Competence conflict between administrative and civil sections over unjust enrichment claims arising from public procurement contracts

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 21 aprilie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (în continuare A.N.P.C) a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, instanţa să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 72.438 RON şi a accesoriilor aferente, reprezentând plăţi nedatorate.

În drept, autoarea a invocat dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 4361/2016 din 30 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a formulat recurs, calea extraordinară de atac fiind înregistrată la 26 august 2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2016, această secţie a curţii de apel, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 136 C. proc. civ., a scos cauza de pe rol şi a trimis-o spre competentă soluţionare uneia din secţiile civile specializate în litigii cu profesionişti ale aceleiaşi instanţe.

Pentru a dispune în acest sens, secţia de contencios administrativ şi fiscal a apreciat natura cauzei ca fiind civilă în considerarea calităţii de profesionist a pârâtei şi a obiectului cererii de chemare, vizând pretenţii în sumă de 72.438 RON decurgând dintr-o plată nedatorată.

Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată la 22 decembrie 2016 pe rolul secţiei a V-a Civile din cadrul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2016.

Prin încheierea nr. 3 din 20 martie 2017, această din urmă secţie a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale, invocată din oficiu şi a trimis cauza spre competentă soluţionare secţiei a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a se decide astfel, s-a reţinut că reclamanta a dedus judecăţii o cerere fondată în drept pe dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006 referitoare la atribuirea contractelor de achiziţii publice, că plata sumei a cărei restituire se solicită s-a făcut în executarea obligaţiilor decurgând dintr-un contract încheiat între părţile în litigiu în temeiul O.U.G. nr. 34/2006, că în primă instanţă cauza a fost soluţionată de secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, precum şi că în recurs s-a parcurs faza de regularizare a căii de atac de către secţia iniţial învestită, fără să fi sesizat dificultăţi decurgând dintr-o eventuală lipsă de specializare a secţiei de contencios administrativ şi fiscal.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, conform art. 200 alin. (2) teza finală C. proc. civ., raportat la art. 136 alin. (1) şi (2) din acelaşi Cod, s-a dispus înaintarea acestuia spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La 11 mai 2017, conflictul a fost înregistrat pe rolul secţiei a II-a Civile a instanţei supreme sub nr. x/2016, cu respectarea dispoziţiilor art. 136 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că un atare conflict de competenţă se va soluţiona de secţia instanţei stabilite potrivit art. 135 corespunzătoare secţiei înaintea căreia el s-a ivit.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă funcţională între cele două secţii ale aceleiaşi instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 136 alin. (1) şi (2), raportat la art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, pentru considerentele ce succed:

C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, spre deosebire de C. proc. civ. de la 1865, reglementează pentru prima dată în art. 136 procedura de soluţionare a conflictelor de competenţă dintre două secţii sau complete specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti.

Astfel, textul legal evocat oferă soluţie pentru situaţia în care două secţii ale aceleiaşi instanţe se declară deopotrivă necompetente să soluţioneze o cauză.

În acest sens, art. 136 alin. (1) prevede:

"dispoziţiile prezentei secţiuni privitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti", iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede:

"conflictul se va soluţiona de secţia instanţei stabilite potrivit art. 135 corespunzătoare secţiei înaintea căreia s-a ivit conflictul".

Ca regulă, normele de competenţă din C. proc. civ. se aplică instanţelor judecătoreşti, enumerate în art. 2 din Legea nr. 304/2004, astfel încât cazurile în care legiuitorul a extins aplicarea lor şi la completele sau secţiile specializate din cadrul instanţelor constituie excepţia, fiind, deci, de strictă interpretare şi aplicare.

Astfel de cazuri sunt cele reglementate explicit în art. 123 C. proc. civ., privind competenţa de soluţionare a cererilor accesorii, adiţionale şi incidentale, respectiv în art. 129-137 din acelaşi Cod, privind excepţia de necompetenţă şi conflictul de competenţă (în cazul secţiilor specializate din cadrul aceleiaşi instanţe).

În speţă, reclamanta a învestit prima instanţă cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile C. civ. şi pe cele ale C. proc. civ., prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, reprezentând contravaloarea prejudiciului pe care l-ar fi suferit printr-o pretinsă plată nedatorată, stabilită prin decizia emisă în urma unui control efectuat de Curtea de Conturi a României.

Litigiul a fost soluţionat în primă instanţă de secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti, fără ca vreuna dintre părţi sau judecătorul să invoce necompetenţa materială sau funcţională a instanţei sesizate.

Împotriva hotărârii tribunalului, reclamanta a declarat recurs, calea de atac fiind înregistrată pe rolul secţiei a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, care a declinat ulterior competenţa de soluţionare a cauzei către una dintre secţiile civile specializate în litigii cu profesionişti a aceleiaşi instanţe.

Cele două secţii ale curţii de apel, prin conflictul de competenţă generat, solicită a se stabili dacă, potrivit legii, obiectul acţiunii şi temeiul de drept invocat, anume o acţiune în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile C. civ., atrag sau nu o competenţă specializată a instanţei de judecată.

Prin cererea de recurs formulată de reclamantă, înregistrată la 26 august 2016, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti a fost prima învestită cu soluţionarea căii de atac.

La 20 martie 2017, la primul termen de judecată cu procedură completă în cauză, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, verificându-şi competenţa, a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale funcţionale, iar aceasta s-a realizat fără temei legal, câtă vreme hotărârea atacată era pronunţată tot de o instanţă de contencios administrativ şi fiscal, iar problema necompetenţei materiale sau funcţionale nu s-a pus în fond şi nici părţile nu au ridicat-o în calea de atac.

În acest fel, instanţa de recurs iniţial învestită cu soluţionarea căii de atac a înfrânt principiul de ierarhizare material-funcţională care este respectat cu stricteţe în materia contenciosului administrativ şi fiscal, dar şi în alte materii unde funcţionează instanţe/secţii specializate şi care în speţă se impune a fi respectat şi în considerarea următoarelor considerente:

Litigiul părţilor, întemeiat într-adevăr pe faptul licit al plăţii nedatorate, izvorăşte şi nu poate fi separat de raporturile contractuale încheiate în materia achiziţiilor publice, caz în care sunt incidente dispoziţiile art. 286, coroborate cu dispoziţiile art. 28717 din O.U.G. nr. 34/2006 (aceste din urmă dispoziţii făcând referire în mod generic la cererile având ca obiect repararea prejudiciului cauzat), care stabilesc competenţa de primă instanţă a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.

În contextul dat, apreciem că instanţa de recurs iniţial învestită, în cazul în care avea dubii referitoare la competenţa materială şi/sau funcţională a primei instanţe, avea la îndemână remediul prevăzut de art. 489 alin. (3) C. proc. civ. pentru situaţia în care ar fi apreciat întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.. şi nu declinarea competenţei de soluţionare a căii de atac în favoarea unei alte secţii a aceleiaşi instanţe de recurs.

În argumentarea aceleiaşi soluţii preconizate pentru pronunţarea regulatorului de competenţă, instanţa supremă apreciază că nu putea fi atrasă în speţă competenţa funcţională a secţiei a V-a civile a Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă de recurs şi în considerarea faptului că această secţie este specializată în materia litigiilor cu profesioniştii.

Din această perspectivă, pentru a lămuri chestiunea de drept care a declanşat conflictul de competenţă funcţională între cele două secţii ale Curţii de Apel Bucureşti, instanţa supremă reţine că litigiul dedus judecăţii, în funcţie de obiectul său, nu se înscrie în materia litigiilor cu profesioniştii.

Potrivit art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, "prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:

a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad-hoc;

b) cererile în materia societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului;

c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;

d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare."

Raportând obiectul acţiunii deduse judecăţii - pretenţii băneşti solicitate cu titlu de plată nedatorată, dar care nu pot fi separate de raporturile contractuale în care părţile s-au situat şi care, pentru considerentele ce preced, cad sub incidenţa O.U.G. nr. 34/2006 - la categoriile de cereri prevăzute de textul art. 226 din Legea nr. 71/2011, se constată dincolo de orice echivoc că acesta nu poate fi încadrat în această din urmă categorie de litigii.

De asemenea, în stabilirea competenţei în soluţionarea recursului de faţă se reţine ca fiind relevantă şi decizia nr. 18/2016 din 17 octombrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii în dosarul nr. x/2016, publicată în M. Of. , Partea I nr. 237 din 06.04.2017.

Prin această decizie s-a statuat cu putere obligatorie, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., că "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare, competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare".

Astfel, faţă de dispozitivul precitat, în care printre criteriile de determinare a competenţei material procesuale nu se regăseşte şi calitatea părţilor în litigiu, instanţa supremă impune concluzia că împrejuarea că pârâta în speţă este profesionist nu este de natură să conducă la calificarea litigiului ca încadrându-se în materia litigiilor cu profesionişti, câtă vreme obiectul litigiului nu poate fi încadrat, nici formal, nici prin asemănare în cele patru categorii enunţate cu titlu exemplificativ de art. 226 din Legea nr. 71/2011.

De asemenea, raportând obiectul litigiului la normele legale anterior evocate şi la decizia menţionată, precum şi la împrejurarea că în cadrul Tribunalului Bucureşti şi al Curţii de Apel Bucureşti funcţionează secţii specializate, atât în materia litigiilor cu profesionişti, cât şi în cea a contenciosului administrativ, iar litigiul a fost soluţionat în primă instanţă de secţia de contencios administrativ şi fiscal, fără să fi fost contestată competenţa material - funcţională a acesteia, rezultă că obiectul/natura juridică a contractului dedus judecăţii nu se încadrează în materia litigiilor cu profesionişti.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 136 alin. (1) şi (2), raportat la alin. (1) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 mai 2017.