Jurisdiction for consumer credit nullity claims: supremacy of consumer domicile rule over abusive contractual forum clauses

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta C. S.A. ca instanţa, prin hotărârea ce se va pronunţa sa constate caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda inserată în secţiunea 5, la art. 5.1, art. 5.4 şi art. 5.5; să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar prevăzută în secţiunea 6 pct. 6.3; stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul încheierii şi semnării contractului; denominarea în moneda naţională a plăţilor; constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare în cuantum de 3.606,4 CHF; constatarea caracterului abuziv al clauzei privind încheierea unui contract de asigurare de viaţă prevăzută în secţiunea 4 pct. 4.2; obligarea pârâtei la calculul şi restituirea sumelor plătite în baza contractelor lovite de nulitate absolută sau, în subsidiar, compensarea acestor sume cu debitul rămas neachitat; cu cheltuieli de judecată.

În şedinţa publică din 11.10.2016 instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale, faţă de faptul că reclamanţii au domiciliile pe raza judeţului Tulcea, respectiv reclamantul A. domiciliază în comuna Maliuc şi reclamanta B. domiciliază în oraşul Tulcea.

Prin sentinţa civilă nr. 1343 din 11 octombrie 2016 Tribunalul Prahova, secţia a II-a Civilă a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Tulcea.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Reclamanţii au domiciliile pe raza judeţului Tulcea, respectiv reclamantul A. domiciliază în comuna Maliuc şi reclamanta B. domiciliază în oraşul Tulcea.

Din contractul de credit nr. x/17.03.2008 rezultă că reclamantul A. are domiciliul în comuna Maliuc, jud. Tulcea.

Potrivit dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor, instanţa competentă este cea de la domiciliul consumatorilor.

Totodată, se observă că pârâta C. S.A. prin întâmpinarea formulată apreciază că prezentul litigiu ar fi de competenţa instanţelor din Bucureşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) C. proc. civ. în litigiile în materia protecţiei drepturilor consumatorilor, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire.

Competenţa materială a tribunalului, în cauza de faţă se supune dispoziţiilor art. 95 rap. la art. 113 C. proc. civ.

Se mai observa ca secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Prahova ar fi competenta numai în situaţia de principiu, în care reclamanţii având calitatea de consumatori ar fi domiciliat pe raza judeţului Prahova.

În consecinţă, tribunalul a constatat că prezenta cauză este de competenţa Tribunalului Tulcea, pe a cărei rază teritorială domiciliază reclamanţii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la data de 18 noiembrie 2016, sub nr. x/2016.

Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa civilă nr. 2022/2016 din 08 decembrie 2016 a admis excepţia de necompetenţă teritorială; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova; în temeiul art. 133 alin. (2), coroborat cu art. 127 alin. (3), ambele din C. proc. civ., a constatat existenţa conflictului negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

Instanţa a constatat că, în speţă, prin contractul de credit nr. x/17.03.2008 încheiat între pârâta C. S.A. Bucureşti - prin Sucursala Ploieşti - în calitate de împrumutător, pe de o parte, şi reclamanţii împrumutaţi şi garanţi coplătitori, pe de altă parte, acestora din urmă le-a fost acordat un credit pentru nevoi personale în valoare de 180.320 CHF pe o perioadă de 26 ani, convenţia fiind încheiată la Sucursala Ploieşti a pârâtei S.C. C. S.A. Bucureşti, aşa cum rezultă din cuprinsul convenţiei.

Se constată astfel că, obligaţia reclamanţilor izvorăşte dintr-un contract de credit încheiat prin reprezentantul dezmembrământului fără personalitate juridică al pârâtei, fiind incidente prevederile art. 109 C. proc. civ.

Conform art. 116 C. proc. civ., "reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".

Se reţine astfel că, în ceea ce priveşte competenţa teritorială reclamanţii puteau alege în baza dreptului de opţiune conferit de acest text de lege să sesizeze fie instanţa de la sediul pârâtei (art. 107 alin. (1) C. proc. civ.), fie instanţa de la domiciliul consumatorului (art. 113 pct. 8 C. proc. civ.), fie instanţa locului unde pârâta are un dezmembrământ fără personalitate juridică (art. 109 C. proc. civ.).

Cum reclamanţii au ales să sesizeze instanţa locului unde pârâta are un dezmembrământ fără personalitate juridică, respectiv Tribunalul Prahova, rezultă că aceştia au ales o instanţă competentă din punct de vedere teritorial şi ca urmare excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârâtă nu putea fi admisă.

În ceea ce priveşte clauza înscrisă la art. 8.2 din contractul de împrumut, prin care părţile au convenit ca orice litigiu în legătură cu convenţia lor să fie soluţionat de instanţele judecătoreşti din Bucureşti, se reţine, ca un prim aspect, faptul că dispoziţiile art. 126 alin. (2) C. proc. civ. nu pot fi incidente în cauză din moment ce contractul a fost încheiat între părţi în anul 2008, adică anterior intrării în vigoare a Noului C. proc. civ., opunându-se principiului de drept tempus regit actum.

Astfel, posibilitatea de a conveni în această privinţă doar după naşterea dreptului la despăgubire nu poate fi opusă părţilor şi nu poate atrage nulitatea clauzei privind alegerea de competenţă.

Se constată că, această clauză care conţine atribuirea voluntară de competenţă în favoarea instanţei de la sediul social al băncii, întruneşte toate condiţiile pentru a fi considerată abuzivă, în acord cu interpretarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE, întrucât nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, fiind îndeobşte cunoscut faptul că, asemenea convenţii nu se negociază, ci, libertatea consumatorului este restrânsă la posibilitatea acestuia de a semna sau nu contractul întocmit în prealabil.

Pe de altă parte, se constată că, stipularea acestei clauze i-a dezavantajat net pe reclamanţii-consumatori, în condiţiile în care instanţa aleasă (Bucureşti) se află la sediul central al pârâtei, dar la o distanţă de aproximativ 300 km de domiciliul lor.

Datorită acestei distanţe mari dintre localitatea de domiciliu a reclamanţilor şi instanţa aleasă ca fiind competentă teritorial, se creează o prezumţie în sensul că deplasarea şi cheltuielile implicate în sarcina consumatorilor pentru a compărea în faţa instanţei s-ar putea dovedi nu doar împovărătoare, ci şi disuasive şi i-ar putea determina pe aceştia să renunţe la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare, fiind evident astfel că, se produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorilor.

O astfel de clauză este evident contrară şi cerinţelor bunei credinţe în condiţiile în care a fost stipulată cu intenţia de a dezavantaja pe consumator în condiţiile mai sus arătate, fiind îndeplinite astfel toate cerinţele impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă.

Pe cale de consecinţă, clauza atributivă de competenţă nu este operantă în cauză, fiind necesar a se aplica regula de drept comun înscrisă în art. 109 C. proc. civ., conform căreia Tribunalul Prahova este competent teritorial să soluţioneze cauza.

Astfel, în baza dispoziţiilor art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepţia de necompetenţă teritorială a fost admisă, cauza fiind declinată în favoarea Tribunalului Prahova.

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe Tribunalul Tulcea şi Tribunalul Prahova s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nici o cale de atac, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Se reţine că, în speţă este vorba despre o cerere de chemare în judecată care vizează solicitarea reclamantei, adică, a consumatorului, de constatare a nulităţii unor clauze contractuale dintr-un contract de credit încheiat cu un profesionist, competenţa fiind, într-adevăr, una alternativă.

Înalta Curte mai observă că, prin art. 8.2 din contractul de credit, a fost inserată clauza compromisorie potrivit căreia, în cazul în care o soluţie amiabilă nu este posibilă, litigiul se supune spre soluţionare instanţelor judecătoreşti din Bucureşti.

Această clauză care poate conţine prorogarea voluntară de competenţă în favoarea instanţei de la sediul social al băncii, întruneşte toate condiţiile pentru a fi considerată abuzivă, în acord cu interpretarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE coroborată cu reglementarea Uniunii Europene aplicabilă contractelor de credit de consum, cu precizarea că în cauză a fost efectuată de către instanţă o analiză specifică unei cercetări judecătoreşti.

Astfel, Înalta Curte va avea în vedere şi faptul că este situată la o distanţă mare de localitatea de domiciliu a reclamanţilor, iar deplasarea şi cheltuielile implicate pentru deplasarea la această instanţa ar putea avea un caracter disuasiv şi ar putea determina renunţarea la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare, împrejurare invocată şi de aceasta.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte mai reţine, în funcţie de jurisprudenţa evocată a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-137/08, privind VB Penzugyi Lizing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, cauza C-240/98 şi C-244/98 Hotărârea Oceano Grupo Editorial şi Slavat Editores), obligaţia instanţei naţionale de a determina din oficiu dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi poate crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

În aceste condiţii, clauza atributivă de competenţă de drept comun nu este operantă, iar în cauză nu se aplică regula de drept comun înscrisă în art. 107 alin. (1) Noul C. proc. civ., greşit reţinută de prima instanţă de trimitere, ci regula înscrisă în art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa teritorială de soluţionare în favoarea Tribunalului Prahova, căreia i se va trimite dosarul în vederea soluţionării litigiului.

Se reţine că, în speţă este vorba despre o cerere de chemare în judecată care vizează solicitarea reclamanţilor, adică, a consumatorului, de constatare a nulităţii unor clauze contractuale dintr-un contract de credit încheiat cu un profesionist, competenţa fiind, într-adevăr, una alternativă.

În temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. Aceeaşi definiţie a consumatorului este dată de prevederile art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Prin urmare, în cauză sunt incidente prevederile art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform cărora în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: 8. instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale mai sus- arătate şi în raport de obiectul cauzei- constatare nulitate absolută clauză abuzivă- Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Prahova şi, în considerarea prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. coroborat cu art. 126 alin. (2) C. proc. civ., urmează să stabilească competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2017.