Conflict of Competence in Consumer Credit Abusive Clause Action: Territorial Jurisdiction of Consumer Domicile Over Forum Selection Clause

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 18.04.2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. prin Sucursala Iuliu Maniu Timişoara, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda variabilă a băncii la calculul dobânzii finale şi eliminarea acesteia/acestora şi al clauzei privind comisionul de acordare credit (art. 1.2, 1.3, 5.1, 5.4 din contractul de credit), respectiv obligarea pârâtei să le elimine din contractul de credit şi să plătească reclamanţilor toate sumele plătite ca şi nedatorate în temeiul contractului de credit rezultate din ratele plătite deja, de la prima rată (21.05.2009) care cuprinde dobânda majorată cu 2 puncte şi până la ultima rată în cuantumul nedatorat, urmând ca aceste sume să fie actualizate conform indicelui de inflaţie şi la care se vor calcula dobânzile legale până la data plăţii efective de către pârâtă; constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată indirect în contractul de credit şi eliminarea acesteia (art. 6.3 din contract); stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-LEU- pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului menţionat la valoarea de la momentul semnării contractului, adică calcularea şi plata ratelor lunare şi a tuturor rambursărilor contractului, la valoarea în RON a francului elveţian de la data semnării contractului, pe întreaga perioadă contractuală, obligarea pârâtelor să restituie reclamantei sumele plătite în plus de către aceasta, urmând ca aceste sume să fie actualizate conform indicelui de inflaţie şi la care se vor calcula dobânzile legale până la data plăţii efective.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 50/2010, art. 966-970 C. civ., art. 1578 C. civ., art. 75-76 din Legea nr. 296/2004 şi Directiva CJUE nr. 93/13/CEE.

La termenul din 16.09.2016 instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Timişoara, rămânând în pronunţare asupra acesteia.

Analizând excepţia necompetenţei teritoriale, instanţa a găsit-o întemeiată având în vedere că prin art. 8.2 din contractul de credit nr. x/19.08.2008 s-a stabilit că orice litigiu în legătură cu prezentul contract va fi soluţionat de instanţele judecătoreşti din Bucureşti.

Având în vedere că sediul pârâtei este în sectorul 1 Bucureşti, instanţa va face aplicarea în cauză şi a dispoziţiilor art. art. 107 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează competenţa generală a instanţei de la domiciliul pârâtului.

Având în vedere convenţia atributivă de competenţă, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 126 alin. (1) N. C. proc. civ., a admis excepţia şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

În consecinţă, prin sentinţa civilă nr. 10291/16.09.2016 pronunţată de Judecătoria Timişoara a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Timişoara şi a fost declinată competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 14 iunie 2016, sub nr. x/2016.

Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 22390/2016 din 09.12.2016 a admis excepţia de necompetenţă teritorială; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect acţiune în constatare formulată de reclamanţi în favoarea Judecătoriei Timişoara, a constatat existenţa conflictului negativ de competenţă; potrivit art. 134 C. proc. civ., a suspendat din oficiu judecata, dosarul cauzei fiind înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, competentă să soluţioneze conflictul ivit între Judecătoria Timişoara şi respectiv, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

La termenul din data de 9.12.2016, instanţa din oficiu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa a reţinut următoarele:

Prezenta acţiune, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, are ca obiect constatarea caracterului abuziv al unora dintre clauzele contractuale inserate în contractul de credit nr. x/19.08.2008, stabilirea -îngheţarea cursului de schimb la momentul contractării, curs care sa fie valabil pentru toata perioada contractului.

Retine instanţa că acest contract a fost încheiat între C. S.A. prin Sucursala Timişoara şi reclamanţi, aceştia fiind consumatori în sensul Legii nr. 193/2000, contractul purtând ştampila acestei Sucursale.

În cuprinsul contractului de credit menţionat, la art. 8.2, s-a impus ca litigiile şi neînţelegerile de orice fel dintre părţi vor fi soluţionare de părţi pe cale amiabilă, iar dacă nu se ajunge la un acord, competenţa aparţine instanţelor judecătoreşti din Bucureşti.

Art. 126 alin. (2) din prevede că în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor (cum este cazul prezentei acţiuni), precum şi alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prev. la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă".

Ca atare, instanţa a constatat că nu poate fi invocată în speţă clauza atributivă de competenţă inserată în contractul părţilor (având în vedere că prezenta acţiune a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 18.04.2016, după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ.), câtă vreme aceasta a fost redactată la momentul încheierii contractului de credit, respectiv 19.08.2008, iar nu după naşterea dreptului la despăgubire, cum impune textul de lege în mod imperativ.

În consecinţă, o asemenea prevedere este considerată nescrisă (inexistentă) în lumina prevederilor legale amintite şi nu poate justifica alegerea instanţei în a cărei circumscripţie se află sediul central al Băncii.

Conform dispoziţiilor de drept comun, regula în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 alin. (1) din C. proc. civ., conform căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Această competenţă este una relativă, nefiind reglementată prin norme de ordine publică şi, totodată, alternativă, putând fi incidente în cauză şi alte norme de competenţă teritorială.

Se reţine, în esenţă, că în această materie s-a reglementat o competenţă teritorială alternativă, reclamantul având alegerea între două sau mai multe instanţe simultan competente, conform art. 116 din C. proc. civ. Odată introdusă cererea la una din instanţele prevăzute de lege ca deopotrivă competentă, respectiva instanţă este legal învestită, neputându-şi declina competenţa.

Or, în speţă, se reţine că faţă de petitul cererii - acţiune în constatarea caracterului abuziv al unor clauze din convenţia de credit în care reclamantul are calitatea de consumator în relaţia cu banca - Judecătoria Timişoara era deopotrivă competentă să soluţioneze prezenta cauză, în calitate de instanţă de la domiciliul reclamantului.

Faţă de aspectele reţinute, având în vedere prevederile art. 113 pct. 8 din C. proc. civ., se reţine că instanţa competentă pentru soluţionarea cererii de faţă este judecătoria pentru care a optat reclamantul, respectiv Judecătoria Timişoara.

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe, Judecătoria Timişoara şi Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nici o cale de atac, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Se reţine că, în speţă este vorba despre o cerere de chemare în judecată care vizează solicitarea reclamantei, adică, a consumatorului, de constatare a nulităţii unor clauze contractuale dintr-un contract de credit încheiat cu un profesionist, competenţa fiind, într-adevăr, una alternativă.

Înalta Curte mai observă că, prin art. 8.2 din contractul de credit, a fost inserată clauza compromisorie potrivit căreia, în cazul în care o soluţie amiabilă nu este posibilă, litigiul se supune spre soluţionare instanţelor judecătoreşti din Bucureşti.

Această clauză care poate conţine prorogarea voluntară de competenţă în favoarea instanţei de la sediul social al băncii, întruneşte toate condiţiile pentru a fi considerată abuzivă, în acord cu interpretarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE coroborată cu reglementarea Uniunii Europene aplicabilă contractelor de credit de consum, cu precizarea că în cauză a fost efectuată de către instanţă o analiză specifică unei cercetări judecătoreşti.

Astfel, Înalta Curte va avea în vedere şi faptul că este situată la o distanţă mare de localitatea de domiciliu a reclamanţilor, iar deplasarea şi cheltuielile implicate pentru deplasarea la această instanţa ar putea avea un caracter disuasiv şi ar putea determina renunţarea la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare, împrejurare invocată şi de aceasta.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte mai reţine, în funcţie de jurisprudenţa evocată a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-137/08, privind VB Penzugyi Lizing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, cauza C-240/98 şi C-244/98 Hotărârea Oceano Grupo Editorial şi Slavat Editores), obligaţia instanţei naţionale de a determina din oficiu dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi poate crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

În aceste condiţii, clauza atributivă de competenţă de drept comun nu este operantă, iar în cauză nu se aplică regula de drept comun înscrisă în art. 107 alin. (1) Noul C. proc. civ., greşit reţinută de prima instanţă de trimitere, ci regula înscrisă în art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa teritorială de soluţionare în favoarea Judecătoriei Timişoara, căreia i se va trimite dosarul în vederea soluţionării litigiului.

Se reţine că, în speţă este vorba despre o cerere de chemare în judecată care vizează solicitarea reclamanţilor, adică, a consumatorului, de constatare a nulităţii unor clauze contractuale dintr-un contract de credit încheiat cu un profesionist, competenţa fiind, într-adevăr, una alternativă.

În temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. Aceeaşi definiţie a consumatorului este dată de prevederile art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Prin urmare, în cauză sunt incidente prevederile art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform cărora în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: 8. instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale mai sus- arătate şi în raport de obiectul cauzei- constatare nulitate absolută clauză abuzivă- Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine Judecătoriei Timişoara şi, în considerarea prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. coroborat cu art. 126 alin. (2) C. proc. civ., urmează să stabilească competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2017.