Competence for claims of statutory interest on delayed execution of labor judgments as accessory to principal salary debts

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 30.12.2015, sub numărul de 4688/107/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Argeş şi Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând obligarea acestora în solidar la plata de daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de reclamanţi prin executarea cu întârziere a obligaţiei de plată stabilită definitiv în sarcina pârâţilor prin titlul executoriu de la data emiterii acestuia până la achitarea integrală a sumelor datorate cu titlu de daune interese moratorii.

Au arătat că titlul executoriu este reprezentat de sentinţa civilă nr. 1403 din 24.11.2014 a Tribunalului Dâmboviţa, pronunţată în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia civilă nr. 594/29.04.2015 a Curţii de Apel Ploieşti.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 1535 şi 1536 din Noul C. civ., art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, O.G. nr. 13/2001 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Prin sentinţa civilă nr. 591 din 06.04.2016 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia I - Civilă în dosarul nr. x/2015, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piteşti.

În motivarea soluţiei, prima instanţă investită a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 1403/24.11.2014 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosar nr. x/2014, definitivă prin decizia nr. 594/29.04.2015 a Curţii de Apel Ploieşti au fost obligaţi pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Argeş şi Consiliul Superior al Magistraturii numai pentru reclamantul B.) la plata sumelor de bani cuvenite reclamanţilor A. şi B., cu titlu de dobândă legală aferentă sumelor datorate de pârâţi în baza unor titluri executorii.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 şi art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/2014 plata acestor sume de bani se realizează eşalonat, fără acordul creditorilor, aşa încât pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată stabilită în sarcina pârâţilor prin titluri executorii, debitorul este obligat la plata de daune-interese corespondente întârzierii executării, în condiţiile art. 1082 rap. la art. 1088 din C. civ. din 1865.

În considerentele deciziei ICCJ nr. 21/2015 S-a reţinut că dobânzile nu au un caracter accesoriu debitului principal şi nu reprezintă daune-interese datorate în temeiul art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru salariul neachitat, ci reprezintă o formă de penalizare a debitorului care nu şi-a îndeplinit la timp obligaţia de executare a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un litigiu referitor la drepturi salariale

Cu alte cuvinte, litigiul are ca obiect daune-interese, iar nu drepturi salariale, reclamanţii formulând pretenţii civile ce nu decurg nemijlocit din neexecutarea obligaţiei de plată a drepturilor salariale, ci din întârzierea executării unor hotărâri judecătoreşti, pretenţii a căror valoare se situează sub nivelul sumei de 200.000 RON, situaţie în care, competenţa materială aparţine, judecătoriei.

În acest context, s-a apreciat că prezenta acţiune având ca obiect daune-interese pentru întârzierea executării obligaţiei de plată a unor sume de bani, întemeiată pe dispoziţiile art. 1535-1536 C. civ., este supusă regulilor procedurale prescrise de disp. art. 94 pct. 1 lit. j) C. proc. civ. (lit. k) după republicare). Totodată, devenea inoperantă regula de competenţă teritorială exclusivă prevăzută de art. 269 Codul muncii în favoarea tribunalului de la domiciliul/reşedinţa/locul de muncă al reclamantului.

Conform art. 127 C. proc. civ., dacă un judecător, procuror, asistent judiciar şi grefier are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Întrucât reclamanţii nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul judecătoriei în raza căreia domiciliază, în cauză nu era incident cazul de competenţă facultativă prevăzut de art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 4182 din 05.04.2017 pronunţată de Judecătoria Piteşti, secţia Civilă s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Piteşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba. Totodată s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unui regulator de competenţă.

Pentru a pronunţa astfel, contrar celor reţinute de către Tribunalul Alba, această instanţă a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. j) C. proc. civ. şi a apreciat că acţiunea reclamanţilor nu reprezintă o veritabilă acţiune în pretenţii, acţiune de drept comun, care să fie atribuită instanţelor judecătoreşti prin raportare la valoarea obiectului cererii, .

S-a reţinut că reclamanţii au calitatea de judecători la Tribunalul Argeş, care au ales să sesizeze Tribunalul Alba în vederea soluţionării cererii de chemare în judecată.

Această instanţă a mai apreciat că este necesară valorificarea cerinţei de simetrie jurisdicţională, prin raportare la instanţa de fond care a stabilit debitul principal, aceasta determinând atribuirea competenţei materiale în favoarea tribunalului ca şi instanţă de fond competentă material să soluţioneze prezenta cauză, cu respectarea opţiunii reclamanţilor în ceea ce priveşte alegerea competenţei teritoriale.

Instanţa a mai apreciat că prezenta cauză vizează un drept accesoriu dreptului principal, recunoscut în mod definitiv prin evocata sentinţă civilă depusă la dosar, competentă să soluţioneze prezenta pricină fiind Tribunalul Alba, instanţa învestită iniţial de către reclamanţi.

Cauza a fost înregistrată la Înalta Curte la data de 22.09.2016 cu termen de judecată la 11.05.2017 la Completul 7.

Înalta Curte constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente material, dar şi teritorial în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul art. 133 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Alba competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi are ca obiect obligaţia de a da privitoare la drepturile salariale, respectiv dobânzi legale; acestea din urmă reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditori, beneficiarii drepturilor salariale accesorii prin executarea cu întârziere a obligaţiei de plată stabilită definitiv în sarcina intimaţilor prin titlul executoriu menţionat în argumentele cererii de chemare în judecată, de la data emiterii acestuia până, respectiv momentul de la care sunt executorii şi în continuare, pentru viitor, până la achitarea integrală a sumelor datorate cu titlu de daune interese moratorii conform sentinţei civile menţionate expres de către reclamanţi, respectiv sentinţa civilă nr. 1403 din 24.11.2014 a Tribunalului Dâmboviţa, pronunţată în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia civilă nr. 594/29.04.2015 a Curţii de Apel Ploieşti.

Natura juridică a acestor daune a fost stabilită iniţial prin Decizia în interesul legii nr. 2/2014 (şi nu prin Decizia nr. 21/2015 menţionată de prima instanţă învestită, această decizie doar reluând considerentele anterior formulate pentru a extrage concluzii utile privitoare la prescripţie). Decizia nr. 21/2015 precizează însă, cu titlu suplimentar, în contextul curgerii termenului de prescripţie, că dobânzile nu pot fi considerate o pretenţie nouă, absolut independentă de litigiul anterior, pentru ca, prin însăşi acţiunea în răspundere civilă având ca obiect astfel de dobânzi penalizatoare, debitorul să fie pus în întârziere şi, prin urmare, prejudiciul să fie datorat de la data introducerii acestei acţiuni, pentru viitor, cu consecinţa începerii curgerii dobânzilor de la data introducerii acţiunii.

Prin urmare, ţinând cont de strânsa legătură dintre cele două pretenţii, competenţa materială în soluţionarea litigiului de faţă nu poate fi desprinsă de natura litigiului iniţial, aceea de conflict de muncă, întrucât acesta vizează drepturile salariale accesorii în temeiul unui titlu executoriu, adică a unei hotărârii prin care s-au acordat reclamanţilor în parte dobânda legală cuvenită astfel cum a fost cerută, ceea ce atrage competenţa în primă instanţă a tribunalului, determinat potrivit regulilor speciale de competenţă materială şi teritorială.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, reclamanţii A. şi B. au învestit instanţa cu soluţionarea unui conflict individual de muncă, de competenţa tribunalului în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Potrivit dispoziţiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ. dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei în care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Aşadar, articolul de lege anterior enunţat reglementează un caz de competenţă facultativă pentru ipoteza în care judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul are calitatea de reclamant, norma interzicând sesizarea instanţei competente, dacă este aceea la care acesta îşi desfăşoară activitatea.

Dacă reclamantul se adresează instanţei unde îşi desfăşoară activitatea, necompetenţa teritorială de ordine publică instituită de art. 127 alin. (1) C. proc. civ., este o excepţie absolută ce poate fi invocată de părţi sau de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, astfel cum prevede art. 130 alin. (2) din acelaşi cod.

Aceasta întrucât, de normă de necompetenţă absolută, art. 127 alin. (1) C. proc. civ. are ca raţiune exigenţele unei proceduri echitabile, astfel ca judecarea unei pricini în care un judecător are calitatea de reclamant să nu existe niciun element de natură a putea altera garanţiile de imparţialitate ce trebuie să însoţească orice procedură judiciară ori de natură a crea vreo aparenţă de soluţionare părtinitoare a cauzei. Fiind vorba de o normă cu caracter special, ea este de strictă interpretare şi nu poate fi supusă, prin urmare, unei interpretări extensive.

În cauză se reţine că reclamanţii au calitatea de judecători la Tribunalul Argeş, care ar fi fost competent dacă s-ar fi raportat exclusiv la prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011, condiţii în care, ţinând cont de dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., au înregistrat acţiunea la Tribunalul Alba.

Prin urmare, reclamanţii au sesizat în mod corect Tribunalul Alba, ca instanţă competentă teritorial pentru soluţionarea în primă instanţă a conflictului individual de muncă vizând drepturi salariale cuvenite în baza titlului executoriu reprezentat de evocata sentinţă.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Alba.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2017.