că obiectul raportului juridic născut din această clauză contractuală nu este determinat şi nici determinabil univoc, întrucât nu este prevăzută formula după care se calculează variaţia dobânzii în ambele ipoteze - reducere sau majorare.

În concluzie, reţinând că instanţa nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor materializat în convenţia de credit, că în speţă nu este incidentă O.U.G. nr. 50/2010, întrucât contractul a fost încheiat anterior intrării în vigoare acestui act normativ, care nu cuprinde dispoziţii derogatorii de la principiul neretroactivităţii legii civile noi, respectiv nu sunt incidente prevederile art. 95 din ordonanţă, precum şi faptul că prevederile contractuale relative la dobândă respectă criteriile impuse de Legea nr. 193/2000, curtea de apel a înlăturat criticile formulate de apelanţii-reclamanţi relativ la modul în care a fost soluţionat acest capăt de cerere.

Ca o consecinţă a infirmării caracterului abuziv al prevederilor art. 3 lit. a) şi lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit şi al noţiunilor "dobândă de referinţă VBR pentru creditele garantate cu ipotecă" şi "schimbări semnificative" (a căror modificare parţială se dorea), instanţa de apel a reţinut că în mod corect s-a apreciat ca fiind legală prevederea contractuală de la art. 6 lit. b) din condiţiile speciale, prevedere indisolubil legată de prevederile de la art. 3.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 4 lit. a) din condiţiile speciale, s-a constatat că această prevedere reglementează comisionul de penalizare, care se aplică în cazul în care obligaţiile contractuale nu sunt respectate la scadenţă. Deşi apelanţii-reclamanţi nu au criticat prin cererea de apel soluţia tribunalului cu privire la acest capăt de cerere, curtea de apel l-a analizat, pe baza aspectelor invocate prin cererea de chemare în judecată, în lumina considerentelor deciziei de casare.

S-a constatat că, în dovedirea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4 lit. a) din condiţiile speciale, reclamanţii au invocat caracterul disproporţionat al penalizării în cazul întârzierii la plată, precum şi faptul că nu există o sancţiune corelativă şi în cazul în care banca nu îşi execută propriile obligaţii.

În consens cu soluţia pronunţată de tribunal, curtea de apel a constatat că prevederea criticată reprezintă în fapt o evaluare convenţională a prejudiciului suferit de bancă în cazul în care apelanţii-reclamanţi nu îşi achită obligaţiile de plată la scadenţă.

Faptul că prin contract, în caz de neachitare la termen a obligaţiilor, apelanţii pot plăti un comision de penalizare sau o dobândă penalizatoare nu atrage de plano constatarea unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor. De asemenea, faptul că în contract nu este prevăzut un comision de penalizare şi în ipoteza în care banca nu îşi îndeplineşte obligaţiile se justifică prin faptul că acest comision se aplică numai în situaţia în care împrumutaţii nu achită la scadentă ratele, nu şi în situaţia neîndeplinirii altor obligaţii. De altfel, acest comision este un procent din suma datorată. Cum banca nu are obligaţia de a achita reclamanţilor succesiv sume de bani, este firesc să nu fie stipulat un asemenea comision de penalizare în sarcina băncii. Obligaţia bănească a băncii constă în punerea la dispoziţia împrumutatului a sumei de bani, iar această obligaţie se execută imediat după încheierea contractului, banca nemaiavând alte obligaţii pecuniare ulterioare, în raport de care să se prevadă o dobândă sau un comision penalizator.

În linia trasată de soluţia tribunalului, s-a mai reţinut şi că Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori permite inserarea în contractele de credit a dobânzii penalizatoare.

În ceea ce priveşte comisionul de risc reglementat de art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei şi art. 3.5 din condiţiile generale ale convenţiei, s-a constatat că, potrivit contractului, comisionul de risc este de 0,05%, aplicat lunar la soldul creditului, plătibil lunar, pe toată perioada de derulare a convenţiei, fiind plătit pentru punerea la dispoziţie a creditului.

Suma lunară datorată de către apelanţii-reclamanţi cu titlu de comision de risc este evidenţiată în cuprinsul planului de rambursare a creditului emis de către apelanta-pârâtă, comisionul a fost achitat de către împrumutaţi, însă, potrivit dovezilor prezentate de apelantul-reclamant A., la rejudecarea apelului, la 18 septembrie 2015 C. a restituit sumele încasate cu titlu de comision de risc/administrare.

Analizând caracterul abuziv al clauzelor ce prevăd comisionul de risc, curtea de apel a reţinut că, deşi apelanţii-reclamanţii au cunoscut cuantumul comisionului de risc la momentul încheierii contractului, pe de o parte aceştia nu au avut nici o posibilitate de a modifica sau exclude această clauză din contract, iar pe de altă parte riscul acoperit prin perceperea acestui comision nu este definit, nici explicat în cuprinsul convenţiei de credit, art. 3.5 din convenţie menţionând doar că acest comision este perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului.

Din modul de redactare a clauzei rezultă că împrumutatul nu are posibilitatea să verifice dacă riscul s-a produs, care este natura acestui risc, dacă suma solicitată cu acest titlu este necesară şi proporţională cu riscul acoperit şi dacă acest pretins risc nu putea fi acoperit prin celelalte sume plătite de consumatori cu titlu de dobândă, de comisioane sau prin garanţiile aduse.

Natura acestui comision a condus la concluzia că perceperea sa reprezintă doar o formă mascată de a încasa o dobândă mai mare decât cea denumită ca atare. Dacă scopul comisionului ar fi fost, într-adevăr, acoperirea riscurilor, ar fi trebuit să se prevadă restituirea sumelor în discuţie în situaţia în care la sfârşitul perioadei contractuale s-ar constata că toate obligaţiile consumatorului au fost îndeplinite.

Totodată, curtea de apel a considerat relevantă şi poziţia apelantei-pârâte care, anterior finalizării definitive a litigiului de faţă, a înţeles să ramburseze reclamanţilor sumele achitate cu titlu de comision de risc/administrare.

Cu privire la modul de soluţionare a acestui capăt de cerere, curtea de apel a apreciat apelul reclamanţilor ca fiind fondat şi a schimbat soluţia tribunalului în sensul constatării caracterului abuziv al clauzelor care reglementează comisionul de risc.

În ceea ce priveşte solicitarea apelanţilor-reclamanţi de obligare a băncii să restituie sumele achitate cu titlu de comision de risc, faţă de înscrisul depus la dosar la termenul de judecată de la 09 decembrie 2015, din care rezultă restituirea sumelor solicitate de către bancă, curtea de apel a respins această cerere ca rămasă fără obiect.

În ceea ce priveşte solicitarea apelanţilor-reclamanţi de obligare a apelantei-pârâte la plata dobânzii legale aferente sumelor achitate cu titlu de comision de risc, s-a reţinut că, în această situaţie, temeiul acordării dobânzii nu este reprezentat de neîndeplinirea la termen a unei obligaţii asumate de bancă. Introducerea unor clauze abuzive în contractele de credit încheiate cu consumatorii atrage răspunderea băncii pe temei delictual şi nu contractual.

În atare condiţii, s-a reţinut că apelanta-pârâtă este de drept în întârziere de la data la care a încasat sumele achitate de reclamanţi cu titlu de comision de risc, motiv pentru care banca a fost obligată să plătească dobânda legală aferentă acestor sume până la 18 septembrie 2015 (data restituirii).

În ceea ce priveşte clauza prevăzută de art. 11 lit. a) din condiţiile speciale şi art. 5 lit. g) din aceleaşi condiţii, s-a constatat că apelantul-reclamant A. şi-a asumat obligaţia de a vira/rula lunar salariul sau venitul său net, în contul deschis la C. S.A., sub sancţiunea aplicării unui comision de penalizare.

Curtea de apel, prin prisma prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, a apreciat că şi aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, s-a motivat că din cuprinsul contractului nu rezultă că apelantul - reclamant ar avea anumite beneficii (comisioane reduse) în cazul în care îşi virează/rulează salariul printr-un cont deschis la C. S.A. Dimpotrivă, libertatea de alegere a furnizorului de servicii bancare i-a fost îngrădită apelantului-reclamant, care în mod întemeiat a susţinut că angajatorul său are încheiate contracte mai avantajoase cu alte bănci, contracte de care nu poate beneficia.

S-a motivat că, prin impunerea acestei obligaţii, singura parte care obţine beneficii este apelanta-pârâtă, iar în caz de nerespectare a obligaţiei prevăzute la art. 11 lit. a), apelantul-reclamant este obligat să suporte un comision de penalizare. Curtea de apel a apreciat că între drepturile părţilor există un dezechilibru semnificativ, motiv pentru care a schimbat soluţia tribunalului sub acest aspect şi a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 11 lit. a) şi art. 5 lit. g) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit.

În ceea ce priveşte clauza cuprinsă la art. 3.12 din condiţiile generale ale convenţiei de credit, clauză ce reglementează comisionul de rezervă minimă obligatorie, curtea de apel a constatat că prin cererea de apel apelanţii-reclamanţi au invocat că statuările tribunalului cu privire la acest comision depăşesc limitele învestirii. Se arată că din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că apelanţii-reclamanţi au solicitat în mod expres anularea acestui comision (lit. C) pct. 8 din cererea de chemare în judecată adresată Judecătoriei Sectorului II Bucureşti), dar nu au indicat motivele pentru care au considerat că această clauză este abuzivă, aşa cum în mod corect a constatat tribunalul.

În atare condiţii, curtea de apel a reţinut că apelanţii-reclamanţi sunt în eroare cu privire la ceea ce au solicitat instanţei, după cum sunt în eroare şi cu privire la conţinutul contractului lor, deoarece acesta prevede la art. 3.12 comisionul de rezervă minimă obligatorie.

Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, astfel cum a fost evocat de instanţa de recurs, curtea de apel, analizând în abstract prevederea contractuală relativă la acest comision, a constatat că aceasta cuprinde un cost ce urmează a fi suportat de către consumatori, determinat în mod expres şi clar sub aspectul întinderii pe toată durata contractului şi a scopului perceperii acestuia.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 10.2 din condiţiile speciale ale convenţiei de credit, s-a constatat ca fiind corecte susţinerile apelanţilor-reclamanţi, potrivit cărora în motivarea caracterul abuziv al acestei clauze au făcut referire la motivele invocate în cazul clauzei prevăzute la art. 6 lit. b).

Analizând caracterul abuziv al prevederilor art. 10.2 din condiţiile speciale, curtea de apel a constatat că această prevedere este legată de prevederea cuprinsă la art. 10.1, care indică generic o serie de modificări ce pot interveni ulterior încheierii contractului. Clauza contestată pune în sarcina împrumutatului obligaţia de a achita sume suplimentare pentru a compensa banca pentru creşterea costurilor ori a altor rambursări, fără a stabili criterii clare de determinare a sumelor ce ar putea fi suportate de împrumutat.

Pentru a fi inclusă în contract o asemenea prevedere - creşterea costurilor creditului -, este necesară prezentarea unei situaţii clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte de la început că, dacă acea situaţie se va produce, costurile creditului vor creşte.

Doar astfel opţiunea de a contracta este liberă, perfect conştientă şi cu reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic pe care consumatorul îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat şi eficient pentru a conchide în sensul existenţei sau inexistenţei situaţiei care constituie motiv pentru creşterea sumelor percepute.

Contractul trebuie încheiat şi executat cu respectarea principiului bunei-credinţe, părţile fiind obligate a acţiona corect şi echitabil în raporturile directe, fără ca vreuna dintre acestea să obţină un avantaj disproporţionat în detrimentul celeilalte, cum este cazul în speţă, prin perceperea unor costuri suplimentare fără o contraprestaţie corespunzătoare.

Se reţine, astfel, existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, indiferent dacă în patrimoniului apelanţilor-reclamanţi nu s-a produs până la acest moment vreun dezechilibru economic.

Curtea de apel a apreciat întemeiate susţinerile apelanţilor-reclamanţi potrivit cărora prevederile art. 10.2 din Condiţiile Generale ale Convenţiei de credit au un caracter abuziv şi sunt lovite de nulitate absolută întrucât fac parte dintr-un contract de adeziune.

Curtea de apel a subliniat că menţiunile din art. 10.2 fac referire la costuri suplimentare care nu au un caracter determinat sau cel puţin determinabil, raportat la momentul încheierii convenţiei de credit şi sunt datorate fără a exista o legătură directă între serviciile financiare oferite de banca prin respectiva convenţie.

În atare condiţii, cu observarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, curtea a schimbat soluţia pronunţată de tribunal cu privire la acest capăt de cerere şi a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 10.2 din condiţiile generale al convenţiei de credit.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 13.1 teza finală din condiţiile speciale ale convenţiei de credit, şi în acest caz, s-a constatat ca fiind corecte susţinerile apelanţilor-reclamanţi în sensul că în motivarea caracterul abuziv al acestei clauze au făcut referire la motivele invocate în cazul clauzei prevăzute la art. 6 lit. b).

S-a reţinut că reclamanţii au contestat dreptul băncii de a percepe un comision în cazul în care convenţia de credit este modificată la solicitarea apelanţilor-reclamanţi.

Curtea de apel a analizat valabilitatea acestei clauze prin raportare la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reţinând că este vorba de un comision care nu poate fi inclus în "obiectul principal al contractului" .

Şi în acest caz, s-a reţinut existenţa unui dezechilibru între prestaţiile părţilor o dată ce în cuprinsul contractului sunt prevăzute numeroase situaţii care permit băncii să modifice clauzele contractului, fără să existe o condiţionare financiară stabilită în sarcina sa.

Prevederile art. 13 permit modificarea clauzelor contractuale, la solicitarea împrumutatului, însă această modificare nu intervine doar în baza manifestării de voinţă a împrumutatului, pentru ca banca să prevadă un comision care să îi acopere un eventual prejudiciu suferit prin modificarea intempestivă a clauzelor contractuale.

Articolul 13.1 teza finală face referire la un "comision aferent" fără a exista vreun criteriu de determinare ori un minim indiciu privind valoarea acestuia în cazul în care părţile ar conveni modificarea contractului.

În consecinţă, soluţia pronunţată de tribunal a fost schimbată şi sub acest aspect, ca urmare a constatării caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 13.1 teza finală.

Tot referitor la clauzele convenţiei de credit apelanţii-reclamanţi au criticat soluţia tribunalului motivat de faptul că nu a fost analizată clauza prevăzută la pct. 81 lit. din) condiţiile generale de credit, susţinând că această clauză a fost confundată cu cea de la pct. 8,1 lit. a).

Curtea de apel a reţinut că această critică, în forma în care este redactată de către apelanţii - reclamanţi, este vădit nefondată, deoarece convenţia de credit încheiată între părţi nu are 81 de puncte, condiţiile generale de creditare având 13.5 puncte.

În măsura în care apelanţii - reclamanţi au înţeles să facă referire la clauza prevăzută la art. 8.1 lit. b) din condiţiile generale de credit, potrivit căreia banca are dreptul de a declara scadenţa anticipată a creditului în cazul în care nu se respectă obligaţiile asumate prin convenţie, s-a precizat că această clauză a fost analizată în mod expres de către tribunal, iar criticile formulate de reclamanţi relative la conţinutul prevederii contractuale au fost apreciate a fi nefondate.

La rândul său, curtea de apel a apreciat că prevederea cuprinsă în art. 8.1 lit. b), respectiv posibilitatea băncii de a declara creditul scadent anticipat în caz de nerespectare a obligaţiilor asumate de împrumutat prin convenţie, echivalează cu inserarea în contract a condiţiei rezolutorii, subînţeleasă în orice convenţie şi nu se poate reţine caracterul abuziv al acesteia.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la valabilitatea Contractului de achiziţionare pachet individual de produse şi servicii bancare şi Contractului pentru prestarea serviciului VB Direct, se reţine că, prin cererea de chemare în judecată precizată, apelanţii-reclamanţi au solicitat să se constate nulitatea acestor contracte în raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 296/2004 ori pentru dol şi violenţă morală.

Analizând aceste două motive de nulitate, Cutea de apel a reţinut că, potrivit art. 10 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, "este interzisă condiţionarea vânzării către consumator a unui produs de cumpărarea unei cantităţi impuse sau de cumpărarea concomitentă a unui alt produs sau serviciu. De asemenea, este interzisă prestarea unui serviciu către consumator, condiţionată de prestarea altui serviciu sau de cumpărarea unui produs".

Curtea de apel a reţinut că în cauza dedusă judecăţii contractul de achiziţionare pachet individual de produse şi servicii bancare şi contractul pentru prestarea serviciului VB Direct au fost încheiate ulterior convenţiei de credit (chiar la o diferinţă de câteva luni), iar din nicio prevedere contractuală nu rezultă că banca a condiţionat acordarea creditului de încheierea acestor convenţii ulterioare.

De asemenea, s-a arătat că nici corespondenţa purtată între părţi şi prezentată la dosar de apelanţii-reclamanţi nu denotă existenţa unei condiţionări de natura celei interzise de prevederile art. 10 din Codul consumului, motiv pentru care s-a reţinut că în mod corect a fost respinsă solicitarea de constatare a nulităţii absolute a acestor două convenţii.

În ceea ce priveşte invocarea dolului şi a violenţei morale, ca şi vicii de consimţământ, reglementate de prevederile art. 948 din C. civ. de la 1864, s-a constatat că nici dolul şi nici violenţa nu se presupun, acestea trebuind să fie dovedite de către partea care le invocă.

Apelanţii-reclamanţi au invocat constrângerea morală (pe care au circumscris-o dolului sau violenţei), însă nu au dovedit în niciun fel faptul că acordarea creditului a fost condiţionată de încheierea Contractului de achiziţionare pachet individual de produse şi servicii bancare ori a Contractului pentru prestarea serviciului VB Direct.

S-a conchis că soluţia tribunalului de respingere a motivelor de nulitate invocate de apelanţii-reclamanţi cu privire la Contractul de achiziţionare pachet individual de produse şi servicii bancare şi Contractul pentru prestarea serviciului VB Direct este legală şi temeinică.

S-a menţinut şi soluţia asupra capătului de cerere subsidiar, prin care s-a solicitat să se constate încetarea celor două contracte începând cu 30 noiembrie 2009, ca urmare a rezilierii, fără necesitatea ca apelanţii-reclamanţi să achite taxa de 28 euro.

În cauza de faţă apelanţii-reclamanţi au notificat apelantei-pârâte intenţia de reziliere a contractului, însă nu au dovedit în nici un fel neexecutarea vreunei obligaţii contractuale esenţiale de către pârâtă. Motivele invocate de reclamanţi (faptul că nu au dorit încheierea respectivelor contracte, dolul, violenţa morală) nu sunt de natură să conducă la rezilierea contractului, motiv pentru care şi această solicitare, subsidiară, a fost apreciată nefondată.

Tot cu caracter subsidiar, apelanţi-reclamanţi au mai criticat şi anumite clauze cuprinse în cele două contracte, după cum urmează:

Art. 5.2.1. din Contractul de achiziţionare pachet individual de produse şi servicii bancare, potrivit căruia banca percepe un comision de administrare a cărui valoare este/va fi cea precizată la data perceperii în Lista de Tarife şi Comisioane a Băncii. Comisionul de administrare se percepe lunar, în ultima zi lucrătoare a lunii. "Banca îşi rezervă dreptul de a modifica oricând valoarea şi/sau modul de percepere a comisionului de administrare a Pachetului, urmând să informeze Clientul prin afişarea noii valori si/sau a noului mod de percepere a acestuia în incinta sucursalelor, agenţiilor (...) noua valoare si/sau noul mod de percepere fiind opozabil începând de la data afişării."

Analizând acest comision prin prisma prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/200, curtea de apel a apreciat că perceperea unui comision de administrare a pachetului nu contravine prevederilor legale, o dată ce acesta este determinat şi corespunde unei obligaţii a băncii de a urmări modul de derulare a pachetului de servicii financiare.

Cu toate acestea, s-a observat teza finală a acestei clauze, care permite băncii, unilateral, discreţionar să modifice valoarea comisionului de administrare şi s-a apreciat că o asemenea prevedere este de natură să creeze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor şi este prezumată a fi abuzivă prin prisma prevederilor art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000.

În atare condiţii, faţă de prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, curtea de apel a schimbat soluţia tribunalului asupra acestui capăt de cerere şi a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.2.1 teza finală din Convenţia de achiziţionare pachet individual de produse şi servicii bancare.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 5.5.4.1. pct. (i) din Contractul de achiziţionare pachet individual de produse şi servicii bancare, criticată pentru că ar anula dreptul consumatorului la denunţarea contractului, fapt interzis de art. 84 din Legea nr. 296/2004, s-a reţinut că, potrivit textului de lege invocat, "Dreptul consumatorului la denunţarea sau rezilierea contractului nu poate fi anulat sau restrâns de nicio clauză contractuală sau înţelegere între părţi, în cazurile prevăzute de lege, aceasta fiind considerată nulă de drept. Drepturile părţilor referitoare la o justă despăgubire nu vor fi afectate în cazul denunţării unilaterale."

Din simpla lectură a prevederii contractuale criticate rezultă că apelanţii-reclamanţi pot denunţa unilateral contractul, în condiţiile convenite cu banca, de aceea s-a considerat că prevederea criticată nu înlătură dreptul părţii de a denunţa contractul, nefiind contrară prevederilor art. 84 din Codul Consumului.

De asemenea, s-a constatat că prevederea contractuală este redactată în termeni clari şi inteligibili şi nu creează nici un dezechilibru în drepturile părţilor, fiecare dintre acestea având posibilitatea de a denunţa contractul, în condiţiile convenite.

În atare condiţii, curtea de apel a menţinut soluţia pronunţată de tribunal asupra cestui capăt de cerere.

În ce priveşte clauza prevăzută de art. 8.2 din Contractul de achiziţionare pachet individual de produse şi servicii bancare, s-a reţinut că această prevedere contractuală reglementează modul de soluţionare al litigiilor, pe cale amiabilă sau prin intermediul instanţelor judecătoreşti, în ultimul caz existând şi o alegere de competenţă. Apelanţii - reclamanţi au criticat această alegere de competenţă prin raportare la hotărârea C.J.U.E. pronunţată în cauza C-243/08 Budaorsi Varosi Birosag.

Curtea de apel a apreciat criticile apelanţilor-reclamanţi nefondate, deoarece alegerea de competenţă este legală, iar din modul de redactare a clauzei prevăzute de art. 8.2 nu rezultă că se aduce atingere normelor de competenţă de ordine publică.

În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita respingere a cererii de acordare a daunelor morale, s-a reţinut că apelanţii-reclamanţi şi-au întemeiat acest petit pe prevederile care reglementează răspunderea civilă delictuală, iar pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane este necesar să fie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa vinovăţiei celui căruia i se impută fapta ilicită, existenţa unui prejudiciu, a unei legături de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Analizând îndeplinirea acestor condiţii în cauza de faţă, raportat la soluţia pronunţată cu privire la capetele de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al prevederilor contractuale enunţate mai sus, curtea de apel a reţinut că există fapta ilicită a apelantei-pârâte C., care, prin încheierea unor contracte de adeziune, a impus apelanţilor-reclamanţi anumite clauze ce au fost declarate abuzive. Culpa apelantei-pârâte rezultă din faptul că aceasta nu a înţeles să negocieze prevederile contractuale cu împrumutaţii, nici anterior încheierii contractului şi nici la vreun moment ulterior, iar legătura de cauzalitate rezultă din ansamblul probator administrat în cauză.

În ceea ce priveşte prejudiciul, curtea de apel a apreciat că indignarea, frustrarea, stresul nu se dovedesc numai cu martori ori cu înscrisuri.

Pe de altă parte, curtea de apel a apreciat că soluţia tribunalului, alături de decizia adoptată în apel, prin care s-a constatat caracterul abuziv al unor clauze din convenţiile încheiate cu banca, reprezintă o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamanţi. În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere şi faptul că, dintre clauzele constatate abuzive, singura clauză care a produs efecte asupra situaţiei patrimoniale a reclamanţilor a fost aceea care reglementa comisionul de risc, însă acest comision a fost restituit benevol de către bancă.

În ceea ce priveşte critica referitoare la neacordarea de către tribunal a cheltuielilor de judecată, curtea de apel a reţinut că aceasta a rămas fără obiect, deoarece prin sentinţa civilă nr. 5931 din 30 septembrie 2013 a fost admisă cererea de completare a dispozitivului şi s-a dispus obligarea pârâtei C. la plata sumei de 756,6 RON reprezentând cheltuieli de judecată. De asemenea, a fost admisă şi solicitarea reclamanţilor de actualizare a acestei sume şi de acordare a dobânzii legale aferente.

În consecinţă, faţă de considerentele arătate mai sus, cu observarea prevederilor Legii nr. 193/2000 şi ale art. 297 C. proc. civ., curtea de apel a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi, a schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul că a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5 lit. a) şi lit. g) şi art. 11 din Condiţiile Speciale, art. 3.5, art. 10.2 şi art. 13.1 teza finală din Condiţiile Generale al Convenţiei de credit aferente contractului de credit nr. x din 28 mai 2008; a respins solicitarea reclamanţilor de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de risc ca rămasă fără obiect; a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata dobânzii legale aferente sumelor achitate cu titlu de comision de risc de la data plăţii fiecărei sume şi până la 18 septembrie 2015 şi a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.2.1 teza finală din Convenţia de achiziţionare pachet individual de produse şi servicii bancare. Celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate au fost menţinute.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de apelanţii-reclamanţi, curtea de apel a reţinut incidenţa art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi a motivat că admiterea apelului apelanţilor-reclamanţi justifică existenţa culpei procesuale a apelantei-pârâte şi dreptul la recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate de apelanţii-reclamanţi.

Referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată, curtea de apel a ţinut seama de cheltuielile efectuate în cursul judecăţii primului apel şi a apelului soluţionat în rejudecare. Nu au fost acordate apelanţilor-reclamanţi cheltuielile efectuate în cadrul recursului, motivându-se că instanţa de recurs a admis atât recursul declarat de reclamanţi, cât şi recursul declarat de pârâtă.

Nu au fost admise nici pretenţiile apelantului-reclamant A. de actualizare a sumei acordate cu titlu de cheltuieli de judecată şi de acordare a dobânzii legale şi a dobânzii la dobândă, apreciindu-se că rolul dobânzii legale sau al actualizării sumei este acela de a acoperi prejudiciul suferit de o parte ca urmare a neexecutării unei obligaţii de plată de către o altă parte. Curtea de apel a avut în vedere faptul că decizia pronunţată în apel este definitivă şi poate fi pusă în executare, iar o eventuală actualizare a cheltuielilor de judecată se poate realiza în faza de executare silită împotriva apelantei-pârâte (în măsura în care aceasta nu va executa de bună-voie hotărârea instanţei).

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs recurenţii-reclamanţi A. şi B., dosarul fiind înregistrat sub numărul unic 7070/2/2013* pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Prin cererea de recurs s-au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, prin schimbarea în tot a sentinţei pronunţate de tribunal, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii, astfel cum a fost precizată la 26 ianuarie 2011 şi completată sub aspectul temeiului juridic la 10 decembrie 2012, înainte de prima zi de înfăţişare.

Ca o consecinţă a admiterii acţiunii principale s-au solicitat şi admiterea în totalitate a cererii de obligare a intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs şi cu ocazia judecării apelurilor în ambele cicluri procesuale, precum şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, actualizate în raport de rata inflaţiei, la care să se adauge şi dobânda legală, calculată de la data efectuării acestor.

În motivarea recursului declarat, recurenţii-reclamanţi au criticat soluţia pronunţată de instanţa de apel în rejudecare pentru următoarele considerente:

În primul motiv de recurs recurenţii-reclamanţi au arătat că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte noţiunile referitoare la obiectul principal al contractului şi la limbajul uşor inteligibil.

Recurenţii au redat în dezvoltarea acestui motiv de recurs mai multe aspecte din jurisprudenţa C.J.U.E.

În primul rând, s-a invocat hotărârea pronunţată în cauzele conexate C-397/01 şi C-403/01 Bernhard Pfeiffer şi alţii contra Deutsches Rotes Kreuz,Kreisverband Waldshut Ev, mai exact statuările din paragrafele 113, 114, 118 şi 119 din considerente şi ultimul alineat din dispozitivul acesteia, referitoare la principiul interpretării conforme, care obligă o instanţă naţională, în aplicarea dispoziţiilor de drept intern adoptate în scopul transpunerii obligaţiilor prevăzute de o directivă, să ia în considerare ansamblul normelor de drept naţional şi să le interpreteze, pe cât posibil, în lumina textului precum şi a scopului directivei pentru a ajunge la o soluţie conformă cu obiectivul urmărit de aceasta.(...)"

Recurenţii-reclamanţii au redat în continuare paragrafele 74, 75 şi 78 din Hotărârea C.J.U.E. pronunţată la 26 februarie 2015 în cauza C-143/13, E. şi Ioana Ofelia Matei contra S.C. C. S.A., referitoare la statuările vizând îndeplinirea cerinţei de transparenţă a clauzelor contractuale, instituite prin articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

S-a reliefat astfel că îndeplinirea acestei cerinţe nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al clauzelor contractuale pe plan formal şi gramatical şi că prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte (Hotărârea Kásler şi Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 73).

Recurenţii-reclamanţi motivează că, în raport de aceste statuări din jurisprudenţa C.J.U.E. mai sus evidenţiată, este vădit eronat raţionamentul instanţei de apel conform căruia "formula de calcul (...) face parte din obiectul principal al contractului şi că atât prevederea de la art. 3 lit. a), cât) şi prevederea de la art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale contractului de credit sunt redactate în mod clar, într-un limbaj uşor inteligibil".

Recurenţii-reclamanţi arată că, în ceea ce priveşte clauzele cuprinse la pct. 3 lit. a) şi d) şi pct. 6 lit. b) din condiţiile speciale ale contractului de credit, coroborate cu cele din condiţiile generale ale convenţiei, nu înţeleg motivul pentru care instanţa de apel a apreciat că acestea sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Susţin că toate aceste clauze nu prevăd foarte clar şi precis formula de calcul a dobânzii curente, element esenţial al contractului.

Subliniază că, în ipoteza în care apar schimbări semnificative pe piaţa monetară care sunt în favoarea recurenţilor, în calitate de consumatori, cum ar fi reducerea indicelui de referinţă EURIBOR, banca nu are obligaţia (afectată de o condiţie cazuala) de a revizui imediat rata dobânzii curente, ci un drept (afectat de o condiţie cazuală), fiind privaţi de posibilitatea diminuării costului creditului.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, prin conţinutul lor, clauzele din contract privitoare la dobândă nu se referă la obiectul principal al contractului şi nici la preţul datorat pentru prestarea serviciului. În opinia recurenţilor, obiectul principal al conţractului este reprezentat de suma împrumutată de 100.000 de euro, iar nu de formula de calcul a dobânzii curente a creditului.

Recurenţii-reclamanţi au precizat că, prin acţiunea formulată, nu au pus în discuţie preţul contractului şi că nu au susţinut niciodată că valoarea dobânzii curente stabilită în contract de 5,95% p.a. este prea mare sau prea mică ori că este abuzivă. Acţiunea formulată are ca scop doar transparentizarea modului de calcul al dobânzii curente în situaţia în care intervine vreo schimbare semnificativă, în sens descrescător, a valorii indicelui de referinţă EURIBOR.

Arată că problema invocată se referă nu la înlăturarea dreptului băncii de a ajusta rata dobânzii atunci când creşte indicele de referinţă, ci la lipsa unei obligaţii corelative a băncii de a proceda la diminuarea dobânzii atunci când scade indicele de referinţă, această împrejurare fiind decisivă pentru stabilirea ca abuzivă a clauzei de la pct. 3 lit. d) din Convenţie. Au precizat că, la momentul acordării creditului, indicele EURIBOR a fost în procent de 4,827 %, iar de la prima rată şi până la momentul redactării cererii de recurs au plătit lunar o dobândă fixă de 5,95 %, ca şi cum în contractul de credit părţile ar fi stipulat o dobândă fixă şi nu una variabilă, în funcţie de EURIBOR.

În acest context, s-a criticat decizia instanţei de apel ca fiind vădit nelegală sub aspectul stabilirii faptului că nu sunt abuzive clauzele de la pct. 3 lit. a) şi d) şi pct. 6 lit. b) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit în privinţa stabilirii formulei de calcul a dobânzii variabile a creditului, apreciindu-se că, în lipsa unei formule transparente de calcul a dobânzii, clauzele din contract referitoare la dobânda curentă nu pot fi catalogate ca fiind clare şi, în consecinţă, nu îşi găseşte aplicabilitate în cauză interdicţia prevăzută de art. 4 alin. (6) teza finală ("în măsura in care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil") din Legea nr. 193/2000.

În continuare, recurenţii- reclamanţi, fără a prezenta critici concrete cu privire la decizia instanţei de apel, obiect al recursului de faţă, propun o interpretare sistematică a clauzelor din convenţia de împrumut, pentru a susţine că rezultatul acestei interpretări conduce la concluzia că părţile contractante au înţeles, de comun acord, să stabilească o dobândă variabilă a împrumutului, nu o dobândă fixă. S-a mai invocat, în acest context, că pârâta nu a explicat niciodată care au fost motivele obiective care au împiedicat-o să reducă nivelul dobânzii atunci când indicele EURIBOR a scăzut, ajungând la un minim istoric.

Recurenţii solicită ca Înalta Curte, chiar şi în ipoteza în care ar aprecia că nu sunt abuzive menţiunile din cele 2 clauze din Condiţiile Generale ale Convenţiei arătate la pct. 1 şi 2 de la pct. II din cererea de chemare în judecată, ar trebui, totuşi, să admită în parte capetele de cerere referitoare la recalcularea ratelor (anuităţilor) lunare ale restituirii creditului, astfel cum au fost ele precizate în scris la 26 ianuarie 2011 pentru termenul de judecată din 11 februarie 2011, în sensul că ar trebui:

I. Să constate că, pentru trecut, începând de la 15 decembrie 2008 şi până la pronunţarea deciziei de către instanţa de recurs, reclamanţii ar fi trebuit să achite pârâtei ratele într-un alt cuantum (mai mic), stabilit exclusiv în funcţie de schimbările semnificative ale indicelui de referinţă EURIBOR la 3 luni, intervenite în această perioadă şi în consecinţă:

II. Să o oblige pe pârâtă să restituie, la zi, reclamanţilor diferenţele de anuităţi (rate) achitate în plus de către aceştia, începând cu plata celei de a 7-a anuităţi, astfel cum va rezulta din recalcularea dobânzii în funcţie de schimbările semnificative ale indicelui de referinţă EURIBOR la 3 luni, la care se adaugă dobânda legală (daune-interese moratorii). În cazul ratelor, solicită ca dobânda legală să se calculeze separat pentru fiecare diferenţă de rată de la momentul achitării acesteia şi până la data restituirii efective .

Recurenţii-reclamanţi au mai motivat că instanţa de apel în mod eronat a reţinut că nu există în dreptul românesc o dispoziţie supletivă sau una imperativă care să înlocuiască clauzele de la pct. 3 lit. a) şi d) din condiţiile speciale contractuale, aşa cum au solicitat prin acţiune.

În susţinerea acestei critici au invocat faptul că nu s-a respectat interpretarea obligatorie care rezultă din Hotărârea C.J.U.E. pronunţată în cauza C-26/13 Arpad Kasler contra OTP Jelzalogbank Zrt, potrivit căreia înlocuirea unei clauze abuzive cu o dispoziţie naţională cu caracter supletiv este conformă cu obiectivul articolului 6 alin. (1) din Directiva 93/13. Potrivit unei jurisprudenţe constante, această dispoziţie urmăreşte să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părţi, iar nu să anuleze toate contractele care conţin clauze abuzive (a se vedea în acest sens printre altele Hotărârea Pereničová et Perenič, C-453/10, EU:C:2012:144, punctul 31, precum şi Hotărârea Banco Espanol de Crédito, EU:C:2012:349, punctul 40 şi jurisprudenţa citată).

Din această perspectivă, recurenţii-reclamanţi solicită să se constate că în dreptul naţional au existat şi există mai multe dispoziţii imperative (prevederi legale pe care le-au invocat prin cererea de chemare în judecată) care au aptitudinea de a înlocui clauzele abuzive menţionate în precedent. În acest sens, recurenţii-reclamanţi au subliniat că obligaţia băncii de a indica o formula explicită de calcul a dobânzii variabile exista la momentul semnării contractului de credit, fiind impusă prin pct. 1 lit. p) din anexa la Legea nr. 193/2000 şi a fost reconfirmată prin art. 93 O.G. nr. 21/1992, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede că " în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: f) în contract se va menţiona tipul de dobândă, variabilă şi/sau fixă, iar dacă dobânda este fixă numai pentru o anumită perioadă, aceasta va fi precizată cu exactitate; g) în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: (...) 3. formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi în cel al reducerii acesteia.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că nu poate fi primit argumentul potrivit căruia prin O.U.G. nr. 174/2008 nu au fost obligaţi creditorii să ia măsuri pentru implementarea acestui act normativ. Norma legală (O.U.G. nr. 174/2008) este imperativă, fiind aplicabilă tuturor contractelor de credit, inclusiv celor ce se aflau deja în derulare la data intrării ei in vigoare (decembrie 2008). Dacă până la acel moment banca a refuzat să respecte prevederea contractuală privitoare la modificarea dobânzii, cel puţin din decembrie 2008 ar fi trebuit sa se supună prevederilor imperative ale legii şi să modifice dobânda exclusiv în funcţie de variaţiile indicelui EURIBOR, independent de voinţa sa proprie.

Recurenţii-reclamanţi au mai precizat că obligaţia legală a pârâtei de a indica în mod expres în contract formula după care se calculează variaţia dobânzii, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi în cel al reducerii acesteia, rezultă în mod implicit şi din art. 2 lit. d) şi h) raportat la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 363/2007, care a transpus în dreptul intern prevederile Directivei 2005/29/CE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 149 din 11 iunie 2005, dar şi prin art. 37 lit. d) din O.U.G. nr. 50/2010, care a transpus în dreptul intern prevederile Directivei 2008/48/CE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 133 din 22 mai 2008.

Recurenţii-reclamanţi, fără a critica în mod expres decizia recurată, au susţinut că nu este aplicabilă Legea nr. 288/2010, intrată în vigoare după încheierea contractului de credit, pentru că legea civilă nu retroactivează. Consecinţa directă este că si după apariţia Legii nr. 288/2010 pârâta trebuie să execute toate obligaţiile prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010, în forma de la data publicării în Monitorul Oficial (11 iunie 2010), inclusiv cele de la art. 95, 35, 36 şi 37, care se referă la indicarea formulei de calcul a variaţiei dobânzii şi la interdicţia perceperii, în viitor, a comisionului de risc.

Se arată că, prin stipularea unor clauze nedefinite sau neclare, care pot genera un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorilor, banca şi-a asumat riscul înlăturării efectelor unei asemenea clauze abuzive. Recurenţii consideră că, dacă în jurisprudenţa C.J.U.E. se admite un asemenea efect major, în sensul că, după înlăturarea efectelor unei clauze, creditul este considerat scutit de dobânzi şi costuri (Ordonanţa din 16 noiembrie 2010 în cauza C - 76/10, Pohotovost, s.r.o. împotriva Iveta Korckovska), cu atât mai mult se poate accepta un efect mai puţin grav, acela care ar permite instanţei de judecată să modifice clauzele abuzive de o manieră care să restabilească echilibrul contractual pentru consumatori.

Recurenţii-reclamanţi au redat clauza contractuală din convenţia de credit, intitulată Dobânda de referinţă VBR pentru creditele garantate cu ipotecă, pentru a susţine că, în temeiul acestei clauze clare, dobânda aferentă contractului de credit este variabilă, în funcţie de indicele de referinţă al pieţei monetare-EURIBOR. În acest context, arată că banca pârâtă avea obligaţia de a proceda automat la modificarea dobânzii o dată cu modificarea indicelui EURIBOR şi de a specifica şi utiliza una din periodicităţile stabilite pentru acest indice. În plus, avea obligaţia de a calcula dobânda în funcţie de variaţia trimestrială a indicelui EURIBOR (EURIBOR 3M). Susţinerea se bazează pe faptul că, în celelalte contracte de credit cu dobândă variabilă încheiate cu alţi consumatori, pârâta şi-a definit politica de modificare a dobânzii în funcţie de evoluţia trimestriala a indicelui EURIBOR, subliniindu-se că este de notorietate frecventa utilizare a acestui indice în practica bancară, în contractele de credit în euro cu dobândă variabilă. Faptul că banca pârâtă nu s-a opus pe parcursul procesului susţinerilor referitoare la utilizarea acestui indice denotă, în opinia recurenţilor-reclamanţi, că aceasta este periodicitatea pe care trebuia să o aplice şi creditului contractat de aceştia.

Recurenţii-reclamanţi au conchis în sensul că, în temeiul contractului de credit, al Legii nr. 193/2000 şi al O.G. nr. 21/1991, intimata-pârâtă avea obligaţia de a respecta clauza de indexare, prin care s-a stabilit modificarea dobânzii în funcţie de variaţia indicelui de referinţă EURIBOR şi de a indica perioada de timp cert determinată la care intervine modificarea dobânzii şi periodicitatea trimestrială a indicelui EURIBOR pe care înţelege să o utilizeze.

Recurenţii-reclamanţi au subliniat că în contractul de credit pârâta, contrar legii, nu a precizat formula clară de calcul a dobânzii variabile. Singurul element variabil din componenta dobânzii este indicele EURIBOR, marja fiind un element fix, care nu poate fi modificat decât prin acordul de voinţă al părţilor. Deşi valoarea marjei nu a fost determinată în scris, în cadrul contractului, recurenţii relevă că are o valoare determinabilă, fiind rezultatul scăderii valorii indicelui EURIBOR de la data încheierii contractului, în procent de 4,857% p.a., din valoarea dobânzii curente prevăzute în contract de 5.95% p.a, adică l,093% p.a.-marja fixă a băncii. În raport de această modalitate de determinare a dobânzii variabile, recurenţii au indicat formula de calcul a dobânzii variabile ca fiind indicele de referinţă EURIBOR actualizat trimestrial plus marja băncii fixă, în procent de 1,093%, aceasta fiind singura modalitate contrcatuală şi legală de modificare a dobânzii în vederea restabilirii echilibrului contractual.

O altă critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenţii-reclamanţi arătând că, în subsidiar, aşa cum au cerut prin cererea de chemare în judecată, instanţa ar fi trebuit să o oblige pe pârâtă să modifice cele trei clauze abuzive din contract (pct. 3 lit. a) şi d) din condiţiile speciale ale contractului şi cea referitoare la înţelesul noţiunii de dobândă de referinţă VBR pentru creditele garantate cu ipotecă din condiţiile generale) în sensul indicat la punctul B din acţiune, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii în cuantum de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere.

Recurenţii-reclamanţi au criticat şi pronunţarea hotărârii cu încălcarea art. 147 din Constituţie, susţinând în acest sens că nu s-a ţinut seama de caracterul general obligatoriu al deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională, atât în ceea ce priveşte dispozitivul, cât şi considerentele acestora, cu referire la considerentele deciziei nr. 1656/2010 privitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a legii pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Următoarea critică vizează soluţia instanţei de apel de respingere a capătului de cerere având ca obiect plata daunelor morale, susţinându-se că hotărârea vine în contradicţie cu principiul consacrat expres de directivele transpuse în dreptul intern cu privire la drepturile consumatorilor. Se arată că, potrivit acestui principiu, statele membre trebuie să asigure, în interesul consumatorilor, mijloace adecvate şi eficiente pentru a preveni utilizarea în continuare de practici comerciale incorecte sau abuzive de către prestatorii de servicii. S-a arătat că acordarea unor despăgubiri morale simbolice si cu atât mai mult neacordarea acestora pentru consumatori contravine, în mod evident, acestui deziderat comunitar, în contextul în care numărul foarte mare de clauze din contractul de credit, constatate ca fiind abuzive de către instanţele de fond, impunea şi acordarea de daune materiale pentru prejudiciul moral pe care recurenţii l-au suferit.

Precizează că au solicitat prin acţiune să fie luată în considerare şi atitudinea pârâtei de la momentul concilierii şi corespondenţa purtată cu banca la 14 ianuarie 2010, 18 ianuarie 2010, 22 ianuarie 2010 şi 25 ianuarie 2010 şi că instanţa de apel a omis nejustificat să ia în considerare la deliberare şi aceste susţineri făcute prin acţiune.

S-a criticat şi încălcarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. în ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în primul recurs.

Sub acest aspect, recurenţii-reclamanţi au motivat că la rejudecarea apelului s-a admis doar apelul reclamanţilor, nu şi apelul pârâtei. În acest context, nu are nicio relevanţă faptul că instanţa de recurs a admis ambele recursuri formulate în cauză, culpa procesuală urmând să fie stabilită prin raportare la soluţia pronunţată de instanţa care rejudecă din nou cauza. Şi soluţia de neacordare a actualizării cheltuielilor de judecată, a dobânzii aferente şi a dobânzii la dobândă prevăzută de art. 1089 alin. (1) din C. civ. de la 1864 este vădit nelegală, deoarece, în opinia recurenţilor, nu are nicio acoperire normativă. Dobânzile curg în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată de la data efectuării lor.

Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că, în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere care nu au fost admise de instanţa de apel, reiterează motivele de recurs pe care le-au invocat în primul recurs din primul ciclu procesual, fără a le reda.

Au mai solicitat ca Înalta Curte să aibă în vedere la deliberare toate susţinerile şi apărările, inclusiv pe cele din concluziile scrise pe care le-au formulat anterior în ambele cicluri procesuale în faţa celor trei instanţe de fond: Judecătoria Sectorului II Bucureşti, Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti.

Prin cererea de recurs recurenţii-reclamanţi au mai solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

l. Dacă art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05 aprilie 1993 trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal referitoare la cele patru clauze din contractul de credit, termenii "obiectul principal al contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte" acoperă aceste tipuri de clauze care nu prevăd în mod transparent nici formula de calcul a dobânzii curente a creditului şi nici indicele de referinţă EURIBOR (la o lună, la 3 luni sau la 6 luni) ?

2. Dacă art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05 aprilie 1993 trebuie interpretat în sensul că, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, în care un contract de credit nu poate, în principiu, continua să existe după eliminarea celor patru clauze din contractul de credit, se opune unei norme de drept naţional, cum ar fi art. 3 din C. civ. de la 1864 sau principiului de drept conform căruia, în cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile, care permit instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzelor respective prin înlocuirea acestora cu norme de drept naţional (art. 93 din O.G. nr. 21/1992, cu modificările şi completările ulterioare sau art. 2 lit. d) şi h) raportat la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 363/2007 ori art. 37 lit. d) din O.U.G. nr. 50/2010 în forma de la data publicării în Monitorul Oficial - 1 iunie 2010) ?

3. Dacă principiul rezultat din practica C.J.U.E., conform căruia atunci când este sesizată cu un litigiu exclusiv între persoane particulare, instanţa naţională este obligată, când aplică dispoziţiile de drept intern adoptate în scopul transpunerii obligaţiilor prevăzute de o directivă, să ia în considerare ansamblul normelor de drept naţional şi să le interpreteze, pe cât posibil, în lumina textului precum şi a scopului directivei, pentru a ajunge la o soluţie conformă cu obiectivul urmărit de aceasta, raportat la Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05 aprilie 1993 şi art. 38 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene se opune unei norme naţionale - Legea nr. 288/2010 - prin care s-au modificat fără o justificare obiectivă şi rezonabilă dispoziţiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010?

Prin încheierea din 8 noiembrie 2016 s-a respins ca nefondată cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de recurenţii-reclamanţi B. şi A., pentru considerentele expuse în cuprinsul acestei încheieri.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. I pct. 39 din Legea nr. 288/2010 în raport de art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţia României, în considerarea faptului că instanţele de fond nu au aplicat considerentele deciziei nr. 1656/2010, pronunţată de Curtea Constituţională.

În vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale.

În ceea ce o priveşte pe intimata-pârâtă, este de precizat că prin încheierea din 25 noiembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2015 s-a dispus înregistrarea în registrul comerţului a menţiunilor referitoare la fuziunea F. S.A. cu C. S.A., prin absorbţia C. S.A. de către F. S.A.

Faţă de această situaţie, prin încheierea din 11 octombrie 2016 instanţa supremă a dispus introducerea în cauză a F. S.A., în calitate de succesoare în drepturi a C. S.A.

Legal citată, intimata-pârâtă F. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamanţilor şi menţinerea deciziei pronunţate de instanţa de apel ca fiind legală.

În combaterea motivelor de recurs a susţinut că niciuna dintre clauzele contestate de recurenţi, în special cele privind dobânda contractuală, nu încalcă, nu eludează, deci nu contravine dreptului naţional aplicabil la încheierea convenţiei.

Afirmaţiile, inclusiv cele din decizia recurată, potrivit cărora avea obligaţia de a dovedi existenta negocierii, au fost apreciate ca neîntemeiate, deoarece în mod logic banca este cea care a prezentat consumatorilor o ofertă, al cărei preţ (D.A.E.) este legat de tipul creditului (ales de consumator, pentru nevoi personale) şi de suma creditului (impusă tot de consumator - 100.000 EURO), de valuta creditului (impusă tot de consumator- EURO), pentru o perioadă de timp (20 de ani), impusă tot de recurenţi. S-a arătat că dacă, după stabilirea ratei lunare de plată, care nu se poate face decât pe baza discuţiei cu consumatorul şi a analizei posibilităţilor sale de plată, acesta (consumatorul) semnează convenţia de credit în care sunt fixate dorinţele sale privind suma creditului şi perioada de rambursare, prin raportare la veniturile lui disponibile şi gradul maxim de îndatorare permis de lege, intimata consideră că semnarea convenţiei prezumă acordul deplin al consumatorului.

Intimata-pârâtă a mai motivat că recurenţii-reclamanţi nu au calitatea de consumatori în înţelesul corect al Legii nr. 193/2000, modificată prin Legea nr. 363/2007, pentru că sunt magistraţi şi dispun de un nivel ridicat de înţelegere a legislaţiei şi a clauzelor contractului încheiat. Analiza caracterului abuziv al unor clauze contractuale trebuie făcută si prin prisma nivelului consumatorului, prin raportare la definiţia consumatorului mediu, care este considerat ca fiind rezonabil informat, atent si precaut, ţinând seama de factorii sociali, culturali si lingvistici". Această definiţie a consumatorului aduce precizări suplimentare cu privire la profilul consumatorului-persoană fizică, din punct de vedere al educaţiei, experienţei de viaţă şi diligentei manifestate la încheierea unui contract cu un profesionist.

În opinia intimatei-pârâte, decizia recurată a argumentat judicios imposibilitatea aplicării unor dispoziţii legale pentru înlocuirea clauzelor contractuale criticate de recurenţi, critica formulată fiind inadmisibilă, în opinia intimatei. Potrivit Legii nr. 193/2000, instanţa de judecată nu poate modifica şi reforma contractul potrivit dorinţei sau susţinerilor uneia dintre părţile contractante, ci poate doar să elimine clauzele abuzive din contract.

Cum clauzele analizate privind dobânda contractuală nu au caracter abuziv, instanţa nu poate obliga intimata la respectarea unor dispoziţii legale eventual aplicabile. Pe de altă parte, intimata solicită a se observa neclaritatea şi contradictorialitatea susţinerilor recurenţilor, care invocă mai multe dispoziţii legale ce nu sunt echivalente juridic între ele, dar care sunt stipulate în acte normative sau hotărâri ale Curţii Constituţionale ulterioare încheierii convenţiei

Intimata-pârâtă solicită respingerea recursului, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel în rejudecare.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată şi reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă apreciază necesar a analiza apărarea formulată de intimata-pârâtă prin care se invocă faptul că recurenţii-reclamanţi nu au calitatea de consumatori în înţelesul legislaţiei de protecţie a consumatorilor. Această cerinţă privind încadrarea recurenţilor-reclamanţi în sfera noţiunii de consumator se impune a fi lămurită cu prioritate pentru că analiza motivelor de recurs ar deveni lipsită de sens dacă s-ar constata că recurenţii-reclamanţi nu au calitatea de consumatori, motivele de recurs fiind întemeiate, în principal, pe dispoziţii legale adoptate în domeniul protecţiei consumatorilor.

În acest sens, trebuie evidenţiat că art. 2 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, astfel cum a fost modificat şi completat prin art. IV pct. 1 din Legea nr. 363/2007, prevede la alin. (1) şi (2) următoarele:

"(1) Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

(2) Prin comerciant se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia."

Articolul 2 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este formulat după cum urmează:

"În sensul prezentei directive[…]:

(b) «consumator» înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale;

(c) «vânzător sau furnizor» înseamnă orice persoană fizică sau juridică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acţionează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată."

Articolul 6 alin. (1) din aceeaşi directivă prevede:

"Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislaţia internă, nu creează obligaţii pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părţile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive."

Prin urmare, directiva menţionată defineşte contractele cărora li se aplică prin referire la calitatea contractanţilor, după cum aceştia acţionează sau nu acţionează în scopuri legate de activitatea lor profesională.

În jurisprudenţa C.J.U.E. s-a relevat că acest criteriu corespunde ideii pe care se bazează sistemul de protecţie pus în aplicare prin aceeaşi directivă, şi anume aceea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Hotărârea Asbeek Brusse şi de G., C-488/11, EU:C:2013:341, punctul 31, precum şi Hotărârea Šiba, C-537/13, EU:C:2015:14, punctul 22).

Rezultă astfel că noţiunea "consumator", în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, are un caracter obiectiv şi nu poate fi pusă în relaţie directă numai cu informaţiile sau cunoştinţele concrete pe care persoana în cauză le poate avea.

În acest sens, ceea ce prezintă relevanţă este faptul că recurenţii-reclamanţi au contractat creditul pentru satisfacerea unor nevoi personale şi au acţionat în scopuri care nu au legătură cu activitatea profesională. În această situaţie, chiar dacă se poate accepta că reclamanţii, de profesie magistraţi, dispun de un nivel ridicat de cunoştinţe de natură juridică, aceasta nu ar putea constitui o prezumţie absolută care să-i excludă din situaţia defavorizată în care se află aceştia în raport cu vânzătorul de servicii financiare, profesionist în sensul legii. Aceasta deoarece sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 priveşte nu doar nivelul de informare al consumatorilor, ci şi puterea lor de negociere în prezenţa unor condiţii contractuale redactate în prealabil de vânzător şi asupra conţinutului cărora aceşti consumatori nu pot exercita nicio influenţă.

În raport de aceste argumente, instanţa supremă reţine că recurenţii-reclamanţi, în cadrul contractelor de credit analizate, au acţionat în scopuri care se află în afara activităţii lor profesionale şi se înscriu în sfera noţiunii de consumator în sensul art. 2 din Legea nr. 193/2000 şi al art. 2 din Directiva 93/13/CEE, motiv pentru care apărarea intimatei-pârâte din această perspectivă este neîntemeiată.

Examinarea motivelor de recurs porneşte de la observaţia că recurenţii-reclamanţi nu au prezentat recursul într-o manieră structurată, prin încadrarea criticilor prezentate în motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 1-9 C. proc. civ.. De aceea, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în măsura în care argumentele prezentate fac posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod, instanţa supremă urmează a proceda la încadrarea criticilor în limitele cazului de nelegalitate incident.

Recurenţii-reclamanţii au invocat, mai întâi, încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte noţiunile referitoare la obiectul principal al contractului şi la limbajul uşor inteligibil, motiv care poate fi încadrat în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Acestui motiv de recurs i se subsumează în realitate toate celelalte critici dezvoltate.

Prima critică vizează aspecte referitoare la caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 3 lit. a), d) şi la) pct. 6 lit. b) din condiţiile speciale ale contractului de credit, prin raportare şi la noţiunile din condiţiile generale aflate în legătură cu aceste clauze din condiţiile speciale.

Clauzele incriminate ca având caracter abuziv au următorul conţinut:

Pct. 3 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei: rata dobânzii curente este de 5,95% pe an.

Pct. 3 lit. d) din condiţiile speciale:

"banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii, astfel modificată, se va aplica de la data comunicării".

Pct. 6 lit. b) alin. (1) teza finală din condiţiile speciale:

"la scadenţa finală, împrumutatul va achita eventualele sume datorate ca urmare a ajustării dobânzii în condiţiile punctului 3.d)".

De asemenea, s-a invocat caracterul abuziv al clauzei din Condiţiile generale ale convenţiei denumită "dobânda de referinţă VBR pentru creditele garantate cu ipotecă", în partea care conţine următoarea prevedere:

"rata variabilă a dobânzii, exprimată în procent pe an, aplicată de către bancă pentru creditele garantate cu ipotecă acordate clienţilor săi, calculată prin raportare la/şi variabilă în funcţie de indicii de referinţă ai pieţei monetare, costurile suportate de către bancă pentru executarea obligaţiei de constituire şi menţinere la BNR a rezervelor minime obligatorii şi costurile de refinanţare ale băncii, ajustabilă în cazul intervenirii unor schimbări semnificative".

"Schimbări semnificative" din condiţiile generale sunt considerate şi înţelese drept "orice variaţie cu o cotă procentuală de 0,2% p.a. sau mai mare a valorii indicilor de referinţă ai pieţei monetare, faţă de valoarea acestora la data de referinţă (ex. data acordării creditului, data revizuirii dobânzii curente etc.), orice modificări ale costurilor de refinanţare ale băncii care ar genera o depăşire a nivelului maxim acceptabil pentru aceasta în vederea continuării desfăşurării activităţii, în legătură cu un anumit produs/serviciu, în condiţii de profitabilitate, precum şi orice modificări legislative ce ar supune banca la suportarea unor costuri noi/suplimentare/majorate fată de cele avute în vedere la data de referinţă (ex. data acordării creditului, data revizuirii dobânzii curente, etc.), incluzând, dar fără a se limita la situaţiile prevăzute la secţiunea 10 pct. 10.1 din prezentele condiţii generale".

Prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 s-a prevăzut că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale trebuie să înceapă cu observarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, instanţa de judecată având a stabili în mod prioritar dacă respectiva clauză se află în situaţiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Instanţa supremă apreciază că situaţia de excludere din textul legal invocat nu este operantă în speţă în ceea ce priveste clauzele inserate la pct. 3 lit. d) şi pct. 6 lit. b) din condiţiile speciale ale convenţiei, nu şi în ceea ce priveste pct. 3 lit. a) din aceleaşi condiţii. Din această perspectivă, criticile recurenţilor-reclamanţi sunt în parte întemeiate.

O clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este în mod categoric asociată obiectului principal al contractului, câtă vreme contractul de împrumut de bani nu este un contract cu titlu gratuit, ci dimpotrivă, este un contract real cu titlu oneros, dobânda remuneratorie fiind de esenţa acestuia, reprezentând echivalentul folosinţei banilor şi una dintre raţiunile fundamentale pentru care se desfăşoară activitatea bancară.

Aparent, examenul caracterului abuziv al acestei clauze pare a fi exclus de plano de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, însă el este posibil în speţă, întrucât clauzele respective nu întrunesc cerinţa impusă de teza finală a aceluiaşi text legal. Astfel, clauzele referitoare la dreptul băncii-pârâte de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, de a aplica rata dobânzii astfel modificată şi de a pune în sarcina împrumutaţilor obligaţia de a achita eventuale sume ca urmare a ajustării dobânzii în condiţiile punctului 3.d) din condiţiile speciale contractuale, precum şi clauza referitoare la "Schimbări semnificative" din condiţiile generale nu sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, aşa cum în mod întemeiat susţin recurenţii-reclamanţi.

Pentru a conchide astfel, instanţa supremă apreciază că exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical, adică morfologic, sintactic şi semantic. Limbajul uşor inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi procurate şi obligaţii asumate şi în egală măsură a drepturilor şi contraprestaţiilor părţii adverse, acest aspect fiind reţinut şi în hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P.

Revenind la clauzele incriminate, Înalta Curte constată, contrar celor reţinute de instanţa de apel şi susţinute de intimata-pârâtă, că, în analiza clauzelor privind dreptul băncii-pârâte de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, de a aplica rata dobânzii astfel modificată, şi de a pune în sarcina împrumutaţilor obligaţia de a achita eventuale sume ca urmare a ajustării dobânzii în condiţiile prevederilor de la punctul 3.d), împreună cu clauza referitoare la "Schimbări semnificative" din condiţiile generale, nu se poate decela care este criteriul în funcţie de care banca îşi stabileşte aceste drepturi.

Conform art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut şi în contract şi, totodată, cu condiţia informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Inserarea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii implică definirea şi descrierea în mod clar, fără echivoc a situaţiior care pot interveni pentru a se înţelege semnificaţia sintagmei "Schimbări semnificative" din condiţiile generale, dar şi prezentarea algoritmului de calcul în temeiul căruia banca poate modifica rata dobânzii. Numai în aceste condiţii consumatorul are posibilitatea de a cunoaşte de la început circumstanţele în care acea situaţie se va produce şi indicatorii pe baza cărora dobânda va fi modificată şi doar astfel opţiunea lui de a contracta este liberă, perfect conştientă şi cu reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa de judecată trebuie să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat şi eficient pentru a conchide în sensul existenţei sau inexistenţei situaţiei care constituie motiv pentru modificarea dobânzii.

Inexistenţa în condiţiile speciale şi în condiţiile generale din contractul încheiat cu recurenţii-reclamanţi a oricărui indiciu clar şi obiectiv privitor criteriile de modificare a dobânzii curente face ca prevederile contractuale speciale referitoare la dreptul băncii-pârâte de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, de a aplica rata dobânzii astfel modificată şi de a pune în sarcina împrumutaţilor obligaţia de a achita eventuale sume ca urmare a ajustării dobânzii în condiţiile punctului 3.d), împreună cu clauza referitoare la "Schimbări semnificative" din condiţiile generale, să fie considerate prevederi exprimate în termeni de maxim echivoc, ceea ce autorizează examinarea acestor clauze prin prisma dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte apreciază că, în speţă, nu s-a făcut dovada caracterului negociat al clauzelor indicate. Este dincolo de orice îndoială că, în materia contractelor încheiate între profesionişti şi consumatori, dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 inversează sarcina probei, obligându-l pe profesionist să facă dovada faptului că o clauză standard dintr-un contract preformulat a fost negociată direct cu consumatorul.

În acest context, instanţa supremă constată, raportat la probatoriul administrat sub acest aspect, că nici un mijloc de dovadă nu autorizează a se conchide că vreuna din clauzele reţinute a nu fi redactate într-un limbaj uşor inteligibil ar fi fost negociată direct cu împrumutaţii, aşa cum impune textul legal evocat, intimata-pârâtă neavând nicio trimitere la probatoriul care ar putea prezenta relevanţă sub acest aspect.

Trebuie subliniat faptul că teza probatorie care ar fi trebuit să fie urmărită şi dovedită viza o etapă anterioară celei a realizării acordului de voinţă, respectiv faza negocierii, din interpretarea logic-gramaticală a textului legal evocat putându-se deduce indubitabil că legiuitorul nu acordă preferinţă necondiţionată aspectului formal legat de semnarea contractului, ci modalităţii de realizare a acordului de voinţă şi posibilităţii reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia şi de a le accepta în cunoştinţă de cauză şi în acord cu propriul interes.

Este întrunită condiţia inserării în contract a clauzelor prevăzute la pct. 3 lit. d) şi pct. 6 lit. b) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit şi a clauzei referitoare la "Schimbări semnificative" din condiţiile generale contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Prin inserarea în contract a unor clauze referitoare la revizuirea ratei dobânzii curente şi la modificarea acesteia în condiţii neclare atât in ceea ce priveşte motivele care justifică modificarea, cât şi algoritmul de calcul, buna-credinţă este pusă ab initio sub semnul îndoielii.

În al doilea rând, Înalta Curte apreciază că inserarea unor astfel de clauze, care, coroborată cu posibilitatea pe care banca şi-a rezervat-o de a se raporta discreţionar, fără consultarea prealabilă a împrumutaţilor şi fără acordul acestora, la oricare din indicii de referinţă ai pieţei monetare, la orice modificări, nedescrise în mod clar, privind costurile de refinanţare ale băncii care ar genera o depăşire a nivelului maxim acceptabil pentru aceasta în vederea continuării desfăşurării activităţii, în legătură cu un anumit produs/serviciu, în condiţii de profitabilitate, precum şi orice modificări legislative ce ar supune banca la suportarea unor costuri noi/suplimentare/majorate fată de cele avute în vedere la data de referinţă, contravine obligaţiei de informare care îi incumbă acesteia.

În fine, este îndeplinită şi ultima cerinţă impusă de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiindcă prin inserarea acestor clauze banca îşi arogă dreptul discreţionar de a stabili criteriile după care poate modifica dobânda curentă, cu luarea în considerare doar a acelor indici financiari care să îi procure profit în orice situaţie de fluctuaţie a pieţei monetare, chiar dacă în acest fel prestaţia cocontractanţilor devine în mod evident mult mai oneroasă.

Imprecizia acestor clauze referitoare la dreptul băncii de a revizui dobânda curentă şi de a percepe de la împrumutaţi eventuale sume ca urmare a ajustării dobânzii, lăsate sub aspectul aplicării exclusiv la îndemâna băncii, se poate repercuta asupra executării contractului de o manieră imprevizibilă, putând transforma un contract funciarmente comutativ, în care întinderea drepturilor şi a obligaţiilor trebuie să fie cunoscută încă de la încheierea acestuia sau cel puţin determinabilă, într-un contract aleatoriu, ale cărui costuri, dacă ar fi putut fi măcar prevăzute, nu ar fi fost acceptate de către împrumutaţi.

Toate considerentele ce preced au format convingerea Înaltei Curţi că hotărârea instanţei de apel, prin care s-a apreciat asupra netemeiniciei motivului de apel vizând caracterul abuziv al clauzelor mai sus analizate, a fost pronunţată cu încălcarea legii, motivul de recurs incident fiind cel prevăzut de art. 304 pct. 9, raportat la art. 295-296 C. proc. civ. şi la art. 1 şi 4 din Legea nr. 193/2000. Pentru aceste considerente şi în aceste limite recursul recurenţilor-reclamanţi urmează a fi admis.

În ceea ce priveşte clauza de la pct. 3 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei, recurenţii-reclamanţi au motivat că această clauză are caracter abuziv pentru că nu prevede în mod clar şi precis formula de calcul a dobânzii curente, deşi aceasta este variabilă. În absenţa transparentizării modului de calcul a dobânzii curente, autorii căii de atac susţin că sunt privaţi, în mod nerezonabil şi incorect, de posibilitatea diminuării costului creditului, în ipoteza în care apar schimbări semnificative pe piaţa monetară care sunt în avantajul lor, cu referire exactă la situaţia în care indicele de referinţă EURIBOR a scăzut pe parcursul derulării contractului, începând cu15 decembrie 2008 şi ajungând în anul 2011 la o valoare sub un punct procentual. Cu toate acestea, banca pârâtă nu a diminuat dobânda curentă, deşi indicele de referinţă EURIBOR a scăzut semnificativ.

Criticile recurenţilor din această perspectivă sunt neîntemeiate.

Prin clauza de la pct. 3 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei părţile au convenit că rata dobânzii curente este de 5,95% pe an.

Instanţa supremă constată că această clauză are o redactare clară şi inteligibilă, fără utilizarea unor termeni ambivalenţi sau echivoci şi, mai mult, cuprinde un procent matematic în modul cel mai simplu şi concis.

Prin modalitatea în care este exprimată, această clauză corespunde cerinţei instituite prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, de a fi redactată într-un limbaj uşor inteligibil, pentru că poate fi înţeleasă de consumator nu numai din punct de vedere formal şi gramatical, ci şi în ceea ce priveşte mecanismul de formare. În concret, rata dobânzii curente se determină aplicând anual 5,95% la valoarea totală a creditului.

Astfel, consumatorii au posibilitatea să cunoască în orice moment, pe parcursul perioadei de derulare a contractului, rata dobânzii curente, printr-un simplu calcul aritmetic. Criteriul de determinare este transparent, obiectiv, precis şi clar, ceea ce permite, totodată, determinarea consecinţelor economice în ceea ce îi priveşte.

Recurenţii-reclamanţi pornesc, în susţinerea criticilor relative la caracterul abuziv al clauzei de la pct. 3 lit. a), de) la premisa greşită, fără suport contractual şi legal (prin raportare la legislaţia în materie la data încheierii contractului şi la principiul tempus regit actum), că dobânda curentă, reprezentând 5,95% din valoarea totală a creditului, are în structura sa un element variabil reprezentat de valoarea indicelui EURIBOR la data încheierii contractului, de 4,857 %, iar diferenţa dintre rata dobânzii curente şi acest indice de referinţă EURIBOR de la data încheierii contractului, reprezentând 1,093%, reprezintă marja fixă a băncii.

Acest algoritm de formare a dobânzii curente indicat de recurenţii-reclamaţi nu este descris în cuprinsul clauzelor contractuale, dobânda curentă fiind determinată clar la 5,95 %, fără posibilitatea de a fi descompusă în cele două elemente, unul variabil, reprezentat de indicele EURIBOR la data încheierii contractului şi unul fix, determinat prin calcularea diferenţei dintre rata dobânzii curente şi valoarea indicelui de referintă EURIBOR.

Acest mecanism de formare a dobânzii curente, prezentat de recurenţii-reclamanţi pentru a susţine caracterul variabil al dobânzii curente, imprimat de componenta indicelui EURIBOR în structura ratei dobânzii curente, este străin de convenţia părţilor. De aceea, revizuirea ratei dobânzii curente, în sensul propus de recurenţii-reclamanţi, ca urmare a intervenirii unor schimbări semnificative generate de reducerea indicelui de referinţă EURIBOR în perioada derulării contractului, are caracter arbitrar.

Clauza prevăzută la pct. 3 lit. a) din partea specială a contractului dobândeşte caracter variabil doar în condiţiile descrise la pct. 3 lit. d) din partea specială a contractului de credit, respectiv în situaţia în care banca-pârâtă apreciază că au intervenit schimbări semnificative pe piaţa monetară, în sensul descris în cuprinsul condiţiilor generale, de natură să o determine să revizuiască rata dobânzii curente. Caracterul variabil al clauzei de la pct. 3 lit. a) din partea specială a contractului nu poate fi desprins de contextul în care se încadrează şi de înţelesul ce rezultă din interpretarea coordonată a clauzelor incriminate ca având caracter abuziv. Interpretarea coordonată a clauzelor analizate impune concluzia că voinţa reală a părţilor a fost aceea de a stabili o rată a dobânzii curente de 5,95% pe an, care în anumite circumstanţe (apreciate pentru considerentele ce preced ca fiind neclare, imprecis descrise) putea fi revizuită şi modificată de bancă.

Clauzele care reglementează posibilitatea revizuirii şi modificării dobânzii curente au caracter abuziv, aşa cum s-a reţinut în considerentele precedente, însă, prin înlăturarea lor ca efect al nulităţii, clauza de la pct. 3 lit. a) din partea specială a contractului nu este afectată, pentru că este exprimată într-un procent precis, aceasta clauză exprimând voinţa părţilor asupra ratei dobânzii curente a creditului.

În condiţiile în care s-a reţinut că nu se poate determina în mod clar, lămuritor care este contextul în care se poate revizui şi modifica rata dobânzii curente, dat fiind caracterul abuziv al clauzelor care reglementează o atare posibilitate, nu pot fi acceptate solicitările recurenţilor de a se constata că pentru trecut reclamanţii ar fi trebuit să plătească pârâtei ratele într-un cuantum mai mic, determinat de scăderea indicelui de referinţă EURIBOR.

Aceasta deoarece sintagma "schimbări semnificative pe piaţa monetară" nu poate fi interpretată în sensul că aceste schimbări intervin atunci când indicele EURIBOR scade, aşa cum susţin recurenţii-reclamanţi. Caracterul imprecis şi neclar al clauzei înseamnă că aceasta nu poate fi aplicată în nicio situaţie.

Este neîntemeiat şi motivul de recurs referitor la nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva aplicării greşite a articolului 6 alin. (1) din Directiva 93/13, cu nerespectarea interpretării care se desprinde din hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-26/13 Árpád Kásler, nerespectare ce a avut drept consecinţă respingerea cererii de înlocuire a clauzelor de la pct. 3 lit. a), d) şi a) clauzei referitoare la înţelesul noţiunii de dobândă de referinţă VBR pentru credite garantate cu ipotecă cu dispoziţii din dreptul naţional cu caracter imperativ.

În primul rând trebuie evidenţiat că în cauza C-26/13 Árpád Kásler C.J.U.E. a interpretat articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 în sensul că, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În cauza dedusă judecăţii, trebuie subliniat că, prin constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la posibilitatea băncii de a revizui rata dobânzii curente şi, practic, de a o modifica în cazul în care intervin schimbări semnificative, contractul poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive.

În vederea respectării imperativului de salvgardare a contractului, nulitatea parţială este regula, lipsirea de efecte vizează doar clauzele care încalcă dispoziţiile legale imperative ale art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

Pe cale de consecinţă, continuă să îşi producă efectele clauza de la pct. 3 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei privind rata dobânzii curente de 5,95% pe an. De altfel, trebuie notat că, până la data declarării recursului, dobânda creditului, percepută de către bancă, a fost stabilită potrivit pct. 3 lit. a), nemodificată în condiţiile descrise în contract, aşa cum au precizat recurenţii-reclamanţi.

În aceste circumstanţe, subsecvent constatării nulităţii parţiale, Înalta Curte nu poate da eficienţă nici solicitării de a constata că pentru trecut, începând cu 15 decembrie 2008 şi până la constatarea caracterului abuziv al clauzelor în discuţie, recurenţii ar fi trebuit să achite ratele într-un cuantum mai mic şi nici solicitării de a constata că rata dobânzii va fi ajustată în sensul propus de recurenţi, respectiv de a se stabili formula de calcul a dobânzii variabile compusă din EURIBOR, actualizat trimestrial, plus marja fixă a bancii, determinată prin calcularea diferenţei dintre rata dobânzii anuale de 5,95% şi indicele de referinţă EURIBOR la data încheierii contractului. O asemenea măsură ar fi echivalentă cu modificarea clauzelor contractuale în forma şi conţinutul propuse de una din părţile contractului, în absenţa vreunei dispoziţii legale care să autorizeaze instanţa să intervină în contractul părţilor, prin înlocuirea unor clauze declarate nule.

În acest sens, trebuie evocat faptul că nici reglementarea specială - Legea nr. 193/2000 şi Directiva 93/13/CEE - şi nici reglementarea de drept comun - C. civ. de la 1864 - nu permite intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Singura posibilitate de a interveni în contract este legal recunoscută în noul C. civ. - exempli gratia art. 1271, însă impreviziunea vizează o altă ipoteză, anume cea a contractelor valabil încheiate, dar a căror executare a devenit excesiv de împovărătoare pentru una dintre părţi, ceea ce impune adaptarea contractului.

Cât priveşte Legea nr. 287/2009 privind C. civ., aceasta nu este aplicabilă contractelor deduse judecăţii în cauza de faţă, care cad sub incidenţa C. civ. de la 1864 conform principiului tempus regit actum, dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 287/2009 şi dispoziţiilor art. 3 - 6 din Legea nr. 71/2011.

Apreciază instanţa supremă şi că în speţă nu este posibilă adaptarea contractului, întrucât este vorba despre o altă ipoteză, anume aceea a unui contract cu clauze lovite de nulitate, nulitatea producând alte efecte decât impreviziunea şi operând retroactiv.

În plus, se cuvine menţionat şi faptul că imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica C.J.U.E., sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza C-618/10 Banco Espanol de Crédito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind cea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv - hotărârea pronunţată în cauza C-26/13 Árpád Kásler. Numai că o astfel de dispoziţie supletivă nu există în dreptul român aplicabil raporturilor deduse judecăţii în materia nulităţii, ceea ce face imposibilă intervenţia judecătorului în contract, aşa încât solicitarea recurenţilor-reclamanţi în sensul arătat este fără fundament legal.

Nici celelalte dispoziţii legale invocate de recurenţii-reclamanţi nu pot constitui temei pentru modificarea clauzelor contractuale.

În acest sens, este de notat că s-a invocat prevederea de la pct. 1lit. p) din Legea nr. 193/2000, care se referă la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească clauzele de indexare a preţurilor, art. 93 din O.G. nr. 21/1992, astfel cum a fost completat prin art. II pct. 9 din O.U.G. nr. 174/2008, care se referă la regulile pe care furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să le respecte în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, cum ar fi, între altele, indicarea expresă a formulei după care se calculează variaţia dobânzii, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi în cel al reducerii acesteia.

Alte dispoziţii legale care, în opinia recurenţilor, au aptitudinea de a înlocui clauzele abuzive, sunt reprezentate de prevederile art. 2 lit. d) şi h), raportat la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor.

Trebuie reliefat că art. 2 lit. d) din Legea nr. 363/2007 redă semnificaţia pe care o are expresia practici ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii, iar art. 2 lit. h) din aceeaşi Lege defineşte termenul de diligenţă profesională. Cât priveşte reglementarea de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 363/2007, se constată că aceasta se referă la una dintre condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru a califica o practică comercială ca fiind ilicită, aceea de a fi contrară cerinţelor diligenţei profesionale.

Niciuna dintre aceste prevederi legale, care impun norme de conduită, obligaţii profesionale sau definesc anumite concepte, nu autorizează, însă, instanţa să intervină pentru a înlocui clauzele abuzive din contract cu alte clauze al căror conţinut este şi trebuie să fie stabilit de părţi, ca rezultat al acordului lor de voinţe.

Recurenţii-reclamanţi au invocat şi incidenţa prevederii de la art. 37 din O.U.G nr. 50/2010, ca temei legal al susţinerii că pârâta avea obligaţia de a indica în mod expres în contract formula după care se calculează variaţia dobânzii, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi în sensul reducerii acesteia.

În acelaşi sens, au susţinut că pârâta are obligaţia de a se conforma cerinţelor instituite prin art. 95, 35, 36 şi 37 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma în vigoare de la data publicării în Monitorul Oficial - 11 iunie 2010, prevederi legale care se referă la indicarea formulei de calcul a dobânzii şi la interzicerea perceperii, pentru viitor, a comisionului de risc, subliniind, totodată, că dispoziţiile Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G nr. 50/2010 nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Instanţa supremă constată că recurenţii-reclamanţii, fără a critica nelegalitatea deciziei atacate din această perspectivă, susţin fără niciun argument legal incidenţa prevederilor art. 35, 36, 37 din O.U.G nr. 50/2010, act normativ care a intrat în vigoare în timp ce contractul de credit încheiat între părţi se afla în derulare.

Potrivit dispoziţiei tranzitorii de la art. 95 teza I din O.U.G nr. 50/2010, prevederile acestei ordonanţe nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, cu excepţia anumitor prevederi legale, între care nu se regăsesc dispoziţiile legale invocate de recurenţii-reclamanţi.

Prin legea de aprobare a ordonanţei s-au reglementat măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei stabilindu-se prin art. II că:

"(1)Actele adiţionale încheiate şi semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformităţii contractelor cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guverndlui nr. 50/2010 îşi produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreaţi între părţi.

(2)Actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până Ia data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Recurenţii-reclamanţi nu au semnat acte adiţionale cu banca şi nu au fost de acord cu variantele de modificare a contractului propuse de bancă. În absenţa unui acord de voinţă al părţilor cu privire la modificarea contractului de credit în conformitate cu prevederile O.U.G nr. 50/2010, contractul părţilor îşi produce efectele în conformitate cu termenii contractuali stabiliţi la data încheierii acestuia, desigur cu excepţia clauzelor constatate abuzive.

Din această perspectivă, decizia recurată reţine, în mod corect, că modificările pe care reclamanţii le-au susţinut în legătură cu determinarea formulei de calcul a dobânzii "pleacă de la prevederile O.U.G nr. 50/2010, însă la momentul încheierii contractului (2008), legislaţia internă nu prevedea vreo obligaţie în sarcina furnizorilor de servicii financiare de a determina cuantumul dobânzii practicate printr-o formulă de calcul, care să includă şi o marjă fixă".

Cu toate acestea, trebuie subliniat că sancţiunea nulităţii clauzelor reţinute ca având caracter abuziv s-a impus în absenţa unor reguli clare, care să permită înţelegerea mecanismului în care banca ar fi putut considera, la un moment dat, că se impune revizuirea ratei dobânzii curente.

Faţă de considerentele prezentate, instanţa supremă reţine că este neîntemeiată toată argumentaţia recurenţilor, expusă pentru a susţine modificarea clauzelor contractuale, în sensul determinării formulei de calcul a dobânzii prin raportare la indicele EURIBOR, actualizat trimestrial şi la marja fixă a băncii de 1,093% p.a., determinată în mod unilateral de către reclamanţi.

Printr-o altă critică, care poate fi subsumată tot cazului de modificare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., se susţine aplicarea greşită a prevederilor art. 13 din Legea nr. 193/2000.

Critica este nefondată.

Articolul 13 din Legea nr. 193/2000 nu este incident în cauză. Din contextul reglementării în care se înscrie, această dispoziţie legală este aplicabilă în cazul în care se constată, de către organele de control prevăzute la art. 8 din lege, utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive şi acestea sesizează instanţa în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dispună obligarea profesionistului să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nerespectarea statuărilor obligatorii care se degajă din decizia nr. 1656/2010, pronunţată de Curtea Constituţională, se constată că această critică este formal prezentată, fără a fi însoţită de argumente care să pună în evidenţă nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel din această perspectivă.

Prin decizia nr. 1656/2010, pronunţată de Curtea Constituţională s-a constatat că dispoziţiile Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Recurenţii-reclamanţi, deşi susţin că s-au nesocotit considerentele general obligatorii din decizia Curţii Constituţionale, s-au limitat doar să prezinte tale quale paragrafe din considerentele deciziei precizate.

Nu au arătat, însă, în concret, raportat la datele cauzei, care au fost neregularităţile săvârşite de instanţa de apel în adoptarea deciziei recurate, care să aibă drept consecinţă încălcarea efectelor obligatorii ale considerentelor pe care se sprijină dispozitivul deciziei Curţii Constituţionale. Pentru aceste argumente, nici această critică nu este apreciată ca fondată.

Critica prin care s-a susţinut nelegalitatea "soluţiei instanţei de apel de respingere a capătului de cerere având ca obiect plata daunelor morale" priveşte, în contextul deciziei pronunţate de instanţa de apel, dispoziţia de menţinere a hotărârii tribunalului în această privinţă.

Argumentele prezentate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi încadrate în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 1-9 C. proc. civ.. În concret, se invocă faptul că, prin respingerea cererii pentru acordarea daunelor morale, nu s-a ţinut seama de numărul foarte mare de clauze din contractul de credit constatate ca fiind abuzive, de atitudinea pârâtei de la momentul concilierii şi de corespondenţa purtată cu banca. Aceste aspecte de temeinicie au fost luate în analiză de către instanţa de apel, contrar susţinerilor recurenţilor şi nu mai pot fi cenzurate în cadrul controlului de legalitate specific recursului precedat de apel.

Este întemeiat, în parte, motivul de recurs referitor la încălcarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., prin neacordarea cheltuielilor de judecată efectuate în primul recurs soluţionat prin pronunţarea deciziei de casare cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor.

Trebuie evidenţiat că, în rejudecare, prin decizia care face obiectul recursului s-a respins apelul declarat de pârâtă şi s-a admis apelul reclamanţilor. Fată de soluţia adoptată în rejudecarea apelurilor, pârâta se află în situaţia părţii care a pierdut procesul şi are obligaţia de a plăti părţilor adverse toate cheltuielile de judecată în legătură cu această fază procesuală, inclusiv cele efectuate în recursul soluţionat prin decizia de casare cu trimitere a cauzei spre rejudecare.

Ca urmare, în aplicarea art. 274 C. proc. civ., reclamanţilor li se cuvin şi cheltuielile efectuate în calea de atac a recursului soluţionat prin decizia de casare, în temeiul căreia s-a rejudecat apelul, în sumă de 256,7 RON, potrivit dovezilor aflate la dosar.

Soluţia instanţei de apel de respingere a cererii de actualizare a sumelor acordate cu titlu de cheltuieli de judecată contravine principiului reparării integrale a prejudiciului, pentru că la baza obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată stă răspunderea civilă delictuală. Prin urmare, în temeiul principiului restitutio in integrum, sumele acordate cu titlu de cheltuieli de judecată în apel vor fi actualizate în raport cu rata inflaţiei.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. va fi modificată în parte decizia recurată şi în privinţa dipoziţiilor referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată în apel.

În ceea ce priveşte soluţia de neacordare a dobânzii aferente cheltuielilor de judecată şi a dobânzii la dobândă conform art. 1089 alin. (1) din C. civ. de la 1864, recurenţii susţin că soluţia instanţei de apel " este jenant nelegală deoarece nu are acoperire normativă".

Argumentaţia astfel prezentată este lipsită de fundament legal pentru că nici în apel şi nici în recurs nu a fost justificată cauza juridică pentru acordarea de dobânzi aferente cheltuielilor de judecată. În acest cadru, se cuvine subliniat că nu este suficientă doar formularea unei pretenţii, ci şi prezentarea motivelor de fapt şi de drept care o susţin. În absenţa unor veritabile critici de nelegalitate, întemeiate pe argumente juridice, reiterarea oricărei pretenţii în recurs nu poate constitui temei pentru reformarea hotărârii atacate.

Cât priveşte menţiunea din partea finală a motivelor de recurs potrivit căreia, în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere care nu au fost admise de instanţa de apel, recurenţii-reclamanţi înţeleg să reitereze motivele de recurs pe care le-au invocat în primul recurs din primul ciclu procesual, fără a le mai relua, instanţa supremă nu va da curs unei asemenea solicitări.

Aceasta pentru că respectivele critici vizează o altă decizie, mai exact decizia civilă nr. 245 din 15 aprilie 2014, pronunţată de curtea de apel în prima fază procesuală a apelului. Această decizie a fost casată prin decizia nr. 721 din 4 martie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecarea apelurilor. În rejudecarea apelurilor, instanţa de prim control judiciar a respectat indicaţiile date prin decizia de casare, a procedat la o devoluare totală a cauzei şi a soluţionat apelurile prin pronunţarea deciziei civile nr. 2151A din 18 decembrie 2015, care constituie obiect al recursului dedus judecăţii. Aşa fiind, obiect al analizei specifice căii de atac a recursului în această fază îl constituie criticile punctuale aduse hotărârii pronunţate de curtea de apel în rejudecare şi nu criticile care privesc o altă decizie decât cea supusă controlului de legalitate în această fază a procesului.

Pentru considerentele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul şi va modifica în parte decizia recurată, în sensul constatării caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 3 lit. i) pct. 6 lit. b) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit, precum şi al clauzei referitoare la noţiunea de "schimbări semnificative" din condiţiile generale ale convenţiei, cu consecinţa aplicării sancţiunii nulităţii acestor clauze. De asemenea, va fi modificată decizia instanţei de apel în privinţa dispoziţiei de obligare la plata cheltuielilor de judecată, în sensul celor arătate în precedent.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., intimata-pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 378 RON, efectuate de recurenţii-reclamanţi în recurs, actualizate cu rata inflaţiei de la data pronunţării deciziei până la data plăţii efective.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2151A/2015 din 18 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Modifică, în parte, decizia atacată, în sensul că:

Constată caracterul abuziv şi nulitatea absolută şi a clauzelor prevăzute la pct. 3 lit. d) şi pct. 6 lit. b) cu următorul conţinut:

"La scadenţa finală împrumutatul va achita şi eventualele sume datorate ca urmare a ajustării dobânzii în condiţiile pct. 3 lit. d)" din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit aferente contractului de credit nr. x/28.05.2008, precum şi a clauzei referitoare la "Schimbări semnificative" din Condiţiile generale ale convenţiei.

Obligă apelanta-pârâtă să plătească apelanţilor-reclamanţi şi suma de 256,7 RON, cheltuieli de judecată efectuate în recurs, în primul ciclu procesual. Toate sumele acordate în apel cu titlu de cheltuieli de judecată vor fi actualizate cu rata inflaţiei de la data pronunţării deciziei recurate.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Obligă intimata-pârâtă F. S.A. (succesoare în drepturi a intimatei C. S.A.) la plata sumei de 378 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, actualizate cu rata inflaţiei de la data pronunţării prezentei decizii, către recurenţii-reclamanţi B. şi A..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 29 mai 2017.