Inadmissibility of separate appeal against recusal order filed within final retrial proceedings

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 24 iunie 2016 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2005/A2/a1, în cadrul procedurii insolvenţei debitoarei S.C. A. S.A., creditorul B. a contestat în baza art. 14 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 hotărârea adunării generale a creditorilor prin care a fost aprobată oferta de cumpărare depusă de S.C. C. S.R.L.

Prin sentinţa nr. 928/2016 din 22 septembrie 2016, Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată exceptia inadmisibitatii contestaţiei, invocată de lichidatorul judiciar D.., precum şi contestaţia însăşi.

Împotriva acestei hotărâri, contestatorul a declarat recurs, care a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 2028 din 14 decembrie 2016.

Împotriva acestei decizii, contestatorul a formulat contestaţie în anulare, cale de atac de retractare, în cadrul căreia la termenul de judecată de la 22 februarie 2017, în baza art. 44 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., a formulat cerere de recuzare a judecătorilor E., F. şi G., ce intrau în compunerea completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzei.

În motivarea incidentului procedural, autorul a invocat cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 41 alin. (1) din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, (în continuare noul C. proc. civ.), arătând că judecătorii recuzaţi au pronunţat decizia atacată, anume decizia nr. 2028 din 14 decembrie 2016.

Prin încheierea din 09 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2005.1, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererile de recuzare.

Pentru a dispune în acest sens, curtea a reţinut cu titlul preliminar că incidentul procedural este guvernat de prevederile C. proc. civ. de la 1865, raportând data introducerii acţiunii, respectiv a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei debitoarei S.C. A. S.A., la prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010, care statuează că dispoziţiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, iar procesele începute înainte de data intrării în vigoare a acestuia rămân supuse legii vechi.

Faţă de cele anterior reţinute, curtea a analizat incidentul procedural din perspectiva art. 24 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865 (în continuare C. proc. civ.) aplicabil în cauză.

Astfel, a arătat că textul legal evocat nu instituie un caz de incompatibilitate pentru judecătorul care a pronunţat o hotărâre şi participă la judecarea căilor de atac de retractare exercitate împotriva acesteia. În susţinerea aceleiaşi concluzii a invocat şi decizia nr. II/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, care a statuat în sensul celor anterior expuse.

Împotriva acestei încheieri contestatorul a declarat recurs, solicitând admiterea căii extraordinare de atac exercitate, cu consecinţa modificării încheierii recurate, în sensul admiterii cererilor de recuzare formulate.

În memoriul depus la dosar, faţă de concluzia instanţei referitoare la incidenţa în speţă a prevederilor C. proc. civ., recurentul a precizat că înţelege să susţină cererile de recuzare formulate în baza dispoziţiilor art. 24 alin. (1), coroborat cu art. 27 pct. 7 din Codul evocat, raportate la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la un proces echitabil.

În acest sens, a mai menţionat că decizia nr. 11/2007 pronunţată în recurs în interesul legii nu cuprinde dispoziţii imperative şi că acestea trebuie interpretate de la caz la caz.

În temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de fond sau de procedură care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte, deliberând cu prioritate asupra excepţiei inadmisibilităţii căii extraordinare de atac, invocată din oficiu, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, urmează să respingă recursul ca inadmisibil, în considerarea următoarelor argumente:

Recurentul a exercitat calea extraordinară de atac a recursului împotriva unei încheieri pronunţate într-un litigiu aflat în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, încheiere prin care au fost respinse cererile de recuzare a membrilor completului de judecată formulate de contestatorul B..

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac, ce presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi că nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat şi la nivel constituţional, fiind înscris în art. 129 din Constituţie, care prevede dreptul părţilor şi al procurorului de a folosi căile de atac, însă numai în condiţiile legii.

Astfel, împotriva hotărârilor judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga.

În speţă, Înalta Curte constată că încheierea din 9 martie 2017 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, atacată în prezentul recurs, a fost dată în soluţionarea unei cereri de recuzare, împrejurare care atrage incidenţa prevederilor art. 34 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Astfel, potrivit normei legale evocate, "încheierea prin care s-a încuviinţat sau respins abţinerea, ca şi aceea prin care s-a încuviinţat recuzarea, nu este supusă la nici o cale de atac.

Încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o dată cu fondul."

Pe cale de consecinţă, raportat la textele legale evocate, instanţa supremă impune concluzia că hotărârea atacată în recursul de faţă nu este susceptibilă de a fi cenzurată într-o cale de atac exercitată distinct împotriva acesteia, singura variantă de reformare a acesteia fiind în calea de atac exercitată împotriva sentinţei/deciziei prin care a fost soluţionată faza procesuală în cadrul căreia a fost formulată cererea de recuzare.

Textul legal evocat trebuie, însă, interpretat în sensul că partea are deschisă calea de atac numai în măsura în care hotărârea finală însăşi este susceptibilă de a fi atacată.

Or, în speţă se constată că prin contestaţia în anulare în cadrul căreia s-a formulat cererea de recuzare s-a atacat o hotărâre irevocabilă, pronunţată în recurs.

Hotărârea ce urmează a se pronunţa în contestaţia în anulare este ea însăşi irevocabilă, potrivit dispoziţiilor art. 320 alin. (2) C. proc. civ., aşadar nu este supusă unei alte căi de atac, iar în acest context încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare nu este supusă recursului, întrucât împotriva "fondului" nu este recunoscută această cale de atac.

Aşa fiind, având în vedere că inadmisibilităţile se situează în categoria excepţiilor peremptorii, în considerarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a, coroborat cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 34 alin. (2) şi la art. 320 alin. (3) din acelaşi Cod, Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu, cu consecinţa respingerii recursului ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul B. împotriva încheierii din 09 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2005.1.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 mai 2017.