Negative jurisdictional conflict: abusive jurisdiction clause in consumer credit and territorial competence of the consumer's domicile court

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia la data de 25.04.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate caracterul abuziv şi implicit nulitatea absolută a clauzelor contractuale inserate în cuprinsul contractului de împrumut pentru nevoi personale intervenit între părţi sub nr. x din 11.12.2007 cu referire la "marja Băncii" ca parte componentă a ratei dobânzii, stabilită iniţial la un procent de 7,95%, şi restituirea integrală a sumelor de bani încasate de bancă cu acest titlu cu începere de la data încheierii contractului şi până la data rămânerii definitive a hotărârii, obligarea pârâtei la stabilirea şi încasarea ratelor lunare ale creditului la paritatea leu/CHF de la data acordării împrumutului în valută şi la restituirea diferenţelor băneşti dintre cursul de schimb de la data semnării contractului şi cel de la data plăţilor majorate ale ratelor ulterioare şi obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, anexă la contract, ale cărui rate să excludă din dobândă marja băncii şi să aibă în vedere cursul de schimb dintre cele două monede la data semnării contractului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1, 3, 4 şi următoarele din Legea nr. 193/2000.

La termenul de judecată din data de 28.09.2016, instanţa a reţinut cauza spre soluţionare asupra excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Mangalia, invocată din oficiu.

Prin sentinţa civilă nr. 1609/28.09.2016, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Mangalia şi a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 13.5 din contractul de împrumut pentru nevoi personale intervenit între părţi sub nr. x la data de 11.12.2007, acestea au convenit ca litigiile rezultate din contract şi care nu pot fi soluţionate pe cale amiabilă să fie soluţionate de instanţele de judecată competente din Bucureşti, clauză permisă de prevederilor art. 19 din vechiul C. proc. civ., în vigoare la data încheierii contractului, dar şi de dispoziţiile art. 126 alin. (1) din noul C. proc. civ.

Potrivit prevederilor art. 7 din vechiul C. proc. civ., în vigoare la data încheierii contractului de credit, cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se introduce la instanţa sediului ei principal, iar potrivit art. 107 alin. (1) din noul C. proc. civ., în vigoare la data sesizării instanţei, cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Faţă de dispoziţiile legale anterior menţionate şi văzând valoarea obiectului cererii şi împrejurarea că sediul pârâtei este situat în Bucureşti, instanţa a apreciat că atât prorogarea convenţională de competenţă cât şi competenţa teritorială de drept comun indică drept instanţă competentă material şi teritorial să judece acest litigiu, judecătoria de la sediul social al pârâtei B. S.A., respectiv Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Cât priveşte dispoziţiile art. 126 alin. (2) C. proc. civ., instanţa a apreciat că în virtutea principiului neretroactivităţii legii civile, se aplică doar contractelor încheiate înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. civ.

În considerarea jurisprudenţei europene şi reţinând, din actele şi lucrările dosarului, faptul că reclamantul şi-a angajat în cauză un avocat cu puteri de reprezentare şi nu a făcut dovada împrejurării că starea materială nu i-ar permite să suporte cheltuielile de deplasare la instanţa de la sediul pârâtei iar potrivit art. 9.1. din contractul de credit a declarat că înainte de încheierea contractului banca pârâtă i-a adus la cunoştinţă informaţii exacte şi complete privind încheierea contractului, instanţa a apreciat că prevederile inserate la art. 13.5 din contractul de împrumut pentru nevoi personale intervenit între părţi nu provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul reclamantului, şi nu este de natură a obstrucţiona dreptul de acces la justiţie al reclamantului.

Mai mult, reclamantul nici nu a invocat în cauză caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la prorogarea convenţională de competenţă, apărătorul ales al acestuia precizând în faţa instanţei, fără a solicita administrarea vreunei dovezi, doar că respectiva clauză ar putea avea caracter abuziv.

În raport de cele anterior expuse şi având în vedere şi faptul că instanţele din Bucureşti nu sunt situate la distanţă semnificativă faţă de localitatea de domiciliu a reclamantului, distanţa de aproximativ 250 Km dintre mun. Mangalia şi mun. Bucureşti nefiind de natură să întemeieze, chiar în condiţiile posibilităţilor actuale de transport în comun, prezumţia în sensul că deplasarea şi cheltuielile implicate în sarcina reclamantului pentru a compărea în faţa instanţei s-ar putea dovedi disuasive şi l-ar putea determina pe acesta să renunţe la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare, instanţa a apreciat că prevederile clauzei inserate la art. 13.5 din contractul de împrumut intervenit între părţi nu pot fi apreciate ca având caracter abuziv iar excepţia invocată de pârâtă este întemeiată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 11.11.2016 sub nr. x/2016.

Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 22216 din 08.12.2016 a admis excepţia de necompetenţă teritorială; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect acţiune în constatare formulată de reclamant în favoarea Judecătoriei Mangalia, a constatat existenţa conflictului negativ de competenţă; potrivit art. 134 C. proc. civ., a suspendat din oficiu judecata, dosarul cauzei fiind înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, competentă să soluţioneze conflictul ivit între Judecătoria Mangalia şi respectiv, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

La termenul din data de 08.12.2016, instanţa din oficiu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa a reţinut următoarele:

Analizând excepţia necompetenţei teritoriale, instanţa a constatat că reclamantul a sesizat în mod corect Judecătoria Mangalia, conform regulilor de competenţă alternativă prevăzute de art. 113 alin. (1) pct. 8 şi pct. 3 C. proc. civ. rap. la art. 126 alin. (2) C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile art. 107 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel, iar potrivit dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

Instanţa mai reţine că, atunci când competenţa este alternativă, alegerea instanţei competente din punct de vedere teritorial aparţine reclamantului, potrivit art. 116 C. proc. civ., şi că în urma introducerii acţiunii la Judecătoria Mangalia, competenţa a fost stabilită în favoarea acestei instanţe, nemaiputând fi declinată către o altă instanţă.

Potrivit art. 126 alin. (2) C. proc. civ., "în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă", legiuitorul stabilind astfel caracterul nelegal al convenţiilor atributive de competenţă încheiate înainte de naşterea litigiului, în materia protecţiei drepturilor consumatorilor.

Într-adevăr, instanţa a constatat că prevederile art. 126 alin. (2) C. proc. civ. sunt aplicabile doar contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ.. Însă, instanţa subliniază că se impune, în continuare, analizarea clauzei art. 13.5 din Contractul de credit nr. x/11.12.2007 prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 193/2000, precum şi prin raportare la reglementările şi jurisprudenţa comunitară.

Astfel, stabilirea competenţei teritoriale pentru soluţionarea acţiunii având ca obiect constatarea unor clauze abuzive din Contractul de credit nr. x/11.12.2007 nu se poate face prin raportare la clauza atributivă de competenţă prevăzută la art. 13.5 din acelaşi contract, care are un vădit caracter abuziv, motiv pentru care nu produce efecte juridice, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000.

În şedinţa publică din data de 28.09.2016, reclamantul, prin avocat, a solicitat instanţei respingerea excepţiei necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Mangalia, pentru mai multe argumente, printre care şi caracterul abuziv al clauzei atributive de competenţă.

În esenţă, instanţa a constatat că este abuzivă clauza atributivă de competenţă cuprinsă la art. 13.5 din Contractul de credit, contravenind art. 1 lit. q) din Directiva nr. 93/13/CEE, astfel încât aceasta nu va produce efecte asupra consumatorului, conform art. 6 din Legea nr. 193/2000.

În mod evident, atâta vreme cât reclamantul şi-a manifestat în mod legal dreptul de a alege între două sau mai multe instanţe deopotrivă competente, prevăzut de art. 116 C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei nu poate fi declinată, cu atât mai mult cu cât prin aceasta se încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare al consumatorului.

De la momentul introducerii acţiunii nicio altă instanţă nu mai este competentă să judece, chiar dacă anterior reclamantul putea introduce acţiunea la mai multe instanţe, reclamantul nu mai poate reveni asupra alegerii realizate, iar pârâta nu poate solicita declinarea competenţei teritoriale, deoarece instanţa sesizată de către reclamant este competentă teritorial.

Pentru aceste motive, văzând şi prevederile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la dispoziţiile procedurale, constituţionale şi comunitare amintite în cuprinsul hotărârii, instanţa a apreciat întemeiată excepţia invocată din oficiu.

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe, Judecătoria Mangalia şi Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nici o cale de atac, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Se reţine că, în speţă este vorba despre o cerere de chemare în judecată care vizează solicitarea reclamantei, adică, a consumatorului, de constatare a nulităţii unor clauze contractuale dintr-un contract de credit încheiat cu un profesionist, competenţa fiind, într-adevăr, una alternativă.

Înalta Curte mai observă că, prin art. 13.5 din contractul de credit, a fost inserată clauza compromisorie potrivit căreia, în cazul în care o soluţie amiabilă nu este posibilă, litigiul se supune spre soluţionare instanţelor judecătoreşti din Bucureşti.

Această clauză care poate conţine prorogarea voluntară de competenţă în favoarea instanţei de la sediul social al băncii, întruneşte toate condiţiile pentru a fi considerată abuzivă, în acord cu interpretarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE coroborată cu reglementarea Uniunii Europene aplicabilă contractelor de credit de consum, cu precizarea că în cauză a fost efectuată de către instanţă o analiză specifică unei cercetări judecătoreşti.

Astfel, Înalta Curte va avea în vedere şi faptul că este situată la o distanţă mare de localitatea de domiciliu a reclamantului, iar deplasarea şi cheltuielile implicate pentru deplasarea la această instanţa ar putea avea un caracter disuasiv şi ar putea determina renunţarea la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare, împrejurare invocată şi de aceasta.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte mai reţine, în funcţie de jurisprudenţa evocată a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-137/08, privind VB Penzugyi Lizing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, cauza C-240/98 şi C-244/98 Hotărârea Oceano Grupo Editorial şi Slavat Editores), obligaţia instanţei naţionale de a determina din oficiu dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi poate crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

În aceste condiţii, clauza atributivă de competenţă de drept comun nu este operantă, iar în cauză nu se aplică regula de drept comun înscrisă în art. 107 alin. (1) Noul C. proc. civ., greşit reţinută de prima instanţă de trimitere, ci regula înscrisă în art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa teritorială de soluţionare în favoarea Judecătoriei Mangalia, căreia i se va trimite dosarul în vederea soluţionării litigiului.

Se reţine că, în speţă este vorba despre o cerere de chemare în judecată care vizează solicitarea reclamantului, adică, a consumatorului, de constatare a nulităţii unor clauze contractuale dintr-un contract de credit încheiat cu un profesionist, competenţa fiind, într-adevăr, una alternativă.

În temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. Aceeaşi definiţie a consumatorului este dată de prevederile art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Prin urmare, în cauză sunt incidente prevederile art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform cărora în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: 8. instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale mai sus- arătate şi în raport de obiectul cauzei- constatare nulitate absolută clauză abuzivă- Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine Judecătoriei Mangalia şi, în considerarea prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. coroborat cu art. 126 alin. (2) C. proc. civ., urmează să stabilească competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2017.