Cassation annulment of tax-free civil appeal for failure to articulate statutory grounds beyond factual re-argumentation

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1422/C din 22 decembrie 2017, Tribunalul Braşov a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17.781,31 euro, cu titlu de despăgubiri pentru materiale deteriorate/refuzate.

A respins ca neîntemeiate celelalte pretenţii obiect al acţiunii.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 16.503,85 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pârâta a fost obligată să restituie reclamanţilor sumele stabilite la punctele 1-3 din prezenta, în CHF, actualizată cu indicele de inflaţie şi să plătească reclamanţilor şi dobânda legală calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Pârâta a fost obligată să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în sumă de 4000 RON.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanta A. S.A. şi pârâta B. S.R.L. solicitând, reclamanta - admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii introductive astfel cum a fost formulată, iar pârâta B. S.R.L.- admiterea în parte a apelului, schimbarea în parte a hotărârii, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, prin decizia nr. 1561/Ap din 23 octombrie 2018, a respins apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1422/C din 22 decembrie 2017 şi a încheierilor din 4 octombrie 2017 şi 6 decembrie 2017 pronunţate în dosarul nr. x/2017 al Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

A admis, în parte, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe civile nr. 1422/C din 22 decembrie 2017, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că:

A obligat pârâta la plata către reclamantă şi a sumelor de 5243,65 Euro, în echivalent RON, la momentul executării obligaţie, cu titlu folos de tras, respectiv 16420,77 Euro, în echivalent RON, la momentul executării obligaţiei, cu titlu contravaloare produse nereturnate.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A obligat apelanta S.C. B. S.R.L. să plătească intimatei A. S.R.L. suma de 4165,12 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocaţial.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1561/Ap din 23 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

În argumentarea cererii de recurs, se susţine, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu aplicarea greşită a clauzelor cuprinse în contractul de închiriere şi a dispoziţiilor art. 1349, art. 1357 şi art. 1358 C. civ., reţinând aplicabilă răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri şi paza juridică a lucrurilor, acest temei fiind, în opinia recurentei, absolut străin de speţa dedusă judecăţii.

Se arată că, în calitate de beneficiar al lucrărilor de construcţie, recurenta nu avea obligaţia de a urmări sau verifica existenţa sau numărul elementelor de cofrare în şantier, cel care avea obligaţia de a utiliza şi manipula aceste elemente fiind constructorul, în speţă S.C. C. S.R.L., constructor care a trimis pe şantier pentru continuarea lucrărilor pe S.C. D. S.R.L., subcontractor al acestuia.

Recurenta era obligată, potrivit aceluiaşi contract de prestări servicii execuţie lucrări construcţii nr. 1/07.12.2015, să predea prestatorului amplasamentul la momentul intrării acestuia pe şantier, fiind încheiat în acest sens procesele-verbale de predare primire amplasament şi a bornelor de reper nr. x/04.02.2016, procesul-verbal de trasare a lucrărilor de fundare nr. x/04.02.2016 şi procesul-verbal de începere a lucrărilor nr. x/04.02.2016 (s-au încheiat procese-verbale pentru fiecare dintre cele 3 blocuri în parte).

Această predare primire a amplasamentului şi a bornelor de reper face obiectul proceselor-verbale mai sus identificate, încheiate premergător lucrărilor de construcţii, acte care au o valoare tehnică, fiind parte integrantă a cărţii in construcţii şi care reprezintă actul de procedură ce permite constructorului să acţioneze pe şantier, iar de la momentul încheierii acestora, singurele persoane în drept să intre in şantier sunt dirigintele de şantier, sau proiectantul în fazele determinante ale lucrărilor de construcţie, situaţie în care recurenta nu a avut cunoştinţă nici despre elementele de cofrare si nici despre modul de manipulare a acestora, astfel că reţinerea instanţei de apel relativ la paza juridică, că aceasta ar fi la S.C. B. S.R.L., este un aspect absolut eronat care a condus la o soluţie greşită de obligare a recurentei la plata sumei de 5243,65 euro.

Consideră recurenta, sub acest aspect, că instanţa de apel, în mod greşit, a desfiinţat depoziţia martorului E. şi a susţinut punctul de vedere al intimatei învederat cu ocazia concluziilor pe fond in apel, relativ la faptul că acele elementele de cofrare nu încăpeau în "duba" cu care S.C. C. S.R.L. manipula elementele dintr-un şantier in altul.

Recurenta apreciază ca fiind eronată această interpretare, deoarece nu a susţinut niciodată că au fost transportate toate elementele deodată ca să încapă numai într-un TIR, ci erau duse pe bucăţi în mai multe transporturi cu o duba care are o lungime de 5 m şi în care încap elementele de cofrare la care a făcut referire.

Menţionează că a plătit preţul utilizării acestor elemente de cofrare, montarea lor, a cofrajelor metalice, popilor, riglelor, grinzilor, bridelor de prindere, distanţierilor metalici, etc, acest lucru rezultând din prevederile art. 4.2. din contractul de prestări servicii (execuţie lucrări construcţii) nr. 1/07.12.2015, încheiat între S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L.. Potrivit prevederilor aceluiaşi Contract de închiriere nr. x/05.02.2016, obligaţia de a preda echipamentele închiriate, de a le asigura paza şi de a răspunde pentru degradarea lor pe durata executării lucrărilor de construcţii era în sarcina chiriaşului S.C. C. S.R.L..

În ceea ce priveşte restituirea unor elemente de cofrare în stare improprie, apreciază ca fiind eronată reţinerea instanţei referitoare la faptul că prejudiciul este cuvenit pentru restituirea elementelor de cofrare în stare improprie, în condiţiile în care nu a fost depus niciun înscris din conţinutul căruia să fie identificată starea fiecărui element în parte, nici la momentul intrării elementelor de cofrare în şantier şi nici la data ridicării lor nefiind întocmite procese-verbale de recepţie din care să fie identificată starea acestora, aşa cum nu există niciun element care să confirme culpa recurentei pentru acele degradări.

Recurenta arată că instanţa de apel nu a avut în vedere apărarea sa, potrivit căreia elementele erau manipulate de constructorii de pe şantier, aspect ce rezultă, de altfel, din întregul material probatoriu al cauzei.

Invocând dispoziţiile art. 1352 C. civ., recurenta precizează că a făcut dovada faptului că S.C. C. S.R.L. a închiriat elemente de cofrare pe care le-a utilizat în mai multe şantiere de construcţii din Braşov, unde lucra în paralel cu şantierul S.C. B. S.R.L., însă modul de lucru al S.C. C. S.R.L. şi felul în care această societate utiliza în şantierele sale elementele de cofrare este un fapt care nu o priveşte şi care nu poate genera consecinţe în patrimoniul recurentei. Astfel, se arată, că fapta terţului înlătură răspunderea civilă, fiind cât se poate de evident faptul că manipularea elementelor de cofrare şi utilizarea lor s-a făcut de către terţe persoane, respectiv constructorii: F. S.R.L., care le-a şi mutat dintr-un şantier în altul, S.C. D. S.R.L., care a preluat lucrarea de la S.C. C. S.R.L., neexistând practic o faptă ilicită săvârşită de recurentă.

Sub acest aspect, recurenta concluzionează în sensul că răspunderea pentru lucruri are în vedere situaţia prejudiciilor cauzate de lucruri, fiind obligat să răspundă cel ce le are în pază (art. 1375 C. civ.), or în speţa dedusă judecăţii, reţinerea pazei juridice pentru lucru este străină de obiectul pretenţiilor, fiind greşit felul în care instanţa de apel a interpretat fapta ilicită.

Apreciază recurenta că, deşi instanţa de apel reţine relevant aspectul înscrierii la masa credală a S.C. A. S.R.L., relevanţă în speţă prezintă recunoaşterea culpei societăţii C. pentru utilizarea necorespunzătoare a elementelor de cofrare şi pentru prejudiciul cauzat şi consideră că, dacă intimata s-a înscris la masa credală cu o creanţă reprezentând prejudiciu rezultat din îndeplinirea culpabilă a obligaţiilor contractuale ale S.C. C. S.R.L., problema culpei/vinovăţiei ca element al răspunderii civile delictuale este lămurită.

Arată recurenta că, nefăcându-se dovada faptei ilicite săvârşite de recurentă şi a prejudiciului cauzat, în mod evident nu se poate reţine nici îndeplinirea condiţiei referitoare la existenţa unei legături de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

În ceea ce priveşte prejudiciul de 16.420,77 euro, constând în nerestituirea unor elemente de cofrare, în opinia recurentei, instanţa de apel a apreciat, în mod eronat, că acest prejudiciu este parţial dovedit apelând pentru aceasta la o prezumţie, în sensul că a comparat lista materialelor ce au fost închiriate de către reclamanta A. S.R.L. către constructorul C. S.R.L. (astfel cum sunt acestea descrise în anexa la Contractul de închiriere încheiat între aceste două societăţi) cu lista produselor nereturnate, emisă la data de 03.02.2017 de către reclamantă.

Or, prezumţia astfel utilizată nu reprezintă un element probatoriu suficient în contextul în care a susţinut în mod constant (iar probele administrate confirmă acest aspect) că prejudiciul nu este unul cert, neputând fi determinată în mod concret întinderea acestuia.

Recurenta subliniază faptul că incertitudinea prejudiciului reiese din împrejurarea că în lista produselor nereturnate se regăsesc produse care niciodată nu au fost închiriate de către constructor pentru a le aduce pe şantierul său, întrucât fie produsele nereturnate nu au fost niciodată închiriate de constructor pentru a le aduce pe şantier, fie elementele nereturnate sunt în număr mai mare decât cele ce au fost închiriate de către constructor.

Arată recurenta că, din întregul material probatoriu pus la dispoziţie, instanţa de apel nu a regăsit, în concret, care sunt bunurile care au rămas în continuare în posesia sa, pentru a le putea identifica, ca atare, în cuprinsul hotărârii, fiind nevoită să apeleze la prezumţie ca şi mijloc de probă al acestui prejudiciu reclamat în cauză, din multitudinea probelor administrate, instanţa preferând o probă pe care nici intimata nu a indicat-o ca atare, limitându-se numai la a indica o fisă de inventar drept probă al prejudiciului pretins.

În aceste condiţii, recurenta conchide în sensul că nici prejudiciul constând în contravaloarea produselor ce nu au fost returnate reclamantei nu este unul cert, nefiind dovedit în cauză nici sub aspectul certitudinii, şi nici al întinderii sale.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, pentru neindicarea motivelor de nelegalitate iar, în subsidiar, ca vădit nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 20 septembrie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

Preliminar, deşi intimata-reclamantă a invocat prin întâmpinare excepţia inadmisibilităţii recursului, se constată că, în realitate, se pune în discuţie excepţia nulităţii acestuia, întrucât intimata a susţinut că argumentele din cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în motivele de casare strict reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă B. S.R.L. din perspectiva criticilor indicate, astfel cum acestea au fost circumscrise temeiului de drept invocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), reţine inexistenţa motivelor de nelegalitate, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Se constată că pârâta S.C. G. S.A. a invocat formal în susţinerea recursului său dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Este de amintit că instanţa de apel, în cadrul caracterului devolutiv al apelului, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând doar aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

De altfel, întreaga construcţie a recursului pârâtei vizează exclusiv greşita stabilire a situaţiei de fapt, ceea ce nu poate face obiectul controlului în această fază procesuală, iar faptul că se invocă anumite dispoziţii legale (ex: art. 1349, art. 1357 şi art. 1358 C. civ. etc.), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Aşa fiind, motivul de nelegalitate instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor (procese-verbale, depoziţia martorului E., compararea listei materialelor ce au fost închiriate cu lista produselor nereturnate, recunoaşterea culpei societăţii C. etc.), ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

De asemenea, stabilirea culpei, pe care o aduce în discuţie recurenta, este o chestiune de fapt, care aparţine în mod suveran instanţei de fond sau de apel, faţă de caracterul devolutiv al căii de atac.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile menţionate, obligaţie care revine sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

În considerarea celor ce preced, constatând că argumentele recurentei nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1561/Ap din 23 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1561/Ap din 23 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2020.